„Am mutat Biserica în casele noastre…“

„Mormântul Tău Hristoase, Izvorul învierii noastre“

Emoția începutului Postului Mare a fost dublată de emoția cu care frații noștri, aflați în Italia, ne aduceau la cunoștință restricțiile impuse de autoritățile locale pentru limitarea răspândirii noului coronavirus: interzicerea accesului credincioșilor la oficierea slujbelor religioase. În acel moment, nu m‑am gândit că  astfel de măsuri vor fi luate și la noi, epidemia abia începea în țară, numărul de cazuri era mic și poate că subconștientul meu nu dorea să accepte ca o perioadă atât de importantă din viața noastră duhovnicească să se desfășoare în afara zidurilor fizice ale bisericii.

Nu după mult timp însă, am fost puși în faţa faptului împlinit: imediat după Duminica Sfintei Cruci, intra în vigoare ordonanța militară prin care slujbele religioase aveau să se desfășoare fără credincioși. Inițial aveam speranța că despărțirea noastră temporară de spațiul fizic albisericii, va fi prețul plătit pentru a ne bucura împreună, în sânul sfântului locaş, de Învierea Domnului. Contextul epidemiologic, atât din țară, cât și din afara granițelor României, a prelungit starea de urgență și valabilitatea restricțiilor impuse de autorități, astfel încât urma să fie primul Paști petrecut departe de biserică. Bineînțeles că la început am fost încercat de sentimentul întristării, dar cu ajutorul preoților, cu ajutorul duhovnicului, am reușit să nu mă împotmolesc în această stare de întristare, pentru că, așa cum spunea omul de știință Alexander Graham Bell: „când o ușă se închide, o alta se deschide; dar deseori ne uităm atât de mult la ușa închisă, că nu o mai vedem pe cea care s‑a deschis pentru noi“.

Astfel că poate ni s‑au închis ușile și porțile bisericilor din comunitățile noastre, dar ni s‑a deschis ușa micii biserici, Familia. Am reușit astfel să petrecem mai mult timp împreună, fie fizic, fie prin mijloacele de comunicare online; ne‑am ascultat mai mult unul pe altul, ne‑am antrenat răbdarea, ne‑am jertfit timp unul altuia. La îndemnul duhovnicului am înmulțit, după putința fiecăruia, rugăciunea particulară și s‑a stabilit o oră pentru a ne ruga separați fizic, dar împreună în duh. Îndemnurile și cuvintele de încurajare primite de la preot prin mijloacele de socializare, rugăciunile pentru noi toți la sfintele slujbe, ne‑au întărit și ne‑au adus împreună în duhul rugăciunii, aducând biserica în casele noastre.

Astfel, am reușit să continuăm urcușul duhovnicesc pornit la începutul Postului și am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, în Săptămâna Pătimirilor Domnului, o săptămână cu o bogată încărcătură spirituală, atât prin prisma slujbelor religioase mai dese, cât și prin mesajul transmis de acestea. Sigur că am simțit lipsa atmosferei din biserică, dar după cum ne învață Sf. Părinți că noi nu doar comemorăm anumite evenimente istorice, ci suntem contemporani cu Hristos, am încercat prin mijloacele mass‑media, slujbele difuzate de Televiziunea Trinitas, prin ascultarea cântărilor specifice acestei perioade, să fim alături de Mântuitorul nostru la Răstignirea, Îngroparea și Învierea Sa.

Privind retrospectiv, cred că nu a fost întâmplător faptul că interzicerea accesului credincioșilor în biserică a fost stabilit după Duminica Sfintei Cruci. Dumnezeu, prin pronia Sa cerească, înainte de a îngădui această măsură, ne‑a pus în față Sfânta Cruce, Pomul cel de viață dătător, semnul biruinței Vieții asupra morții, ca să înțelegem că trebuie să fim ascultători și să ne smerim, precum Fiul Său „S‑a deșertat pe Sine, ascultător făcându‑se Tatălui până la moarte, și încă moarte pe Cruce“. Tot astfel, să ne smerim și noi, să facem ascultare față de autorități și de ierarhii noștri! Ne‑a pus în față Sfânta Cruce ca sprijin în această călătorie a noastră și, având exemplul Mântuitorului, să sporim duhovnicește, să ne întărim în credință și nevoință și să nu uităm că după Cruce urmează Învierea, să nu uităm că prin credință și rugăciune va trece această molimă.

