Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscop al Dunării de Jos, Centrul de Cercetare Teologică Ortodoxă şi Interdisciplinară „Sfinţii Trei Ierarhi“ din cadrul Departamentului Teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie din Universitatea „Dunărea de Jos“‑ Galaţi a organizat un eveniment ştiinţific de înalt nivel, anume, conferința sub genericul: „După 30 de ani: Ortodoxia şi societatea românească“, susținută de cercetător dr. Mirel Bănică, de la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române.
Întâlnirea s‑a desfăşurat în seara zilei de 9 martie 2020, în sala „Episcop Melchisedec Ştefănescu“ din incinta Facultăţii şi s‑a bucurat de un auditoriu divers, alcătuit din cadre didactice universitare, clerici, masteranzi şi studenţi din domeniile teologie, sociologie, litere. Între aceştia, un loc distinct l‑au ocupat studenţii‑seniori de la „Universitatea Vârstei a III‑a“.
Evenimentul a fost deschis de Chiriarhul Dunării de Jos, care a evocat dinamismul şi entuziasmul anilor ’90, când studenţimea căuta răspunsuri pentru întrebările sale existenţiale, la slujitorii înţelepţi şi duhovniceşti ai Bisericii, eliberaţi din povara unei cenzuri nedrepte şi a unei claustrări doar în spaţiul liturgic, şi disponibili pentru dialogul fecund şi viu cu tinerii. Din acea generaţie de căutători de sens şi de viaţă autentică face parte şi oaspetele‑propozant al temei conferinţei.
Preluând din cuvântul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop lumina evocării acelor ani plini „de o stare de spirit unică“, domnul dr. Mirel Bănică şi‑a început expunerea prin a arăta că demersul său are o dimensiune evocatoare secundară şi una analitică, majoră. Anii ‘90, pentru vorbitor sunt sinonimi cu timpul aulelor universitare pline de tineri însetaţi de cuvânt de folos ‑ adus de părinţi duhovniceşti, precum preotul profesor Constantin Galeriu, arhimandritul Teofil Părăian, ieromonahul Rafail Noica ‑ aveau să deschidă o epocă nouă. Cei 30 de ani nu trebuie consideraţi un „descensus ad inferos“, dar aduc totuşi, în lumea românească, o serie întreagă de mari schimbări. În pofida efervescenţei spirituale care a urmat momentului 1989, societatea românească avea să experimenteze primejdii nebănuite, de la „democraţia“ defectuos înţeleasă şi întrebuinţată ‑ apel la libertatea responsabilă, până la credinţa neamului care urma să îşi probeze tăria diamantină prin coliziunea cu valul secularizării ‑ probă de foc a credinţei autentice, personale şi eclesiale. Cercetătorul a explicat auditoriului că secularizarea, ca „impact al modernităţii asupra religiei“ (conform prof. Danièle Violeget) provoacă mutaţii grave nu doar în receptarea mesajului Evangheliei, ci mai ales în trăirea adâncă a cuvântului Domnului Hristos, la nivel personal şi comunitar, deopotrivă. Iar în cadrul Bisericii, în binomul Biserică‑societate şi în lumea de astăzi tot mai îndepărtată de credinţă, urmare a influenţelor nocive aduse şi induse de valul secularizării, propozantul observă schimbări precum: laicizarea unor membri ai corpului clerical, erodarea autorităţii Bisericii, privatizarea credinţei şi apariţia unor noi forme de religiozitate, gararea credinţei în zona pasivă a patrimoniului cultural.
Aceste noi probleme, reale şi grave, obligă Biserica la a‑şi elabora o strategie de apărare, prin adaptarea limbajului şi aducerea mesajului său la puterea de înţelegere şi de impropriere a omului modern, tot mai îndepărtat de credinţa vie şi fierbinte, tot mai „căldicel“ (Apocalipsa 3, 16).
