„Falnicul stejar covurluian“, filantropul Ion Plesnilă

Anul 2020, dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române comemorării marilor filantropi români, este un binevenit prilej de a scoate din uitare numele unor înaintași pe care contemporanii lor i‑au considerat între fruntașii ce s‑au distins prin vrednice fapte de ctitorire și filantropie creștină. Este și cazul unui mare proprietar covurluian și parlamentar din secolul al XIX‑lea, Ion Plesnilă. Vom evidenția, în aceste pagini, câteva din efigiile filantropice și ctitoricești cu care sus‑numitul și‑a încununat viața.

Ion Plesnilă s‑a născut în anul 1833, în comuna Vârlezi, veche așezare răzășească, fiind fiul comisului Costin Plesnilă și al Casandrei (născută Giușcă). Membri ai familiei Plesnilă, alături de familiile Cernat și Iamandi, cu care se înrudeau, sunt cunoscuți drept sprijinitori ai construirii Schitului Zimbru din nordul județului Galați, precum și înzestrători ai acestui așezământ cu moșii și obiecte necesare sfintelor slujbe¹. Din familia Plesnilă cunoaștem o monahie care viețuia la Schitul Zimbru pe la mijlocul veacului al XIX‑lea, unde a fost și „nacialnică“ (egumenă) anume Maftidia Plesnilă², care‑și întreținea singură chilia de lângă schit și care, în toamna anului 1872, se retrage la Mănăstirea Adam. Această monahie a ajutat cu bani ridicarea bisericii „Sf. Nicolae“ din satul Lunca de către Ion Plesnilă³, ctitorire la care ne vom referi mai jos.

Moise N. Pacu scria în 1902 că Ion Plesnilă și‑a făcut studiile la Iași⁴, fără să ne ofere alte elemente referitoare la natura acestora. După evoluția vieții și implicarea în activități publice ulterioare, se pare că în capitala Moldovei a studiat cursuri juridice și de administrație publică. Datorită morții premature a tatălui său, în 1854 preia conducerea afacerilor familiei, ca fiul cel mai mare și se dovedește un înțelept administrator. În anul 1859 (avea vârsta de doar 26 de ani!) este numit subprefect al Plasei Prutul (județul Fălciu), funcție pe care o onorează timp de 7 ani, după care vreme de doi ani (1866‑1868) va fi deputat în Adunarea Constituantă, cu agrementul Regelui Carol I, membrii acesteia ocupându‑se cu întocmirea Constituției României, promulgată de suveran la 1 iulie 1866 și care a fost cea mai longevivă lege fundamentală a țării noastre (în vigoare până în anul 1923).

Încheindu‑și mandatul în Constituantă, Ion Plesnilă revine la atribuțiile sale în cadrul Subprefecturii Prutul, conducând această unitate administrativă, în perioada anilor 1868‑1875, „cu părintească îngrijire“, după cum sublinia profesorul Moise N. Pacu în necrologul rostit în biserica „Sf. Nicolae“ din Galați în zi de armindeni, acum 118 ani.

Opțiunea politică a întregii vieți a proprietarului și parlamentarului Ion Plesnilă a fost Partidul Conservator, fiind un apropiat al președintelui acestui partid, Lascăr Catargiu, originar din județul Covurlui, care a condus Guvernul României, în calitate de prim‑ministru, între anii 1871‑1876; 1889; 1891‑1895, precum și al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, prim‑ministru conservator în 1899‑1900 și 1904‑1907. În intervalele amintite, Ion Plesnilă a fost fie deputat, fie senator de Covurlui, până la moartea sa, în primăvara anului 1902. Despre legăturile sale cu cei doi bărbați de stat se menționa că Ion Plesnilă a avut „rarul noroc de‑a fi în de‑aproape comunicare de idei și sentimente ca marele și nemuritorul patriot și bărbat de stat… Lascăr Catargiu“, precum și că „s‑a bucurat de onorătoarea (sic) amiciție“ a venerabilului Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, pentru fabuloasa lui avere.

Pe plan local, Ion Plesnilă a fost membru și președinte al Consiliului Județean Covurlui⁵ și președinte al Camerei de Comerț din Galați. Memorabilă este implicarea sa activă în construirea liniei ferate Galați‑Bârlad, reușind în timp record să obțină, înainte de 12 noiembrie 1887, acordul a 626 de proprietari covurluieni mari și mici care au declarat oficial că „cedează gratis locurile necesare, fie pentru gări și dependințe, fie pentru traseul“ liniei ferate⁶. După nenumărate piedici și potrivnicii din partea Guvernului⁷, pe care I. Plesnilă le‑a învins cu diplomție și stăruință pilduitoare, la începutul anului 1891 Camera a votat realizarea liniei ferate Galați‑Bârlad. Lucrarea a început în anul 1892 și s‑a încheiat abia în anul 1912. O altă importantă realizare locală a lui Ion Plesnilă a fost revendicarea unor imobile ale Bursei din Galați.