Prin dragostea lui Dumnezeu, am ajuns în Sfânta și Marea Sâmbătă, ziua dinaintea Învierii Domnului. O zi pe care am trăit‑o cu o emoție aparte. Pe de o parte, dorul de biserică, de sfintele slujbe, de preotul bisericii, de candelele în care mereu licăre lumină blândă, de flacăra și căldura lumânărilor care ard în sfeșnice, de mireasma tămâiei care se înalță din cădelnița părintelui, de icoanele frumos pictate și de strana la care mergeam de mic copil și încercam și eu să aduc prin cântări, jertfă către Dumnezeu; pe de altă parte, știam că Hristos cu adevărat a înviat din morți, biruind moartea și avea să învieze și în acea noapte. Am urmărit, în direct de la Biserica Sfântului Mormânt, coborârea Sfintei Lumini, un moment foarte emoționant, mai ales când ne gândeam că aceeași Lumină Sfântă de la Mormântul lui Hristos va ajunge în aceeași seară și în casa noastră. Prin grija Bisericii și cu ajutorul voluntarilor, am primit alinare prin primirea Paștilor și a Sfintei Lumini. După ce ne‑am primenit, ca și cum am fi mers la biserică, am așteptat nerăbdători, vestirea Învierii. Am cântat și noi împreună cu soborul de ierarhi, de preoți și de cântăreți ai Catedralei Patriarhale, „Hristos a înviat!“. Am urmat și noi îndemnul Mântuitorului, adresat femeilor mironosițe: „Bucuraţi‑vă!“ și „Nu vă temeți!“.

Poate nu am trăit bucuria pe care am trăit‑o atâția ani în biserică, dar am trăit o bucurie adevărată, sinceră și aducătoare de liniște și de speranță. Prin Învierea Domnului din morți, Mormântul Său a devenit „izvorul învierii noastre“. Sărbătoarea din acest an a Învierii Domnului, am petrecut‑o în casele noastre, dar nu în afara Bisericii. Ne‑am rugat separat, dar împreună; noi în casele noastre, purtându‑i pe cei apropiați nouă, pe preot și pe ceilalți slujitori ai Bisericii în inimile noastre, în rugăciunile noastre, la fel cum și ei ne‑au pomenit la Sfântul Jertfelnic. Am construit astfel,  împreună, o Catedrală duhovnicească a Mântuirii Neamului, în care ne‑am rugat cu toții ca Dumnezeu să pună capăt acestei pandemii, să mântuiască neamul omenesc de această boală molipsitoare. Până la urmă, această pandemie nu ne‑a scos afară din biserică, pentru că fiecare dintre noi suntem parte a Bisericii, Hristos, Păstorul cel Bun este Capul Bisericii, iar noi, toți ceilalți, mădularele ei.

Învierea Domnului ne dă credința că Iisus Hristos, Cel Care a biruit moartea, Se va arăta milostiv, ne va ajuta să trecem peste această încercare și ne va aduce din nou împreună „să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm. Să zicem: fraților și celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Și așa, să strigăm: «Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu‑le»“.

Matei Mihail, medic rezident militar, Spitalul Universitar de Urgență Militar

Central „Dr. Carol Davila“ ‑ București,  Parohia Matca V

 

La fiecare poartă, aștepta un suflet statornic

Mass‑media ne împarte știri despre a căror veridicitate nu avem nicio certitudine. Peste tot, în jurul nostru, afișe alb‑negru, despre cât de gri este situația, bătrânii sunt speriați, tinerii sunt pierduți, totul este nou, situația creează umbre, dar când vezi doar cenușa nu știi că adevărata Lumină aduce binecuvântare.

Am fost voluntar în cadrul parohiei Corod III, alături de pr. Nelu Vîrgolici, cu care ne‑am împărțit sarcinile și speranța. Părintele ne‑a coordonat, ne‑a ajutat să ne păstrăm calmul și, deși au fost momente când și dânsul părea că nu vede vreo ieșire din situație, pe noi nu ne‑a lăsat nicio secundă să ne îndoim de puterea noastră de a face bine. Am dus Lumina dincolo de felinare și adus lumina în sufletele în care apărea teama sau deznădejdea, pentru că anul acesta a fost diferit, greu și neprevăzut.

