Evocarea vieţii celor ce s‑au mutat la Domnul în stare de credincioşie este o îndatorire sufletească pornită din adânc de recunoştinţă.
Abordarea vieţii din perspectivă spirituală este o mărturisire de credinţă şi un exerciţiu de recunoştinţă, întrucât fiecare datorăm multe aspecte ale formării şi modelării vieţii noastre celor ce s‑au înscris în galeria rarisimă, cel puţin în timpul nostru, aceea a modelelor.
Informarea şi preocuparea exclusivistă de vieţuire mai mult virtual înseamnă absenţa dascălului şlefuirii personalităţii. Cei ce au primit viaţa şi au oferit‑o altora, ca pe un dar, sunt cei ce trebuie aşezaţi la locul de sus al sufletului, ca mai apoi să se aşeze în pacea şi în odihna lui Dumnezeu! Modelele pe care dorim să le evocăm aici sunt mărturii vii ale unui anume stil de viaţă, am putea spune ascetic, în mijlocul lumii noastre orientate mai mult spre mondenitate şi modernitate, ambele exclusiviste. Cum arăta un mare teolog apusean, trăim în timpul autoemancipării şi al autocreării omului.
De ce? Pentru că actul creator conduce inevitabil la o Persoană capabilă de iubire jertfelnică, după cum Fiul lui Dumnezeu a acceptat înnobilarea firii noastre umane decăzute prin asumarea Crucii, în semn de solidaritate maximă cu noi. El ne doreşte pe toţi fiii Împărăţiei, ce trebuie să înceapă aici, pe pământ.
Refuzul modelului dumnezeiesc şi omenesc în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos ne marginalizează, ne închide în eul autosuficient, în fond sărăcit, neputincios şi izolat în suferinţa de a nu putea iubi pe cel ce nu ne iubeşte, şi aceasta pentru a ne elibera real de ceea ce este nimicitor şi aducător de moarte şi sufleteşte, şi omeneşte.
În această logică, „problema capitală nu este suferinţa şi nici chiar moartea“, ci despărţirea de Domnul Hristos. El a învins pentru noi suferinţa prin Cruce şi, apoi, tot pentru noi, moartea, prin Înviere! Aşa ne amintea mereu Părintele nostru Galeriu!
Evocăm, aşadar, cu multă bună cuviinţă, o familie de modele în cel mai înalt înţeles, cu convingerea că astfel de persoane nu trebuie lăsate pământului, uitării şi, cu atât mai puţin, morţii. Este familia, mereu la timpul prezent, Elena şi Cristian Pinţa din Buzău!
Recent Elena, cunoscută de mai mulţi: „Doamna Pinţa“, s‑a mutat în „casa de lut“, trupeşte, la aproape 100 de ani, lângă Domnul Cristian, plecat şi dânsul acum 25 de ani la veşnicele lăcaşuri. Economişti de şcoală veche, adică foarte temeinică, în plin comunism au oferit spaţiul lor sufletesc şi cel familial semenilor, devenind de tineri împlinitori, cu devoţiune şi devotament, ai pildelor Patericului. În mijlocul forfotei oraşului, în plin comunism, locuinţa familiei Pinţa devenea un autentic „metoc“ pentru preoţi, pentru călugări şi călugăriţe şi, nu mai puţin, pentru tinerii seminarişti ori teologi, între care Domnul a voit să mă număr. Un singur exemplu, între cele multe, este Părintele Dometie, buzoianul şi brăileanul nostru, care, aidoma vulturului, şi‑a luat ucenicii(ele) „sub aripi“ şi‑a zburat din locul „viscolului“ nimicitor al excluderii din mănăstirea Râmeţ, la Buzău, la sfintele Mănăstiri Răteşti, pentru maici şi Ciolanu, pentru călugări.
Dar „metocul“, casa abrahamică a rămas tot în oraş, la familia Pinţa. De aici, când Domnul a rânduit, „roiul“ duhovnicesc s‑a întors de la „Curbura Carpaţilor“ în „Templul“ secular al Sfântului Ghelasie din Apusenii Râmeţilor. Toţi ştiam, la Râmeţ, că dl Cristian Pinţa şi dna Elena, acolo, în vizitele prelungite, erau ca nişte părinţi. Tinerele surori şi maici erau întărite filocalic de aceşti creştini trăitori, mai mult decât în propriile lor familii, de acasă. Aşa s‑au chemat unii pe alţii, fraţi şi surori, iubitorii de viaţă duhovnicească şi de ocrotire părintească, şi‑n mănăstire şi în familia Pinţa. Numărul ucenicilor atinge cifra 100! Preoţi, cadre didactice, monahi şi monahii, tinere familii înrădăcinate în tradiţia sănătoasă, dar şi foarte echilibrată, în acelaşi timp, deoarece credinţa exprimată în limbaj înalt cultural se aşeza în cheie filantropică, asemenea oricărei comunităţi creştine mărturisitoare.
Atmosfera firescului vieţii trăite cu sens, din această familie mereu deschisă spre alţii, primiţi şi respectaţi frăţeşte şi omeneşte, era în perioada interbelică o normalitate. În comunism a fost o raritate şi, tocmai de aceea, este timpul să aşezăm valorile pe „raftul“ de sus al recunoştinţei!