Ca proprietar de pământ, I. Plesnilă era cunoscut de contemporani drept „unul dintre cei mai sistematici plugari ai județului Covurlui; posedă gospodărie agricolă frumoasă și e, apoi, un pasionat avicultor, fie pentru trebuințele casei sale, fie pentru negoț“⁸. Prosperitatea sa, dar și verticalitatea față de cei care încălcau legea, l‑au transformat într‑o țintă a unui jaf armat în martie 1881, întreprins de către o bandă de hoți. Din fericire, în noaptea jafului I. Plesnilă nu era la conacul său de la Lunca. Șeful bandei a fost prins doi ani mai târziu și împușcat într‑o tentativă a acestuia de a evada de sub escortă⁹.

Îmbolnăvindu‑se, marele propriertar de la Lunca se internează în Spitalul „Elisabeta Doamna“ din Galați, la 14 februarie 1902, fiind diagnosticat cu miocardită și endocardită cronică¹⁰. Drept urmare își întocmește testamentul, la 2 aprilie, cu sprijinul avocatului Demetre‑Mimi Plesnilă, nepotul său, testament care va fi contestat mai târziu de alți membri ai familiei sale¹¹.

Ion Plesnilă, „falnicul stejar covurluian de la Lunca“, după expresia profesorului Moise N. Pacu, și‑a încheiat călătoria vieții în spitalul gălățean, la 29 aprilie 1902¹². Episcopul Pimen Georgescu, întronizat în urmă cu doar două luni ca titular al Episcopiei Dunării de Jos, în cuvântul său de la sfârșitul prohodului, spunea, între altele, despre răposatul Ion Plesnilă, că a fost un „creștin pios“ și „un bun și credincios fiu al Sfintei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române“¹³. Trupul său se odihnește într‑o criptă din subsolul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ ridicată în Cimitirul „Eternitatea“ din Galați, al cărei ctitor a fost, după cum vom vedea în continuare.

*

Ne vom referi acum la lucrarea filantropică a marelui proprietar Ion Plesnilă, care deținea în satul Lunca din județul Covurlui (component al comunei Jorăști, județul Galați), la finele veacului al XIX‑lea, 2148 ha¹⁴. Prietenul său, publicistul și profesorul Moise N. Pacu, mărturisea despre „conu Ionică“ de la Lunca: „Își deschidea fără cruțare punga sa, ori de câte ori era vorba de vreo operă de binefacere, de vreo instituțiune publică care avea nevoie de ajutorul său bănesc“¹⁵. Era „darnic și îndatoritor către străini“, dar și către rudeniile sale, „blând și îngăduitor cu toți, binevoitor și ospitalier, de o corectitudine exemplară, incapabil de a supăra pe cineva, totdeauna gata de a servi pe toată lumea și a alina durerile celor nevoiași“¹⁶.

Relația între proprietarul mo­șiei Lunca și săteni a fost una specială, benefică truditorilor pă­mântului, cu multă grijă și respect din partea Plesnileștilor din Lunca față de țărani.  Această frumoasă conviețuire o scotea în evidență avocatul, teologul și publicistul Ioan Măgură, scriind: „Proprietarii Luncii n‑au venit din Fanar; toţi au fost români get‑beget, urmaşi din urmaşii neamului răzeşesc Plesnilă din satul Vârlezi, cu milă şi îndurare pentru cei de pe moşia lor, cu sfat bun, cu dragoste şi cu ajutor la vreme de nevoie. De aceea, cârtire n‑a fost din partea luncaşilor faţă de proprietari şi cu dreptate, căci de la curtea boierească au luat învăţătură, cum să crească vitele şi cum să plugărească mai bine.