Săptămâna Mare a fost grea, fiindcă am ajuns să vedem că, de la zecile de oameni care veneau la sfânta biserică în anii din urmă, acum, biserica era goală. Cu fiecare zi ce trecea, speranța părea mai îndepărtată. În Vinerea Mare, părintele a fost singur în cadrul slujbei, însoțit de foarte puţini voluntari, iar decorul din anii precedenți, când oamenii se rugau în jurul bisericii, era deja o amintire de demult.

În Sâmbăta Mare am urmat cu strictețe coordonatele transmise de părintele, ne‑am organizat și am plecat către ceea ce părea mai mult o misiune, decât un simplu act de voluntariat. Să ducem Lumina! Fiecare uliță a fost „bătătorită“ de un gând, de o întrebare, de teamă, de curaj. La fiecare poartă un suflet aștepta să primească căldura Luminii, pe care nu credea că o va primi în acest an, fiecare om bătrân știa că, dincolo de vremuri, e statornicia credinței și, dincolo de valuri, e puterea liniștii, după retragerea furtunii. A fost o experiență ce, cu siguranță, nu a fost ușoară, dar a fost specială. Cu fiecare poartă deschisă, am simțit căldura comunității și, cu fiecare lumină împărțită, am știut, ca niciodată, că atât timp cât avem credință, nu suntem singuri.

Pentru toți cei care se întreabă ce a făcut Biserica în acest timp, pentru toți cei care aruncă cu săgeți și nu vor să vadă valoarea emoțională a actelor spirituale, aș dori să ajungă să vadă ce înseamnă să aprinzi în mâna tremurândă a unei bătrâne, lumânarea în care îşi ține speranța și nădejdea că Dumnezeu a adus lumina în inima și în ograda ei.

Pentru mine, această expe­riență a fost una aparte, zidind în sufletul meu o și mai mare credință și putere de a crede că, fără voia lui Dumnezeu, nimic nu se întâmplă și trebuie să avem puterea de a închide ochii și de a vedea Lumina adevărată nu doar de Sfânta Înviere.

Aurica Lefterescu,

Parohia Corod III

Apropierea de Dumnezeu, în taină

Din vremuri străvechi, omul a fost preocupat de comuniunea cu și întru Dumnezeu. Mijlocitoarea acestei legături a fost dintotdeauna sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos, în care cuvântul lui Dumnezeu este flacără vie. ,,Nu este Biserică ce se zideşte cu pietre, nisip şi var de către credincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos“, așa cum spune Sfântul Paisie Aghioritul.

Rolul proniator al Divinității nu a fost niciodată întâmplător, ba dimpotrivă, cu folos. Vremurile de astăzi au scos la iveală, mai mult ca oricând, necesitatea apropierii de Dumnezeu. Ca orice creștin ortodox, Postul Paștelui ‑ cunoscut în popor drept Postul Mare ‑ a fost anul acesta mai profund decât în ceilalți ani, prin voia lui Dumnezeu,  Care a vrut să ne arate că nimic nu este întâmplător. În Săptămâna Pătimirilor Domnului, drumul spre Golgota  a fost simțit mai dureros ca niciodată. În vremurile de astăzi, când molima s‑a abătut asupra întregului Pământ, am avut nevoie mai mult de Dumnezeu. Voluntarii creștini au simțit bucurie apostolicească ‑ în Duminica Floriilor ‑ când au împărțit ramuri de salcie și anafură comunității. Am conștientizat că suntem vânare de vânt, fără Dumnezeu! Nimic nu am resimțit mai cu durere decât absența fizică din mijlocul bisericii și comuniunea cu ceilalți credincioși.

Preoții, ca apostoli ai lui Hristos, au mijlocit pentru noi, fiindu‑ne aproape nu numai prin rugăciune, ci și prin faptele creștinești, îmbrăcate în smerenie și pocăință. Exact despre smerenie și pocăință este vorba în Săptămâna Pătimirilor. Poetul Nichita Stănescu spunea odinioară: ,,Poezia este ochiul care plânge, Ea este umărul care plânge, ochiul umărului care plânge, poezia nu este lacrimă, este însuși plânsul, lacrima celui care trebuie să fie fericit“.

