O descriere a Mănăstirii Adam de acum 132 de ani

Posted on By admin

În anul 1888, o respectabilă scriitoare britanică şi maestră de renume a penelului,  însoţită de două prietene, se afla într‑o lungă călătorie în România, poposind în oraşele mari ale Moldovei şi Valahiei şi la mănăstirile din aceste provincii, notând impresii şi informaţii, cu scopul vădit de a le publica la întoarcerea acasă.

Sufletul acestei iniţiative de călătorie era Mary Adelaide Walker (1820‑1905), o împătimită a voiajelor prin diferite ţări europene şi din Orient, dar mai cu seamă, o pictoriţă de mare talent. Stabilită la Istanbul, după Războiul Crimeii (1853‑1856), acolo unde  unul din fraţii săi (Charles Curtis) era capelan al comunităţii anglicane, după anul 1867 se va implica în viaţa culturală din capitala Imperiului Otoman, participând la reformele educaţiei otomane pentru femei din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea. Între altele, a predat grafică şi acuarele la nou‑înfiinţatul Colegiu Pedagogic pentru femei din Istanbul. În anii ᾿80 ai secolului al XIX‑lea, dna Walker era deja una dintre figurile cheie ale oraşului în educaţia artelor, oferind lecţii de desen public, precum şi cursuri de desen pentru femei şi organizând expoziţii la atelierul său din cartierul Pera. A efectuat călătorii în mai multe ţări europene şi în părţile balcanice şi anatoliene ale Imperiului Otoman, alegând pentru voiajurile sale regiuni departe de rutele obişnuite ale călătorilor. După fiecare călătorie publica câte o carte cu propriile impresii despre istoria, obiceiurile şi oamenii locurilor pe unde trecea. Cărţile sale includ grafică şi litografii cu imagini desenate sau pictate de ea însăşi, de o excepţională valoare artistică şi documentară.

„Recolta“ călătoriei în România o va publica, către finele anului 1888, într‑un volum intitulat Untrodden paths in Roumania (Căi nepătrunse în România), Chapman & Hall, London, 1888 (355 p.). Cartea beneficiază de mai multe schiţe grafice în creion aparţinând autoarei. Ulterior, până în vremea noastră, au fost publicate mai multe ediţii ale acestei relaţii de călătorie. Cu toate acestea, relatările de călătorie în România sfârşitului de secol XIX sunt aproape necunoscute.

Unul din locurile de popas ale voiajoarelor din Marea Britanie a fost Mănăstirea Adam, unde au ajuns în iunie, 1888, venind de la Bârlad. Descrierea vizitei la acest aşezământ monahal din Arhiepiscopia Dunării de Jos, pe care o vom reda în traducere, în continuare, se află în cap. IV (pp. 53‑61) al ediţiei Princeps a lucrării amintite.

După ştiinţa mea, aceasta este cea mai veche descriere publicată a Mănăstirii Adam, care s‑a păstrat; de asemenea, cele câteva imagini de grafică, realizate în mănăstire de dna Walker sunt şi ele cele mai vechi de care avem cunoştinţă.

Autoarea apreciază ordinea şi frumuseţea din mănăstire, ospitalitatea  maicilor (cca 150), buna rânduială monahală pe care cu stăruinţă a imprimat‑o maica stareţă (care „aparţine unei familii româneşti înstărite“) obştii, eleganţa veşmintelor călugăreşti, produsele „fabricate“ în mănăstire, care erau de foarte bună calitate şi de mare fineţe. De asemenea, face aluzie la realizarea unei procesiuni pentru ploaie, fără îndoială cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Adam (deşi autoarea nu se referă direct la Sfânta Icoană), care se înscrie până acum drept ce‑a de‑a doua mărturie despre o astfel de procesiune, la doar doi ani mai târziu decât prima cunoscută1.

Traducerea textului din limba engleză în limba română aparţine prof. Ioana Mitrof.

Pr. Eugen Drăgoi

*

Capitolul 4

MĂNĂSTIRILE   DE  LA  ADAM  ȘI  IAȘI

La Bârlad – Vizitiul evreu – Sosirea la mănăstire – Chiliile mănăstirii –  Draga noastră „Maica“– Maica Stareţă – Straiele măicuţelor – Vizite – Locuinţele şi lucrul de mână al măicuţelor – Lipsurile comunităţilor religioase – Procesiunea…

În iunie 1884, trei doamne, N, F şi eu am ajuns la mica gară din Bârlad, capătul de linie pentru o ramură de circulaţie, în apropiere de graniţa de est a Moldovei. Eram însoţite de dl. Barnescu, care prin intermediul unui prieten din Bucureşti ne‑a oferit servicii de traducere. Apariţia noastră la gară a creat puţină agitaţie printre numeroşii vizitii evrei de trăsuri dărăpănate care îşi aşteptau clienţii să îi poarte mai departe. După o ceartă sănătoasă şi simularea unei oferte largi de servicii (pe când, din nefericire, nu aveai de unde să alegi ) şi după o extraordinară insensibilitate a vizitiilor la ofertele noastre, ne‑am pricopsit cu un chilipir pentru un vehicul mic şi şubred, cu patru căluţi înhămaţi în şir, ca la ţară.

Pornim cu un huruit de lanţ şi hamul cu frânghie; cu zdrăngănitul găleţii de tinichea prinsă în spate pentru adăparea cailor şi cu sentimentul iminenţei desprinderii bagajelor; începutul dificil atinge punctul culminant la scurt timp după, când ne oprim într‑un orăşel pentru a servi ceva răcoritor; iar vizitiul, îndemnat de un cunoscut cu o figură mai răuvoitoare decât a lui, face o nouă solicitare cu privire la preţ şi începe să ne aşeze bagajele în noroi. Alte negocieri; noi compromisuri, necesare, şi din nou pornim în drum spre Adam, o mănăstire între dealuri la câteva ore distanţă de gară.

Această încercare, de a negocia cu vizitii evrei, care îşi pierdeau încrederea de câte ori era nevoie, a căzut în sarcina dragului nostru Bar (o prescurtare ireverenţioasă dar facilă a numelui său ), care bătea din picioare cu tocurile zgomotoase şi cu o mânie neputincioasă până când se rezolvau problemele. Era singura noastră neplăcere în această veselă călătorie.

Vizitiul nostru, un specimen tipic de evreu din clasa de jos în această parte a lumii, purta o gabardină lungă şi cu aspect slinos, avea perciuni negri peste obraji, toate încoronate de o pălărie înaltă; sunt cei mai pricepuţi vizitii…

Drumul emana căldură – nu este umbră – dar câmpul de flori sălbatice înviorează atmosfera, până când, la capătul unei ore de drum, ne oprim pentru odihnă la umbra unui platan, de care este agăţat un leagăn. A fost plăcută această relaxare, iar la scurt timp am ieşit de pe strada principală şi am pătruns pe drumul unduios din vecinătatea mănăstirii. Aceasta încoronează culmea unui deal şi ajungem acolo trecând printr‑o barieră de vegetaţie care înconjoară satul de la piciorul dealului.

Am trecut pe sub clopotniţă – poarta de intrare şi turnul cu clopot – până la uşa arhondaricului, sau casa de oaspeţi, care, în majoritatea aşezămintelor monahale, se află lângă intrare. Celelalte trei părţi ale patrulaterului sunt formate din căsuţe, chilii ale maicilor şi şcoala pentru copiii din sat; biserica se află în centru. Alţi membrii ai comunităţii au căsuţe în afara acestui patrulater, în incinta mănăstirii.

Aceste căsuţe mănăstireşti sunt foarte luminoase, cu flori la balcoanele umbrite, iar prin deschizăturile din perdelele de dantelă de la fereastră zărim câteva decoraţiuni care nu indică neapărat o asceză aspră.

Bărbaţii, în principal ţărani veniţi cu treabă, umblă prin incintă; iar aceste doamne drăguţe, care nu sunt deloc izolate, niciuna tânără, se bucură de o mare libertate în schimbul de vizite cu rude şi prieteni din alte mănăstiri.

Am fost foarte frumos primite de experta în găzduirea pelerinilor, care se numeşte Maica Catinca, şi ajutată de o soră binevoitoare, desculţă, ne‑a adus scaune pe veranda răcoroasă şi plăcută a casei de oaspeţi şi ne‑a servit cu zaharicale şi cafea, în timp ce masa de seară era în pregătire. O oră sau două mai târziu, au întins saltele curate şi confortabile pe divan şi cu urarea «noapte bună» ne‑au lăsat să ne odihnim, aducând şi o tavă cu dulceţuri şi pahare de apă pentru noapte.

Prima noastră vizită a fost cea făcută Maicii Superioare, Maica stareţă a mănăstirii; numele ei este Xenia Manou, o bătrânică mică de statură, care ne‑a fermecat cu rafinamentul şi blândeţea sa. Aparţine unei familii româneşti înstărite şi a fost adusă la mănăstire de mică. Mica chilie a stareţei este mobilată frumos şi confortabil, iar la intrarea în salon sunt câteva din doamnele de seamă ale comunităţii care au venit să ne  întâmpine; am stat ceva vreme, încercând să le explicăm scopul peregrinărilor noastre şi am primit informaţii care să ne ajute, recomandându‑ni‑se Mănăstirea Agapia. Vizita noastră s‑a încheiat odată cu chemarea în biserică pentru slujba de după‑amiază, printr‑o bară în care se bate cu un ciocan de lemn.

Maicile poartă o rochie largă din serj2 maro, cu mâneci largi şi o capă rotundă din serj sau catifea neagră, îndoită elegant peste faţă; la biserică poartă o mantie lungă, neagră ce cade în pliuri de la umeri în jos. Se creează un efect maiestuos.

După‑amiază facem o vizită scurtă maicilor cu rol mai important, începând cu maica iconomă, trezoriera comunităţii – Iustina Filebein. Locuinţa sa are patru camere în afară de bucătărie şi acareturi; în una dintre camere se află un război de ţesut de mână ce aparţine maicii, unde este în lucru o bucată de serj. Aceste mănăstiri româneşti sunt renumite pentru «dulce», fructe păstrate în sirop (cireşe, bucăţi de portocală, lămâie, angelică şi chiar nuci foarte mici, neformate, cu aromă de vanilie) ce însoţesc un pahar cu apă sau o cafea. În afară de aceste bunătăţi, multe alte articole confecţionate în mănăstiri, fâşii frumoase de covor, cuverturi pentru divan, serj pentru mantie, mătase grenadine foarte frumoasă pentru vălurile lungi şi negre; multe maici îşi cresc singure viermii de mătase, îşi torc, îşi vopsesc, ţes şi îşi fac singure materialul. Maica Natalia Vralui ne arată cu mândrie câteva sculuri minunate de mătase produsă în casă. Are una dintre cele mai frumoase şi mai elegant mobilate case; este o femeie foarte veselă, bogată şi încă frumoasă; poartă o mantie din catifea neagră peste rochia din serj, capa este tot din catifea şi tot ce o înconjoară pare bun şi frumos; paharele pentru apă, linguriţele de argint frumos încrustate, perdele brodate, fotografiile şi mărunţişurile elegante care îi împodobesc camera, toate te duc cu gândul la o casă bogată de altădată.

Fiecare dintre ele are un ajutor, care poate intra în mănăstire ca atare, deşi niciunei femei sub patruzeci de ani nu i se permite să devină membră a comunităţii; aceste surori slujitoare, ca şi maicile care nu au resurse proprii, primesc un venit de la stat, dar cele care deţin o proprietate se pot bucura de ea. Comunitatea din Adam numără o sută cincizeci de membri; un azil de boli mintale şi şcoala din sat sunt şi ele în grija acestei comunităţi.

În dimineaţa următoare la răsărit, clopotele au răsunat într‑un dangăt vesel, iar bara din lemn cu sunetul ei ciudat anunţa că o procesiune porneşte de la mănăstire; se vor face rugăciuni pentru ploaie pe coasta de deal vecină; dar noi urma să plecăm dimineaţă devreme şi ne luasem rămas‑bun în seara anterioară de la maica stareţă, a cărei binecuvântare de plecare o preţuiam, venind de la o femeie înţeleaptă şi stimabilă, care a introdus în comunitate o disciplină sănătoasă, ce la început a avut de înfruntat numeroase dificultăţi şi multă împotrivire; dar a insistat cu fermitate în reforma sa şi a câştigat stima şi respectul tuturor. Am auzit toate aceste chestiuni discutate ulterior“.

 

  1. Ne referim aici la un document publicat recent de prof. Ștefan Andronache, care cuprinde instrucţiuni pentru primirea icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Adam, la 9 mai 1886, de către preoţii şi credincioşii din oraşul Tecuci. Ștefan Andronache, Tecuciul în documente şi publicaţii, Editura GraphoPress, Tecuci, 2015, pp. 470‑471, nr. 449.

  2. N. tr. serj ‑ Țesătură de mătase (amestecată cu bumbac) cu firul în diagonală, folosită pentru căptuşit haine (dexonline.ro)