Pentru a reuşi această redefinire, Ortodoxia românească caută rezolvări sau ameliorări pentru câteva probleme acutizate deja. Enumăr aici doar trei dintre cele prezentate în conferinţă. Prima este „moartea ruralităţii“, aşa cum defineşte, sintetizat, dl Bănică gravele probleme de fiinţă şi fiinţare care frământă satul românesc, la început de mileniu III; dintre acestea au fost amintite, între altele, pierderea rolului stabilizator al religiozităţii şi exculturarea, înfăţişată ca ruralitate smulsă din context, falsificată şi prezentată larg în mass‑media prin politici de marketing. A doua problemă este confruntarea dintre etica ortodoxă şi spiritul capitalist agresiv şi coroziv din punct de vedere spiritual‑antropologic, întrucât cultivă egolatria („cultul exacerbat al sinelui“), mândria şi superbia („cultul perfomanţei“), lipsa de discernământ („concentrarea pe imediat şi spontaneitate“), duhul înşelării („cuplarea pe digital, în vizual“).
A treia problemă este gestionarea „blogosferei ortodoxe“, a lumii internetului în care se risipeşte atât de multă energie umană şi atât de mult timp de viaţă, „vremea mântuirii“ (II Corinteni 6, 2). De pe şi prin Net, de prea multe ori se loveşte în inima Bisericii‑Mamă, contestându‑se unele dintre deciziile ei, dezaprobând sau încurajând neimplicarea în marile proiecte sociale şi educaţionale cu care Biserica intervine în susţinerea fiilor ei. Atitudinea criticistă şi pasivă, de multe ori alimentată din alte surse, ascunsă laş în spatele unui terminal este de preferat unei asumări dinamice şi jertfelnice, prin care Hristos cel real (nu virtual!) să fie arătat şi dat unui flămând. De EL şi de pâine!
În mod paradoxal, domnul Mirel Bănică a vorbit şi despre „binefacerile secularizării“, pentru că în nuca tare a unui rău stă, adesea, un miez dulce şi germinator de bine. Faptul că oamenii îşi redescoperă tradiţiile, iar Biserica apelează, în modernitate, consistent, la argumente din Sfânta Tradiţie ‑ de la Sfinţii Părinţi, pentru a susţine viaţa duhovnicească a credincioşilor sau faptul că se acordă atenţie sporită operei filatropice, printr‑o uriaşă lucrare de binefacere întoarsă spre popor ‑ un „Ale Tale, dintru ale Tale…“ la nivel social ‑ sunt exemple ale capacităţii Bisericii noastre Ortodoxe de a converti presiunea eticismului, defetismul elitist şi nocivitatea cultului materialităţii în tot atâtea motivaţii de a sluji, cu şi mai multă râvnă şi iubire, lui Dumnezeu şi oamenilor. Pentru că, de o istorie întreagă, Biserica a răspuns sabiei cu Pacea, urii cu Iubirea, răului cu Binele; a răspuns omului bezmeticit de sinele său otrăvit, cu Hristos cel plin de iubire şi iertare!
În cadrul unui dialog extrem de dinamic cu publicul, spre final, au fost formulate şi concluziile, pozitive şi încurajatoare. Cu cât se va îndepărta mai mult de Dumnezeu, omul va simţi mai mult dorinţa şi nevoia de El. Ieşirea din această criză, înseamnă de fapt tămăduirea omului de dor! De dor de Dumnezeu! Se va realiza prin lepădarea cultului sinelui şi prin vindecarea de „autoservirea de Dumnezeu“, în favoarea bucuriei de a simţi, din nou, prezenţa tămăduitoare şi binecuvântarea lină şi vivificatoare ale Domnului, în viaţa omului. Nu este un ideal intangibil, ci o temă perpetuă, la care suntem chemaţi toţi.
Pr. lect. dr. Lucian Petroaia,
Directorul Departamentului Teologic