Adâncul acestei reflexii caracterizează timpurile actuale, poezia fiind sinonimă cu rugăciunea. Bucuria și tristețea s‑au împletit într‑o cunună în Sfânta noapte a Învierii Mântuitorului Hristos.Voluntarii au împărțit Sfânta Lumină, iar trăirile lor s‑au unit cu trăirile credincioșilor, primitori de Lumină în zâmbet și lacrimă. Zâmbet, pentru nădejde în Dumnezeu și lacrimă, pentru lipsa fizică în cadrul bisericii la marea sărbătoare a creștinătății. Troparul Învierii a fost nelipsit de pe buzele credincioșilor: ,,Când Te‑ai pogorât la moarte, Cela ce ești Viața cea fără‑de‑moarte, atunci iadul l‑ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii; și când ai înviat pe cei morți din cele de desubt, toate Puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, slavă Ție!“, alături de cântarea ,,Hristos a înviat! Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte calcând și celor din morminte viață dăruindu‑le!“

Însă, ceea ce ne‑a făcut mai uniți întru credință a fost grija arhierească a celui ce păstorește Arhiepiscopia Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Părinte Casian care, prin prin rugăciunile sale neîncetate și prin săvârșirea Sfintei Liturghii, a rugăciunii de seară, prin citirea miilor de pomelnice pentru vii și pentru cei plecați, pentru bolnavi, pentru corpul medical, pentru copii, elevi, studenți, prin mediul on‑line, a făcut ca speranța să devină un fel de Crez, drept pentru care nu există creștin ortodox care să nu fi învățat în acest fel lecția smereniei și a pocăinței.

Sperăm cu voia Celui de Sus că, ,,dacă mărturisim dreapta credință, dobândim mântuirea și putem ajunge în slava Împărăției Preasfintei Treimi la care S‑a înălțat Iisus Hristos şi putem primi darurile Duhului Sfânt, Care S‑a pogorât peste Sfinții Apostoli în ziua Rusaliilor“ (Patriarhul Daniel).

Prof. Mihaiela Cornelia Curcă,

Parohia  „Sf. M. Mc. Gheorghe“ ‑ Tecuci

Am mutat biserica în casele noastre

În această perioadă pascală, am realizat că a fi prezent la Sfânta Liturghie, în orice duminică și sărbătoare, la fiecare slujbă, este un privilegiu. Am făcut parte dintre puținii participanți la Slujba de Înviere și am înțeles că ceea ce eu consideram a fi normal, de fapt, era un dar de care, în anii trecuți, ne puteam bucura cu toții.

Deși s‑a resimțit o lipsă, atât în viața mea, cât și a persoanele din cercul meu de prieteni, am mutat biserica în casele noastre, prin intermediul rețelelor de socializare, bucurându‑ne și plângând, totodată, la cântările slujbelor din Săptămâna Patimilor care au fost difuzate pentru noi. Făcând o retrospectivă scurtă asupra acestor evenimente, pot afirma cu certitudine că, deși pandemia a putut  scoate creștinul din biserică, ea nu a reușit să  scoată  Biserica din sufletul creștinului, fiindcă „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“, ne spune Mântuitorul (Luca 17, 21).

Să încercăm ca Lumina Sfintei Învieri să rămână aprinsă în candela sufletului nostru, turnând untdelemnul rugăciunii şi al dragostei pentru aproapele.

Hristos a înviat!

Irina Dumitru, Tecuci

Mărturisire ‑ îndemn pentru cei care vor să ajute!

Din experiența mea de om implicat fizic și spiritual, în împărțirea Sfintei Lumini în seara de Înviere, am învățat că de la fiecare persoană poţi primi o lecţie de viaţă, că dăruiești din timpul și energia ta, ajutându‑i pe alții! Când am primit Sfânta Lumină, am simțit ceva odihnitor, tainic, care ne însuflețește și care ne reașează pe cale. Împărțind Sfânta Lumină oamenilor din sat, am aprins un licăr de Lumină în fiecare persoană. Am văzut bucuria primirii Sfintei Lumini pe chipul și în ochii bătrânilor, tinerilor, copiilor care ne‑au așteaptat pentru a primi Sfânta Lumină cu entuziasm în faţa  casele lor.  Am văzut pe chipul bătrânilor o bucurie enormă, presărată cu lacrimi, ceea ce ne‑a dat  certitudinea că gestul preoților și al nostru contează cu adevărat, în aceste zile și pentru unii dintre semeni a avut o însemnătate enormă.