La curte găseau şi cele doftoriceşti pentru bolile lor tre­cătoare. Numele lui conu Ionică Plesnilă şi Costache Plesnilă nu s‑au uitat încă. Lui conu Ionică îi mai zicea şi Plesnilă de la Lunca, spre osebire de Plesnileştii din Vârlezi…

Luncaşii pentru toate ale lor, mergeau la curte şi nimic nu s‑a făcut în sat, fără îndemnul stăpânitorilor de moşie. Vătafi cu harapnice nu s‑au văzut în hotarele moşiei şi la muncă sătenii nu de silnicie, ci de voie bună ieşiau… N‑am auzit de ju­decăţi între proprietari şi săteni şi poate mulţi or fi greşit, căci nu‑mi vine să cred că n‑a fost sătean care să nu fi intrat în pădure sau să nu fi scăpat vitele în ţarinele boie­reşti… Dar şi luncaşii au fost în toată vremea respec­tuoşi, supuşi, ascultători şi cu multă chibzuială“¹⁷.

Pentru poporenii din Lunca, Ion Plesnilă a ridicat în 1876‑1877 o bisericuță frumoasă, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae. A fost sfințită de protoiereul de Covurlui Ioan Severin, după 8 septembrie 1877, dată la care acesta primea binecuvântarea Episcopului Melchisedec Ștefănescu pentru a sfinți biserica „Sfinții Apostoli“ din comuna Mânjina (astăzi Costache Negri, județul Galați) și „Sf. Ierarh Nicolae“ „din cotuna Lunca, comuna Jorăști“¹⁸. „Biserica din Lunca e micuță, dar frumușică și luminoasă“, scria Moise N. Pacu, în 1891¹⁹, adăugând că are o alee de pomi de la poarta curții, până la ușa bisericii. Ea se păstrează și în zilele noastre în forma arhitecturală inițială. În strana acestei biserici, I. Plesnilă „adesea citea Cazania“²⁰.

O altă ctitorire bisericească importantă inițiată de Ion Plesnilă a fost capela din Cimitirul „Eternitatea“ din Galați, pentru a cărei construcție a oferit Primăriei gălățene, prin testament, 30.000 de franci²¹. În cripta de la demisolul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ – biserică sfințită la 18 iulie 1913 de Epis­copul Nifon Niculescu al Dunării de Jos²² – au fost reînhumate rămășițele pământești ale lui Ion Plesnilă. Din anul 1961, biserica respectivă a fost transformată în parohie, deservind, totodată cimitirul în mijlocul căruia se află.

În fine, amintim și o altă faptă vrednică de pomenire a marelui ctitor și filantrop descins din Vârlezii Covurluiului. A construit cu fondurile sale un local de școală în Lunca, județul Galați, inaugurată cu un an (1901) înainte de trecerea lui la cele veșnice. Însă nu doar a edificat acest locaș de învățătură, ci l‑a și dotat cu cele necesare și l‑a întreținut personal. Mai mult decât atât, „în școala înființată de el, s‑a îngrijit ca fiii de săteni să capete nu numai instrucțiunea teoretică propriu‑zisă, ci și îndemânarea pentru meseriile trebuitoare localității și pentru o cultură rațională a pământului“²³.

Toate cele de mai sus‑scrise alcătuiesc un portret, din păcate, incomplet, al celui care a fost „un om de bine, «ochi al orbilor, picior al șchiopilor și sprijinitor al orfanilor lipsiți» (Iov 29, 12, 15); un servitor și străjer devotat interesului public, un patriot fierbinte“²⁴.

Pr. Eugen Drăgoi

 

1. Pr. Gheorghe Bârsan, Schitul Zimbru‑Covurlui, Galați, 1944, p. 55; Paul Păltănea, „Vechi locașuri de cult și viața bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864“, în: Monumente istorice și izvoare creștine, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1987, p. 234.

2. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Dosare Generale, Dosar nr. 414/1852‑1859, f. 3 v.

3. Pr. dr. Ioan C. Beldie, Monografia comunei Jorăști din județul Covurlui, București, 1911, p. 55.

4. Moise N. Pacu, „Discurs rostit la biserica Sf. Nicolai din Galați, în ziua de 1 mai 1902, cu ocazia înmormântărei lui Ion Plesnilă, mare proprietar și fost senator al județului Covurlui“, în: Cuvântări diverse…, ed. a III‑a, Galaţi, 1925, pp. 175‑178 (aici p. 176).

5. Vocea Covurluiului,an. 9, nr. 1556, 11 iunie 1881, p. 2.

6. Istoricul liniei Galați‑Bârlad. Memoriu presintat alegătorilor județului Covurlui de Ion Plesnilă, fost senator al Colegiului I, București, 1898, p. 13.

7. Scria în 1898 despre aceasta: „Am avut de luptat și cu cei mai de sus, și cu cei mai de jos, dar, domnii mei, când este o cauză dreaptă, Dumnezu vine în ajutor“. Istoricul liniei Galați‑Bârlad…, p. 47.

