Cartea, lumină din Cuvânt. Invitaţie adresată cititorilor de toate vârstele!

Posted on By admin

„Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea“, ne spune Mihai Eminescu.

Binecuvântarea arhierească și realitatea înconjurătoare ne‑au dat ghes să încercăm să răsfoim, în Anul omagial al pastorației părinților și copiilor, câteva cărți din biblioteca pentru toți, de odinioară, în speranța că, de dragul Cuvântului, vom lăsa mediul virtual cu capcanele lui și ne vom așeza, din când în când, să citim și să redescoperim frumusețea și lumina cuvântului scris în „dulcea limbă românească“. Vă propunem un titlu uitat, dar recomandat elevilor de gimnaziu, în programa școlară. Lectura propusă este binevenită, mai ales, pentru părinți și bunici, pentru cititorii de toate vârstele.

„Cum am învățat româ­nește“, de Costache Negruzzi (1808‑1868)1, (lectură obligatorie pentru clasa a VI‑a), este o povestire, cu tâlc, umor neaoș și cu vizibile accente autobiografice. Aflăm că, în vremea copilăriei sale ‑ pe când unii uitaseră „că suntem români și că avem și noi o limbă, pe când ne lipsea(u) și cărți și tipografie“, iar boierii erau „ruginiți în românism“,  copiii din familiile înstărite, inclusiv, autorul lecturii, învățau la școli în limba greacă. Suntem la început de veac XIX, în plin regim fanariot și, la Iași, exista o singură școală în care se învăța încă românește, anume, Seminarul de la Monastirea Socola2, școală pe care mai marii zilei o priveau ca pe „un azil al prigonitei noastre limbi“.

„Tatăl meu era unul din românii aceştia. Nu ieşea nici un calendar care să nu‑l aibă el întăi, nici o carte bisericească, (pe) care să n‑o cumpere, nici o traducţie care să nu puie să i‑o prescrie (copieze). Într‑o zi, viind de la şcoală… l‑am găsit cu o mare carte in‑folio,  dinainte.

– Cetește‑mi, îmi zise, o viață d‑a Sfinților din cartea aceasta!

– Iartă‑mă, părinte, eu nu pot ceti românește!

– Cum?! Apoi, dar, ce înveți tu?

– Elinește, am răspuns, păunându‑mă. De vrei să‑ți cetesc toată tragedia Ecubei3, unde e acest frumos hor (cor n.r.)  a troienilor, pre care îl știu pe dinafară: «Aura, pontia aura,/ Ate pontoprosous komizeis/ Qoas akatous epoidma limnas/ poi me tan melean porevseis»4;

– Poate să fie frumoase acele ce tu spui, zise tatăl meu, dar e rușine să nu știi limba ta! Mâine vei veni cu mine la Socola, unde este examen. Voi vorbi pentru tine cu dascălul, pentru ca să știi că asta îmi face mulțămire.

– O, negreșit, am răspuns cu bucurie!“

… A doua zi, când am ajuns, am găsit examenul pe la sfârșit. Se cercetase Istoria, Geografia, și celelalte. Sala era plină. Auditoriul se alcătuia mai ales din…  mume a(le) băieților, care ascultau într‑o religioasă tăcere…“

Am reținut acest text, pentru actualitatea lui și din motive lesne de înțeles. Odată, pentru că avem un tată, cap de familie, și mamă în același timp  (mama autorului a murit pe când avea doar un an,) preocupat de educația sănătoasă a propriului fiu, în spiritul dragostei față de Dumnezeu și în respect față de cele sfinte.  Apoi, pentru a sublinia, fie și în trecere, că scrierea și Limba română s‑au născut, pentru noi ca neam românesc și creștinesc, în Biserica Ortodoxă ‑ „Maica Spirituală a Poporului Român“, cum o numește Eminescu. Ne‑am oprit la acest text, pe care îl găsiți și on‑line (lecturi‑scolare), pentru a întări ideea că  fiecare dintre noi ar trebui să aibă „bucuria“ de a învăța și a se exprima, întâi de toate ‑ în limba maternă, în românește, în frumoasa și dulcea Limbă română, „ca un fagure de miere“, indiferent unde l‑au dus nevoile vieții. Și vorbind „în limba mamei, limbă sfântă“, să încerce să nu‑și strice „proforaua“, adică, rostirea, dicția!