Sper ca această mărturisire să nu fie spre laudă, ci să fie un îndemn, un motiv pentru cel care stă pe gânduri atunci când vrea să facă bine și să împartă din bunătatea lui și celorlalți.

Georgiana Grecea,

Parohia „Sfântul Nicolae“ ‑ Brătulești

 

În așteptarea Luminii Sfinte!

Anul acesta, sărbătoarea Învierii a fost cum nu ne‑am imaginat vreodată. Sub ,,autoritatea pandemiei“ am fost obligați să stăm în casă, pentru a nu multiplica și transmite printre semeni virusul ucigaș  care a dat peste noi, pe neașteptate.

Totul a fost ca o durere trimisă omenirii, că parcă cu toții uitasem de puterea Domnului. Am trăit cu emoții, speranță și încredere că nebuloasa va lua sfârșit în timp scurt, iar noi, credincioșii ortodocși vom putea participa fizic, în Casa Domnului, la frumoasele Denii din Săptămâna Mare, așa cum am fost obișnuiți de mici copii. În anii din urmă, erau momente de maximă mulțumire, de trăire neasemuită, când veneam în Săptămâna Pătimirilor la biserică. Am ajuns să traversăm această perioadă la distanța fizică, dar închiderea ușii „bisericii“ a deschis mici biserci, în casa fiecăruia.

Mulțumim Domnului că am putut urmări în direct, la televiziune, radio și internet, slujbele desfășurate la Patriarhia Română și, în special, transmisiunile de la Arhiepiscopia Dunării de Jos Galați, la care, cu lacrimi în ochi, am trăit emoții unice.

Mulțumim din suflet Parohiei Liești, prin reprezentanții săi, părintele Titi Gabor și părintele Marcel Jorăscu, care au avut grijă maximă de enoriașii săi.

Printr‑o organizare exemplară, am primit la poarta casei, în sâmbăta Paștilor, anafura sfințită la biserică, prin voluntarii desemnați, care au desfășurat și acțiuni de distribuire  Luminii Sfinte.

În zona mea, ca și în restul comunității, creștinii au așteptat la porți, cu emoții majore, sosirea Luminii, ca pe o salvare, întărire și mângâiere pentru tot ce este în jurul nostru. Peste tot plana o tristețe impregnată de speranţă. Nădejde la Dumnezeu că ne va scăpa de molima abătută peste noi și că ne vom relua activitățile cotidiene într‑o viață normală.

După primirea Luminii Sfinte, cu mulțumire sufletească, am cântat cu toți, cei din familie, ,,Hristos a înviat!“, odată cu preoții din biserica noastră, deoarece aceștia au făcut posibilă transmiterea slujbei foarte clar în comunitate, prin sisteme audio, istalate la biserică. Ne‑au sensibilizat pe toți sunetele mișcătoare ale clopotelor, care ne transmiteau calmul, liniștea și echilibrul sufletesc de care aveam atâta nevoie… Ne înclinăm  încă o dată în fața Bisericii Ortodoxe Române, pentru puterea de organizare și desfășurare a tuturor acțiunilor, în vremuri tulburi și de mare încercare pentru noi toți, alinându‑ne sufletele cu ,,cele mai eficiente medicamente“.

Nu ne rămâne decât să mul­țumim Domnului pentru tot ce ne oferă și să sperăm, cu credință în suflet, că ne va scăpa de toate relele abătute asupra noastră.