8. Moise N. Pacu, Cartea județului Covurlui, partea a III‑a, Galați, 1891, p. 144, n. 1.

9. A se vedea scrisoarea senatorului Plesnilă despre acest eveniment, în Vocea Covurluiului, an. 9, nr. 1481, 18 martie 1881, p. 2. Episodul cu pricina este prezentat romanțat, cu măiestrie literară, de Marius Mitrof, consilier la Direcția Județeană pentru Cultură Galați („O istorie spusă altfel. Răfuiala: Moșia Lunca“), în: Anuarul Științific al Bibliotecii „V. A. Urechia“, nr. 4/2017, pp. 62‑72.

10. Societatea Județeană a Arhivelor Naționale, Galați, Fond Tribunalul județului Covurlui, secția I, Judecătorești, Dosar nr. 9/1902, f. 1, 3 (în Certificatul medical, eliberat la 19 aprilie 1902, doctorul curant menționează că starea pacientului este gravă).

11. Ibidem, f. 10.

12. Ibidem, f. 4.

13. Apud Moise N. Pacu, Discurs rostit…, p. 177.

14. Moise N. Pacu, Cartea județului Covurlui, partea a III‑a, p. 144.

15. Moise N. Pacu, Discurs rostit…, p. 177.

16. Moise N. Pacu, Discurs rostit…, p. 178.

17. Ioan Măgură, Sate covurluiene în alte vremuri, ediție îngrijită și note de pr. Eugen Drăgoi, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2019, p. 46‑47.

18. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, Fond Dosare Generale, dosar nr. 1622/1877, f. 1. Flori‑Rodica Tighici Iacomi (Jorăști‑vatră răzășească covurluiană, Editura Sinteze, Galați, 2006, p. 79‑80) afirmă, fără temei, că biserica s‑a construit pe locul „unde în vechime a fost o mănăstire de călugărițe, care a fost dărâmată din temelie de un mare cutremur“, că la ridicarea bisericii ctitorite de I. Plesnilă „s‑a folosit cărămida de la vechea mănăstire“ și că biserica nouă s‑a sfințit de Sfânta Treime; de asemenea, scrie că „icoanele existente în biserică sunt de la fosta mănăstire“ și că „în partea de nord a bisericii se aflau chiliile mănăstirii folosite de maici“. Statistica bisericească a Protopopiatului Covurlui, întocmită în anul 1872 nu pomenește de această mănăstire, ci menționează că la Câșla Tăplăi (vechea denumire a satului Lunca) exista o biserică de zid cu hramul Sf. Nicolae, „înființată în 1848“, întreținută de particulari, având ca personal doi dascăli. A se vedea pr. Eugen Drăgoi, „Statistica bisericească a Protopopiei județului Covurlui de la 1872“, în: Buletinul Fundației Urechia, anul 11, nr. 14, noiembrie 2013, p. 160, nr. 97; republicare: Pr. Eugen Drăgoi, La izvoarele Covurluiului, vol. I, Editura Partener, Galați, 2017, p. 250, nr. 97. Realitatea despre istoria acestui locaș sfânt o găsim la pr. dr. Ioan C. Beldie, care în lucrarea sa, Monografia comunei Jorăști din județul Covurlui, București, 1911, p. 55, scrie că vechea biserică fusese ridicată de Gheorghe Plesnilă, bunicul lui Ion Plesnilă, înainte de anul 1840, cu dorința de a face din ea o mănăstire. Era mult mai mare decât biserica ridicată de I. Plesnilă. Cartea județului Covurlui, partea a III‑a, p. 146, n. 1.

19. Cartea județului Covurlui, partea a III‑a, p. 146, n. 1.

20. Pr. dr. Ioan C. Beldie, Monografia comunei Jorăști…, p. 55.

21. Societatea Județeană a Arhivelor Naționale, Galați, Fond Tribunalul județului Covurlui, secția I, Judecătorești, Dosar nr. 9/1902, f. 19, pct. 11 din testament. Potrivit voinței testatorului, capela urma să poarte numele „Ion Plesnilă“; Moise N. Pacu, Discurs rostit…, p. 177. Biserica s‑a ridicat după moartea lui I. Plesnilă, în intervalul anilor 1906‑1913.

22. Arhiva Protopopiatului Galați, Dosar nr. 412/1915; Maria Stanciu, „Capela «Eternitatea», locul fluviului de lacrimi“, în: Viața liberă, an. XXIV, nr. 7155, 20‑21 aprilie 2013.

23. Moise N. Pacu, Discurs rostit…, p. 177.

24. Moise N. Pacu, Discurs rostit…, p. 178.