În „Cum am învățat ro­mânește“, avem portretul unui tată preocupat, la rându‑i, a‑și hrăni sufletul și mintea cu înțelepciunea din scrierile vremii, dar și cu hrana cerească din Cărțile Sfinte. „Biblioteca tatălui meu era într‑o ladă mare, pururea deschisă, în coridor…“, unde se găseau cărți și manuscrise, între acestea „Viețile sfinților“, „Patimile Domnului nostru“, în versuri, „Despre începuturile românilor“, de Petru Maior, „Floarea darurilor“ și altele.

Descoperim un părinte preocupat a da fiului său o educație solidă, pentru a‑și forma o conștiință identitară, nu atât din înțelepciunea oamenilor: filozofi, scriitori, istorici, cât mai ales de la Dumnezeu. Întâi de toate, tatăl îi recomandă fiului lectura din Viețile Sfinților, din scrierile sfinte, puține câte erau pe atunci, traduse în românește, cu alfabet chirilic, pentru a cunoaște spiritul culturii și spiritualității creștinești și românești, în care s‑a născut. Abia cunoscându‑ți rădăcinile, te poți raporta în cunoștință de cauză, și cu conștiință, la cele ce te înconjoară prin  cuvânt, gând, faptă. Viețile Sfinților noștri sunt modele de viață și de trai, fiindcă au viețuit după preceptele cerești din Cartea Cărților ‑ Sfânta Scripură ‑ sursa primară de învățătură și Izvor de lumină, pentru toți pământenii.

ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian în mijlocul tinerilor de la cercul de lectură al parohiei „Naşterea Domnului“ din Brăila

Mai avem, în această lectură, și portretul profesorului de Limbă română de la Seminar, care‑ prin arta oratorică, l‑a impresionat pe tânărul Costache Negruzzi, dar după primele două lecții de predare a alfabetului, prin lipsa tactului pedagogic al dascălului, ucenicul a dat bir cu fugiții de la orele de pregătire! Povestirea e mult mai savuroasă, o descoperiți dumneavostră!… Desigur, literatura noastră are destule modele‑desăvârșite de învățători, dar astăzi ne oprim asupra acestui tată‑model. Salvarea tânărului învățăcel  al Limbii române  a venit tot de la tatăl său, un părinte preocupat de tot ce‑i bun și frumos… „Am alergat la biblioteca tatălui meu… Am făcut inventarul și din mulțimea calendarilor și a cărților în limba grecească modernă, am găsit volumul lui Petru Maior ‑ «Despre începuturile românilor»“. Și cu „abecedarul urgisit, în puține ceasuri, am învățat a ceti. Până‑în seară eram capabil să spun, pe carte, cât oricare anagnost (dascăl de biserică) de răpide. Seara, am cetit tatălul meu tot cântul întâi din «Moartea lui Avel» (Abel), singura carte care avea puterea de a‑l adormi… Astfel, Petru Maior m‑a învățat românește“.

Sfântul Vasile cel Mare, însuși absolvent al înaltelor școlii din Cezareea, Constantinopol și Atena, critică pedagogii din vremea sa, care aduceau în fața discipolilor modele lumești, din literatura antică greacă, personaje pline de vicii, superficiale, golite de înaltele idealuri, preocupate de o „desăvârșire fizică și spirituală“, fără raportare la Dumnezeu, așa cum se întâmpla și cu „învățătura“ pe  care o… recita Negruzzi tatălui său despre Hecuba, cea măritată a doua oară! „Nu cuvintele învățate din înțelepciunea omenească“ ‑ mai cu seamă „când născocesc pentru încântarea ascultătorilor“ ‑ sunt importante în desăvârșirea copilului, a tânărului, a oricărui muritor de rând… „Tinerii, trebuie să se înfrupte din opere, cu totul în felul albinelor. Căci ele nu se apropie de toate florile și nici nu se străduiesc să ia totul de pe cele pe care se așază, ci – luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace“5, ne învață Sfântul Vasile cel Mare.

Concluzia? Părinții trebuie să recomande acele cărți copiilor lor care au „merinde“ bune, care nu le vatămă mintea și sufletul, și trupul, în final.

O descindere în realitatea imediată  ne arată că astăzi, mai mult ca oricând, părinții multor copii nefericiți sunt plecați în lumea mare, abandonându‑și fragedele vlăstare sau lăsându‑le în grija bunicilor, adeseori, neputincioși. Revenirea acasă a multor părinți din motivele… globalizării pandemiei, izolarea la domiciliu, obligat‑forțat, au dat șansa multor familii de români să se reîntregească, să redescopere bucuria de a fi și de a crește împreună, de a se așeza, la aceeași oră, la aceeași masă: mamă, tată, fiu, fiică, bunici… Zilele acestea, între multele știri despre nenorociri provocate de pandemie, pe ici, pe colo, câte o televiziune ne mai strecoară și câte o imagine cu familii care par că au redescoperit lucrurile simple și sănătoase, dar atât de banale în ultimele trei decenii: ajutorarea celuilalt, răbdarea, dragostea, bucuria, comuniunea, nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu…

Poate, astfel, vom observa mai bine că secularizarea, globalizarea, superficialitatea și agresivitatea mass‑media față de marile teme ale iubirii de neam, de țară și de Dumnezeu, trecerea în derizoriu a aspectelor care țin de identitatea nostră cultural‑istorică și spirituală nu ne fac bine, ci ne dezumanizează. Poate astfel, vom înțelege că atacurile repetate la adresa Bisericii Ortodoxe Române, legate de ora de Religie sau de scoaterea însemnelor creștine din locurile publice, mai nou, de abținere de la Sfânta Împărtășanie, îi va determina pe mulți dintre părinții acestui veac să nu‑și țină urmașii departe de frumusețea nepieritoare a învățăturii filocalice și chiar de cultura și operele marilor noștri clasici.

„Didactica fără Dumnezeu“6 și  „formele fără fond“, fuga din Biserica moșilor și strămoșilor noștri „falsifică brutal profilul poporului român“, observa Mihai Eminescu, la vremea sa, observație de actualitate și astăzi. Înstrăinarea copiilor și tinerilor noștri de lumina și cuvintele Sfintei Scripturi,  de „Vestea cea bună“ a „Bunei Vestiri“ și de învățătura filocalică, cu vocație universală ne vor transforma în străini la noi, acasă.

Depărtarea copiilor și tinerilor de aceste valori eterne strecoară în mintea și sufletele lor vidul, goliciunea și superficialitatea unei culturi profane, fără Dumnezeu și străină sufletului creștin‑ortodox. „Educațiunea străină implică spirit străin, cultură străină. Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva inima și moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter și moravuri bune, poate să fie c‑un cerc restrâns de cunoștințe, pe când ‑ din contra ‑ cultura, cunoștințele cele mai vaste pot să fie coprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă“7.

Cultura superficială și stearpă, străină spiritualității și sufletului românesc ‑ dar prezentă din plin în manualele alternative din ultimul sfert de veac și în mai toată media ‑ nu face decât să ducă la adormirea cultural‑spirituală și identitară a copiilor și tinerilor noștri. În timp, la dezrădăcinarea românului din matricea lui culturală‑spirituală, la dezintegrarea ființei românești, lăsând loc urii de neam, de frate și de țară, calomniei, dezbinării și disprețului față de tot ce au realizat bunii și străbunii noștri din neam în neam, din veac în veac.

Credem că rolul Familiei creștine rămâne definitoriu în educația cultural‑spirituală a co­­pilului și a tânărului. Să nu‑i arun­­căm pe copii noștri în „dasii și perispomeni“! (semne în scrierea greacă), vorba autorului nostru…  „Netăgăduit este că omul nenvățat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. Drept aceea, învățătorul (părinte, dascăl, preot) este pentru un tânăr aceea ce este și grădinarul pentru pom; sau ca plugarul bun care curăță de mărăcini țarina sa, până a nu semăna în ea sămânța bună“, ne spune Negruzzi, în lectura de astăzi.

Să găsim și noi sămânţa cea bună a Sfintei Scripturi, Cuvântul bun al Evangheliei, și să o sădim ‑ în limba mamei ‑ în mintea și în sufletul urmașilor urmașilor noștri, pentru că… „În limba ta, ți‑e dor de mama“ și doar în limba ta, durerea și dorurile  poți „să le mângâi“, „iar bucuria s‑o preschimbi în cânt“!, rostește Grigore Vieru.

Maria Stanciu

 

  1. C. Negruzzi s‑a născut în 1808, în satul Trifeștii Vechi (astăzi, Hermeziu), județul Iași, în familia lui Dicu Negruț, răzeș, ajuns paharnic, și a Sofiei Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. Cea mai cunoscută operă a sa este nuvela dramatică „Alexandru Lăpușneanul“, publicată în 1840. A mai scris, „Aprodul purice“, „Păcatele tinereții“… A tradus din Voltaire. După Revoluția din 1821, tatăl său se mută la Chișinău, în Basarabia, unde îl întâlnește pe Alexandr Pușkin (1799, la Moscova ‑ 10 februarie 1837, la Sankt Petersburg). Poetul rus, aflat în exil, a fost cel ce l‑a  determinat să se îndrepte spre literatură. Prima traducere este din rusă, „Șalul negru“, după Pușkin, apoi satirele lui Antioh Cantemir, tot în rusă; „Zăbavele mele în Basarabia“ este opera sa de debut în ale literaturii. Nu s‑a numărat între revluționarii de la 1848, însă în scrierea sa „Despre capitalia României“, Iassy, spune că moldovenii voiesc „unire, nu anecsare“, și propunea capitala la Galați. Costache Negruzzi a fost spătar, agă, vornic, judecător, primar la Iași, membru în Divanul Domnesc, la 1857;  în timpul lui Al. Ioan Cuza, a fost director al Departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Biserica „Sf. Spiridon“. Este unul dintre cei 21 de fondatori, oameni de cultură, între care Mihail Sadovanu, ai  Societății Literare Române, înființată la 1/13 aprilie 1866, societate care și‑a început activitatea în următorul an, 1867, sub numele de Societatea Academică Română, viitoarea Academie Română (1879). A trecut la domnul la 24 august 1868. George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini și până în prezent, ediția a II‑a, Editura Minerva, București, 1986, pp. 205‑213. https://acad.ro/bdar/armembri/Litera „N“.

  2. Seminarul de la Mănăstirea Socola a fost prima școală de grad gimnazial în limba română, înființată printr‑un hrisov dat de domnitorul Alexandru Moruzzi, la 1 septembrie 1803, în timpul păstoririi Mitropolitului Veniamin Costachi.

  3. Personaj din mitologia greacă antică, genul ‑ tragedie antică, scrisă de Euripide. Era fiica frigianului Dymas (sau Cisseus, regele tracilor), cea de‑a doua soție a lui Priam, regele Troiei.

  4. „Adiere, suflu al mării,/ Precum conduci corăbiile ușoare/ care plutesc pe mare,/ încotro, mă vei îndrepta pe mine, nefericita?“ (Hecuba, de Euripide).

  5. Sfântul Vasile cel Mare; Putarh, Către tineri, Despre felul în care se poate avea folos de pe urma literaturii grecești, în Despre educarea copiilor, de la desăvârșirea clasică la împlinirea creștină, Editura Sofia, București, 2013, p. 93.

  6. În volumul Ancora veșniciei, eseul Lecția minții limpezi, a inimii neprihănite și a vieții curate, semnat de Înaltpreasfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos, ce a constituit cuvântul înainte în volumul Religia în școală ‑ Minifilocalie pentru viață (1996), Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000, p. 165.

  7. Mihai Eminescu, Educațiune și Cultură, Opere, vol VIII, ediție îngrijită de academicianul Dimitrie Vatamaniuc, Editura Național, 2011, pp. 108‑116, preluare din ziarul Timpul, ediția din 4 martie 1882.