Prof. Mărioara Gurău,

Parohia Liești

Pandemia a despărţit

credincioşii, precum Moise Marea Roşie

Au trecut zile şi zile  de când bisericile s‑au golit de credincioşi. Mi‑aduc aminte, cu durere, ultima duminică când ni s‑a îngăduit, de către autorităţi,  să participăm la Sfânta Liturghie. Am plecat la biserică grăbită, conştientă de faptul că, de a doua zi, nu vom mai putea să mai fim împreună în biserică. Era şi o dimineaţă mohorâtă şi rece de martie, în care, parcă, întregul cosmos aștepta ploaia sau ninsoarea. Parcă și vremea era  hotărâtă să îi ţină departe pe oameni de biserică, înainte ca starea de urgenţă să se fi instalat. Şi aşa a şi fost. În biserică, oameni puţini, de fapt, femeile erau majoritatea, precum mironosiţele, care nu L‑au părăsit pe Domnul. Slujba a avut loc afară, cum prevedea ordinul. Părintele a avut tot timpul în glas un nod; se simţea plânsul care era acolo şi jalea ce ne apăsa, cumva, pe toţi. Ne‑am împărtăşit cu SfinteleTaine, medicament pe care l‑am primit cu sfială, fără prejudecăți.

Simţeam puternic îmbră­ți­şa­rea Domnului. A venit şi momentul predicii. Părintele a început, firav, să ne vorbească de aceste vremuri tulburi, pline de întristare pentru trupul Bisericii, credincioşii ei. Dar, la un punct, nu a mai putut articula cuvinte. I le‑a înghiţit plânsul. Noi, fiii pierzării,  plângeam deja. Soţul meu mi‑a mărturisit mai târziu că, atunci, i‑a venit în gând imaginea Catedralei Sfânta Sofia din noaptea de dinaintea căderii Constantinopolului.   Dar, în acea zi, a început „exilul“ nostru. Primele zile ne‑au fost pline de grija pentru cei doborâţi de boală. Am început să ne rugăm mai mult. Oamenii din Italia erau fraţii noştri. Duminica urmăream Liturghia transmisă din diferite locaşuri. Datorită tehnologiei puteam alege mănăstirile alături de care să parcurgem timpul cât se poate de duhovniceşte,  la Sfânta Liturghie.

Peste așteptări ne‑a surprins Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian, care ne‑a adunat, seară de seară, sub aripa  rugăciunii protectoare și a grijii părintești. Ajutorul primit astfel la sfârșitul fiecărei zile a fost „prescura“ salvării noastre. Primeam putere să trecem cu Domnul peste toate încercările!

Am avut suficient timp pentru a urmări ecourile în mass‑media şi pe reţelele de socializare. Am suferit să‑i aud pe cei care au strecurat îndoiala și au vorbit împotriva Sfintei  Împărtăşanii. Norocul nostru a fost că suntem o biserică de ţară, altfel am fi fost hăituiţi, precum credincioşii şi preoţii de la Catedrala din Cluj. Cumva, acel moment a despărţit poporul ortodox în două, aşa cum Moise a despărţit Marea Roşie. Am zis poporul ortodox şi nu credincioşii, deoarece, din păcate, atunci s‑a separat în două: cei care au activat „aluatul“ Botezului şi cei care nu l‑au dospit şi au rămas fără să guste din Trupul și Sângele Domnului.

Tot pe reţelele de socializare au sărit în ajutorul credincioşilor preoţi cu darul cuvântului. În fiecare seară, ne‑am hrănit din cuvântul Domnului şi ne‑am alinam durerea că suntem izgoniţi din comuniunea euharustică con­cretă. Mulţi dintre credincioşi se plângeau de faptul că nu apucaseră să se împărtăşească. Dar s‑a găsit rezolvare și la această problemă, prin grija preotului paroh.

În aceste zile, mulţi am observat că nu prea avem o legătură vie cu biserica, că am fost ‑ de fapt ‑ nişte musafiri în propria casă. Iar acum conştientizăm cât de mult aveam nevoie de aceasta. Cu cât ne apropiam de momentul Paştelui, cu atât tensiunea creştea. Existau speranţe. De tot felul. Când ţi se ia Pâinea, te‑ai mulţumi şi cu firmituri. Mulţi oameni strigau după firmituri, ca, măcar în felul acesta, să simtă bucuria Învierii. Se făceau comparaţii continue între atitudinea Bisericii noastre şi alte Biserici surori din ţări ortodoxe. Am suferit pentru tot ce ni s‑a putut oferi de Înviere: Lumina şi anafora sfinţită în Sâmbăta Mare. De ce am suferit? Pentru că ni s‑a furat această perioadă. Paştile nostru e Învierea lui Hristos şi nimic altceva nu poate înlocui marea sărbătoare.

Mulți dintre noi suntem conştienţi că e o luptă a duhurilor. Că sub multele măşti ale civilizaţiei, ale păstrării cu orice preţ a sănătăţii trupeşti se află şoptitul viclean al celui care nu ne iubeşte. Domnul să ne lumineze, că doar pe El Îl dorim! Nu dorim răzvrătire şi pierderea păcii. Dar, e greu să lupţi fără arme. E greu să ai răbdare. Să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc şi

Îl prigonesc şi pe Domnul! Pentru că „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice“ (Ioan 6, 68).

Mihaela Huzum,

Parohia Corod

 

Până când tăcere?

Am iubit Țipătul lui Edvard Munch (1893), din anii studenției, pentru că vibram cu această anxietate a omului modern care trebuie să trăiască, singur, țipătul infinit al naturii sau strigătul din străfundurile ființei sale, în fața unei existențe pe care o percepe, aproape apocaliptic. Trăind spaima, omul se desfigurează și nimeni nu‑l mai însoțește în această neputință, nimeni nu mai empatizează, trece pe lângă el, ignorându‑l. Dezumanizarea lumii moderne este dată de această distanțare socială, de acest egocentrism promovat, de această împietrire a sufletului care te îndepărtează de celălalt și, uneori, chiar și de tine însuți, de Dumnezeu (aș completa). E o distanțare spirituală, oamenii rup legăturile tainice cu celălalt, distrug armonia conviețuirii sub același cer, se izolează în propriul cerc, pentru că este obositor să te încarci cu problemele omului de lângă tine, să îl înțelegi, să‑l ajuți să iasă la liman. Atenția asupra sinelui, asupra nevoilor trupului, uneori asupra nevoilor intelectului acaparează tot timpul omului, lăsând la o parte, deoarece și sufletul trebuie hrănit. Această preocupare spirituală devine din ce în ce mai demodată, din ce în ce mai bagatelizată, într‑o țară care a supravieţuit istoriei tumultoase datorită credinței în Dumnezeu, datorită rugăciunilor călugărilor ostenitori, țăranilor simpli, preoților dedicați, sfinților ocrotitori.

Am uitat că, pe lângă această căutare a scopului social, pe lângă această împlinire profesională sau sentimentală, mai avem un rol: să căutăm drumul spre Dumnezeu, spre mântuire, să nu rămânem „pe culmile disperării“, înțelegând că existența, uneori paradoxală, nu‑i decât un moment de a alege unde vrei să trăiești Viața veșnică, un moment în care trebuie să te speli de întinăciunea păcatului, de murdăria ta, un timp de a cunoaște Divinitatea (să nu te sperii de infinitul Ei la întâlnire!), acceptând cu smerenie și iubirea de pe Cruce, o vreme de a fi Om, în ciuda a tot ce ți se întâmplă, o clipă de a face pace cu moartea, care te așteaptă liniștită la o cotitură de drum (depinde în ce stare te va prinde; e bine să fii pe fază mereu: bun, iertător, milostiv, smerit, iubitor, acceptând că nu poți pătrunde înțelepciunea lui Dumnezeu, ci doar să fii convins că tot ce ți se întâmplă este uneori un test de credință, alteori o șlefuire a propriei ființe, care doare, ce‑i drept). În această perioadă aparte am trăit acest Țipăt fiecare în felul său, cu toate că s‑a susținut grija pentru celălalt, empatia, binele social, uman, iar distanțarea pare că n‑a venit din egoism, ci din dorința de‑al proteja pe om. Ne‑am înch is fiecare în cuibușorul nostru ca să alungăm moartea, să îndepărtăm virusul, singurul care ne‑a amintit că trebuie să fim uniți, care ne‑a amintit că mai sunt oameni pe lângă noi. Virusul, care ne‑a scos din vârtejul existenței, ne‑a pus viața socială în paranteză pentru a o regândi, pentru a‑i schimba traiectoria. Poate am trăit prea mult cu sufletul amorțit. Era nevoie de o zguduire de acest fel pentru a‑ți aminti că există un suflet lăsat de izbeliște, pentru a‑ți aminti că trăiești prea înfipt în această existență materială, prea libertin. Virusul a devenit o cruce socială, o suferință din care poate înflori frumosul, binele, credința, dar poate fi și o cruce care adâncește abisul existențial, ateismul, revolta, ura, deznădejdea, îndepărtarea de Dumnezeu.

Libertatea noastră este aceea de a alege una dintre cele două atitudini. Atât. Am trăit într‑o iluzie a unei vieți în care totul era posibil, în care restricții nu existau, în care Libertatea, atât de mult cerută de‑a lungul istoriei, a fost câștigată, o lume în pace, care‑și trăia fericirea, neinteresând‑o de neputințele altor oameni. Auzeam despre suferința celor din Siria, de foametea celor din Africa, de violența din pavelele Braziliei, de imigranții speriați, de regimul comunist din Coreea de Nord, de lumea marginalizată a celor acaparați, de iluzia drogurilor, a plăcerilor carnale, însă nu vibram la acest țipăt al lor, ne‑am pus „gratii“ la suflet ca să nu ne atingă durerea acestora, pentru că voiam liniște, suferința lor era departe, prea departe ca să ne intereseze, mai ales că aceasta nu avea impact asupra drumului nostru lin prin viață.

Dar a venit virusul și ne‑a supus pe toți aceleiași suferințe pentru a ne atrage atenția că devenisem prea neumani. Dar, oare ne‑am apropiat în această perioadă? Oare ne‑am reconstruit legăturile sufletești, în ciuda izolării fizice unul de celălalt? Oare nu ne‑am închis în propria carapace din nou, în propria suferință, în această aparență de bine colectiv? Doar mass‑media pare că ne‑aducea aminte de această panică socială, de această îngrădire, pentru a‑i ține piept morții. Oare ne păsa de sănătatea celuilalt sau tot din egoism am acceptat restricțiile pentru că ne‑a fost teamă să nu dăm ochii cu virusul? Oare nu tot individualismul ne‑a însoțit în această perioadă?

Lumescul a subjugat libertatea credinței, a banalizat tainele, a transformat credința într‑un fapt oarecare. Am pus credința în paranteză pentru binele social. Oare aceasta este atitudinea dorită de Dumnezeu? Respect ordinile luate de autorităţi pentru îndepărtarea virusului, dar nu pot să accept că Dumnezeu a fost scos din ecuație! După două luni de ținere departe de biserică, omul are voie să meargă în casa Domnului în Duminica Samarinencei (poate este un semn că, deși suntem păcătoși, mai avem o șansă de a ne îndrepta, de a deveni mucenici pentru Hristos). Am simțit această îngăduință ca o victorie, o sărbătoare a libertății, o întâlnire atât de râvnită cu Dumnezeu, cu Biserica, cu sfinții, cu Tainele și binecuvântările preotului, o revedere după o suferință tăcută, după o prigoană față de tot ce reprezintă Ortodoxia. Mă înfiorau comentariile scrise pe rețele de socializare despre Biserică, despre această prigoană, am simțit presiunea aceasta a dorinței multora de a ține omul departe de slujbe, departe de credință. Părea că un duh îi ațâță pe mulți să ne rănească, să își bată joc de noi, în numele binelui. Cred că acest lucru m‑a speriat cel mai tare! Ăsta‑i țipătul! Lupta nu s‑a încheiat! Sper să ne străduim să nu raționalizăm credința, să fim capabili ca mărturisitori să‑L păstrăm pe Hristos printre noi, în viața noastră. Am devenit reci, împietriți, delăsători. Nu trebuie să‑i judecăm pe atei că îl neagă pe Dumnezeu, mai ales că şi noi avem momente de tăgadă. E o neputință mare în cazul lor, dar și al nostru. Diferența este că noi avem un strop de credință. Să nu lăsăm focul să se stingă! Doamne, cred, iartă‑mi necredința! Hristos a înviat! O suferință din iubire! Și noi avem nevoie de suferință pentru apropierea de Dumnezeu, pentru a fi capabili de a ne înălța!

Am trăit țipătul lui Munch descoperindu‑mi necredința, neputința de a‑L mărturisi pe Dumnezeu, am trăit țipătul lui Munch, simțind că lumea în fața morții își pierde credința.

Prof. Veronica Diaconu,

Parohia Priponești