Pentru noi, buzoienii, atmosfera filocalică din convorbirile cu dl Cristian reprezenta acelaşi aer proaspăt din casa lui Vasile Voiculescu de la Pârscov. Nici nu este mare distanţa dintre satul natal al poetului mistic Vasile Voiculescu şi Tisăul de lângă Mănăstirea Ciolanu, satul dlui Cristian Pinţa. Frumoasa legătură din tradiţia străbună a întemeierii unei familii s‑a adeverit la Tisău prin conexiuni spiritual‑culturale de excepţie. Printre cei ce au oficiat căsătoria tinerilor Elena şi Cristian Pinţa s‑a aflat marele nostru profesor de Patrologie, Pr. Ioan G. Coman. De obicei, patrologul unea înalta cugetare şi cercetare a operelor Sfinţilor Părinţi cu exerciţiul rugăciunii şi al vieţii duhovniceşti a părinţilor de la Mănăstirea Ciolanu. Nu de puţine ori, Părintele Profesor Coman evoca admirativ şi evlavios pe unii dintre călugării smeriţi, tăcuţi şi practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus, ca pe nişte prelungiri din bogata experienţă a „Lavrelor“ Patericului. Pe lângă astfel de dascăli se va fi format şi tânărul Cristian Pinţa, care în familie a fost de cele mai multe ori „Maria“, lăsând rolul „Martei“ inegalabilei gospodine şi intelectual de înaltă ţinută, Doamna Elena, pe care o preţuia atât de mult. Şi mai spunea adesea, cu referiri la pragmatismul de care dădea dovadă pentru binele casei: Elena este stareţa mea!
Împletirea armonioasă a celor două disponibilităţi creştine, rugăciunea şi contemplaţia cu înalta respiraţie filocalică şi ospitalitatea fraternă, filantropia, au reprezentat „centura“ de rezistenţă la edificiul acestei familii, model pentru alte familii şi obşti călugăreşti. Cu atât mai mult sporeşte admiraţia pentru această lucrare echilibrată, în fond o „şcoală“ de suflet, dar şi de caractere, de bune practici în viaţă şi de bunătate creştină şi omenească, cu cât timpul vieţii lor a stat ca şi al nostru, al tuturor, sub norii nesiguri şi adesea aducători de „tunete“ şi de „furtuni“, din comunism! Nu se poate compara atmosfera aceasta cu cea de la „Rugul Aprins“, însă „dogoarea“ spirituală, pentru cine a dorit cu adevărat să‑şi cultive şi sufletul, şi mintea, şi inima, a fost deosebită prin trăirea curat şi autentic ortodoxă. Asemenea experienţe se mai perpetuau sub „umbrela“ savantei creştine Zoe Dumitrescu-Buşulenga, la cercurile literare universitare ale poetului mistic Ioan Alexandru. Vor mai fi fost multe, cu siguranţă că da şi în alte locuri din ţară şi este bine să fie evocate tocmai pentru a se evidenţia legătura Bisericii noastre cu creştinii ei, tineri şi mai puţin tineri, în comunism. Seva duhovnicească a Filocaliei în casa Pinţa era alimentată şi de prezenţele acestuia în proximitatea Părinţilor Stăniloae, Galeriu, Ioan G. Coman, iar de la Buzău: Părintele Dometie, Părintele Iorgu Constantinescu, Părintele Vasilescu Lăudatu, Părintele Ioan Boboc ş.a. Nu deloc întâmplător şi ucenicii mai tineri au urmat maeştrilor de altădată! Ne gândim la Părintele Profesor Gheorghe Holbea care, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, reuşeşte frumos şi echilibrat să anime întrunirile filocalice de la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“. De asemenea, latura filantropică din exerciţiul de o viaţă al familiei Pinţa este, la Buzău, frumos rânduită şi împlinită prin râvna Părintelui Profesor Mihai Milea. Fundaţia „Sf. Sava“ de la Buzău îi numără printre ctitorii fondatori pe binecredincioşii Elena şi Cristian Pinţa. Nu deloc un amănunt gazetăresc, ci o providenţială lucrare face ca „Filocalia“, o colecţie subliniată rând cu rând de dl Cristian Pinţa, să se întoarcă acum din raftul bibliotecii casei personale în cel al Fundaţiei!
De asemenea, ultima etapă a vieţii, cu unele încercări grele pe cruce, în suferinţă asumată demn şi creştineşte de binecredincioasa Elena, la aproape 100 de ani de viaţă, s‑a consumat la una din casele primitoare, familiale, ale Fundaţiei Sfântului Sava! Acolo a primit, în timp limitat şi de la o mână de semeni, ceea ce dânsa şi dl Cristian au făptuit cu mulţi şi în multiple situaţii o viaţă întreagă, iată, de aproape un secol!
Iată‑i, aşadar, pe semănătorii „seminţelor duhovniceşti“ în stare de rugăciune şi de filantropie, adăpostiţi, ajutaţi şi conduşi spre Veşnicie de către ucenici, aşa cum şi Dânşii au făcut‑o totdeauna în această viaţă! N‑au părăsit‑o singuri, deşi n‑au avut copii, ci în comuniunea, în respectul, în dragostea şi‑n preţuirea permanentă aici şi, după plecare, Dincolo, a celor ce‑i iubesc la timpul prezent!
Dumnezeu să‑i rânduiască în veşnicele lăcaşuri şi să‑i mântuiască!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos