Prima vizită la Galaţi a Episcopului Iacov Antonovici

Duminică, 22 aprilie 1923 ajungea în Galați Episcopul Iacov Antonovici (1856‑1931), fost arhiereu‑vicar al Mitropoliei Moldovei, membru de onoare al Academiei Române, pentru a fi instalat ca episcop titular al Episcopiei Dunării de Jos (se va afla în tronul episcopal al acestei Eparhii doar un an, respectiv până la 1 aprilie 1924). Când a coborât din trenul oficial în gara gălățeană, și‑a amintit de prima vizită pe care a făcut‑o în orașul de pe Dunăre, în urmă cu… 60 de ani!, mărturisind aceasta primarului Galaților, Ion Prodrom. Atunci a fost și prima sa cea mai lungă călătorie. Avea 7 ani și a fost luat de tatăl său, Caramfil Antonovici, dascăl la biserica „Schimbarea la față“ din cătunul Similișoara (astăzi sat), comuna Bogdana, județul Vaslui, să‑l însoțească într‑o călătorie cu carul cu boi la Galați.

Episodul acesta l‑a povestit Episcopul Iacov când a împlinit vârsta de 70 de ani (noiembrie 1926), ca păstor spiritual al Eparhiei Hușilor (a condus această eparhie din aprilie 1924 până la trecerea sa la cele veșnice, în ziua de 31 decembrie 1931), publicându‑l, împreună cu alte impresii și aduceri aminte în Buletinul Episcopiei Hușilor (număr festiv din 18 noiembrie 1926), sub titlul care l‑a consacrat pe scriitorul Ion Creangă, Amintiri din copilărie.

Reproducem, în continuare, pentru frumusețea expresivă a acestor amintiri și importanța lor în rândul paginilor vechi de note de călătorie despre orașul și județul Galați din a doua jumătate a veacului al XIX‑lea, pasajul respectiv1 care, după cunoștința noastră, n‑a mai fost semnalat până acum. Am păstrat exprimarea și ortografia din original. Notele de subsol (evident cu excepția primei note și a celor din textul expunerii, marcate cu n. ns.) aparțin Episcopului Iacov.

„Când eram în al 7‑lea an al vârstei (anul 1864, n. ns.), am fost luat de tătuca la Galați, unde a mers și el cu carul cu doi boi, ducând grâu cu chirie, împreună cu mai mulți oameni din satul Găvan, marfă a unui boeriu de la Pungești, jud. Vaslui. În tot timpul călătoriei eu am șezut numai în car, sub cohâltir, lângă pânele ce ni se dăduse de mămuca de acasă. Aveam și un cosor atârnat de cohâltir, cum și un cofoi cu apă.

După eșirea taberei noastre de care din orașul Bârlad, am ajuns la un pod, desigur Comizopol, de pe râul Bârlad. Înainte de a ajunge la acest pod, din pricină că era ocupat de o tabără de care goale, care se întorceau de la Galați, noi am poposit puțin. Cu acest prilej am văzut o trăsură boerească cu patru cai înaintași, venind în goana mare și mergând împotriva carelor deșarte, în care mulți oameni dormeau, fiind dimineață încă, și ei obosiți. Și cum nu era chip a se face repede loc de către dânșii, vizitiul a lovit peste burta unui biet om așa de tare, că nu știu dacă dânsul va fi mai trăit; în tot cazul, mult trebuie să fi suferit².

Și astăzi țin minte satele pe unde am trecut la Galați. Pare că văd Bălăbăneștii și dealul din fund pe unde am suit³.  De pe înălțimea acestui deal mi s‑a arătat la apus Mănăstirea Adam, văzând lucirea tablei de pe acoperământul bisericii și a unor case. Apoi, în continuare, am văzut Bursucanii cu o biserică veche, Cuca cu fântânele cele multe și cu o biserică pe coasta dealului, care atunci era în marginea drumului⁴, în capătul de jos al satului, și unde am întrebat pe tătuca: «Ce însemnează aceasta că oamenii aici se îngroapă cu capul la vale?!». N‑am uitat hanul de la Poloboc⁵, tufele de scunchie (scumpie, n. ns.) și fântâna cea adâncă de acolo; de asemenea, satul Svârleț (Vârlezi), lacul Brateș, unde tatăl meu și alți cărăuși și‑au adăpat boii.

La Galați am ajuns spre sară. Pe când tabăra noastră stătea la barieră, iată că doi domni se tot uitau la carul tatălui meu și, mai ales spre mine, cu oarecare interes. Unul din ei, neavând copii, s‑a adresat tatălui meu, cerându‑mă de suflet, că are să mă învețe la școală și are să mă facă negustor. I s‑a răspuns că n‑are băieți de dat, iar eu am făcut cu mâna și întreg corpul o mișcare în înțelesul că nu voesc⁶.

A doua zi, duăpă descărcarea carelor la un hambar, tătuca m‑a preumblat pe maul Dunărei, de unde am văzut mai multe vapoare, între care unul avea soldați.

În fine, întorcându‑ne acasă, la eșirea din Galați, ne‑am oprit în dreptul Grădinei Publice, unde am fert raci și ne‑am umplut cofoiul cu apă.

În drumul la Galați și de la Galați, am văzut cu durere mulți boi morți, multe roate (sic) și chiar multe care stricate. Mizerie mare!

Când am sosit acasă, am adus jumătate din pânele ce mămuca ne dăduse pentru drum. Am mulțumit lui Dumnezeu că am ajuns sănătoși, noi și boii noștri cei voinici, pe care tătuca îi hrănia și adăpa și în curățenie îi păstra cu cea mai mare îngrijire. De aceea, la dealul cel mare al Bălăbăneștilor, ei au suit carul fără nici un alt ajutor“.

Pr. Eugen Drăgoi

 

1. Buletinul Episcopiei Hușilor, număr festiv cu prilejul aniversării de 70 de ani de la nașterea P.S. S. Iacov Episcopul Hușilor, 18 noiembrie 1926, p. 6.

2. De la această urâtă purtare a vizitiului acelui boeriu, mi‑am luat ca regulă în viață că atunci când am întâlnit sau întâlnesc care încărcate, și chiar de cele goale – mai multe la rând – să le înconjur eu, ținând de rău pe acei cari ar fi făcut sau ar face altfel.

3. Drumul prin Bălăbănești astăzi este mutat pe coasta dealului dinspre apus, așa că acum se poate sui mai ușor. Pe unde trecea drumul atunci, acum sunt râpi și mâncături de apă.

4. Când am fost la Cuca, ca episcop al Dunărei de Jos, am văzut că biserica nu mai este în marginea drumului, ci mult mai departe, spre nord, ceea ce înseamnă că de la 1864 și până acum, făcându‑se case, drumul s‑a tot depărtat.

5. Astăzi acel han nu mai este.

6. De acesta am povestit dlui I. Prodrom, primarul Galațiului, când mă aflam cu d‑sa în trăsura de gală, la primirea mea ca episcop în acel oraș, în ziua de 22 aprilie 1923.