Bucuria rodirii în slujirea Bisericii, cu timp şi fără timp *

Din plinătatea Dum­ne­zeieştii Liturghii, şi în continuarea rugă­ciunii îndreptată către „Arhiereul cel Veşnic şi păzitorul sufletelor şi al trupurilor noastre“¹, Domnul nostru Iisus Hristos, am împlinit ‑ atât cât am putut ‑, a cânta lui Dumnezeu, a‑I binecuvânta lucrarea Sa şi a‑I mulţumi pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii Ortodoxe şi a poporului Român, la sărbătoarea aniversară a doisprezece ani de la întronizarea Preafericirii Voastre ‑ Preafericite  Părinte Patriarh Daniel al României, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Din bogăţia de rugăciune şi de mulţumire, dar ‑ mai ales ‑ din lumina faptelor bune lucrate în Sfânta noastră Biserică, sub inspiraţia Mân­tuitorului nos­tru Iisus Hris­tos şi în Preasfânta Treime slăvit, pe Care Îl aveţi atât de aproape ‑ Preafericirea Voastră, pentru  Sfântul Sinod, pentru clerul, monahii, credincioşii şi credincioasele Bisericii Ortodoxe Române din Țară şi de pretutindeni, în lume, nu am putea fără doxologie a exprima astăzi, decât astfel: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Matei V, 16)!

Întronizarea Preafericirii Voastre a fost un act de preamărire a lui Dumnezeu în „Biserica Orto­doxă, Maică Spirituală a Poporului Român“ şi ne amintim, cu recunoştinţă, de promisiunea pe care aţi făcut‑o, mai întâi, de a păstra moştenirea luminoasă a înaintaşilor Preafericirii Voastre în tronul de Patriarh, a tuturor ierarhilor care v‑au precedat, a slujitorilor,  a cinului monahal şi a poporului dreptcredincios.

În acelaşi timp, aţi înţeles că nu tot poporul poate să intre în locaşurile de închinare, care ‑ deşi s‑au înmulţit ‑, sunt destul de puţine pentru mulţimea solicitărilor duhovniceşti ale poporului nostru. Aţi dorit atunci să prelungiţi mesajul „Evangheliei slavei lui Hristos“ către „bisericile“ din sufletele credincioşilor din cătune, de pe patul de suferinţă, din spitale, de la locul de serviciu, chiar şi de pe stradă, conducând automobilul.

Pornind de la aceste realităţi, aţi gândit cât de necesară este unitatea de mărturisire din Sfântul Altar, de la Altarul lui Hristos spre „altarul fratelui“, cum ne învaţă dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, care ‑ în plus ‑ ne spune că Biserica este „spital duhovnicesc“ şi niciodată tribunal!

Care sunt principalele împliniri, cu voia lui Dumnezeu, cu jertfelnica slujire şi neodihna Preafericirii Voastre în mijlocul ierarhilor Sfântului Sinod, al clerului, al cinului monahal, al credincioşilor, al tinerilor şi al poporului român?

În primul rând, aş considera prelungirea „Casei lui Dumnezeu“ spre o casă atotcuprinzătoare, cum a făcut Sfântul Împărat Constantin cel Mare, iniţiind Centrul de Presă „Basilica“,  un mod de a prelungi eclesiologia, slujirea liturgică, slujirea educaţională, slujirea culturală şi cea social‑filantropică la modul real. Prin ce?

Mai întâi, prin glasul Păstorului Hristos, pe care l‑aţi împrumutat şi ni l‑aţi dat mai departe nouă, prin radioul care stă sub „undele“  iubirii Sfintei Treimi ‑ Radio Trinitas – care este, fără îndoială, nu numai vocea speranţei, e vocea lui Hristos către toate sufletele care s‑au unit mai mult în rugăciune, în credinţă, în fapte bune şi‑n iubire de Dumnezeu şi de aproapele, prin emisiunile de ştiri, de reportaje, de sfaturi duhovniceşti, iniţiat în Moldova, şi adus pe Colina Bucuriei, ca să vibreze în toate casele de români, şi nu numai.

Icoana slujirii frumoase şi armonioase, de aici din Catedrală, şi de pretutindeni, se evidenţiază şi prin imagine; trăim în lumea imaginilor! Televiziunea „Trinitas“ propune o imagine smerită, purificată şi niciodată îndreptată de cineva împotriva altcuiva şi este adunarea tuturor faptelor frumoase, într‑un buchet! De ce n‑am vedea creşterea Televiziunii  noastre „Trinitas“ până la preferinţa ei, în cadrul unui eveniment cultural cu reverberaţii internaţionale ‑ Festivalul  „George Enescu“? De ce n‑am vedea cum Televiziunea „Trinitas“ a unit „Grădina Maicii Domnului“ ‑ România ‑ şi Catedrala Naţională cu lumea întreagă, în perioada pascală, la o înaltă vizită în ţara noastră?

Lumina autentică a cuvântului scris în perioada cuvântului fugitiv, lupta pentru cuvântul lumină, scris din fapte bune, se numeşte cotidianul „Lumina“, unic în Ortodoxie! Cotidianul „Lumina“ care de astăzi culege toate faptele bune din „Grădina Maicii Domnului“ din toată România, de la creştin, slujitor şi român adunate şi luminate şi către creştini iarăşi date!

De asemenea, suplimentul ziarului „Lumina“ ‑ „Lumina culturală“, care se naşte din cult şi lumina educaţională, care se naşte din grija pastorală a preasfintei Biserici din România, pentru creşterea duhovnicească a pruncilor ei, prin credinţă, în Familie, în Școală şi în Biserică, precum sălăşluieşte mesajul de astăzi al Preafericirii Voastre, către profesorii universitari şi studenţi. El uneşte şi cercetarea ştiinţifică, şi rugăciunea, dar şi recunoştinţa pentru dascălii de cuget şi simţire românească, din Biserica lui Dumnezeu de pretutindeni.

Centrul de presă „Basilica“ nu este altceva decât un „coş“ de fapte bune de la mănăstiri, parohii, protopopiate, eparhii, şcolile teologice, de la intelectuali şi de la credincioşii intelectuali luminaţi, care aprind lumânări în biserică, vorba teologului grec Christos Yannaras: „Intelectual este o bătrână care crede în Sfânt, comunică cu el şi ia lumină de la el“.

Biroul de presă, de asemenea, încearcă, pe cât este cu putinţă, să dea răspunsul blând al faptelor împotriva unor tendinţe de a folosi, adeseori, cuvântul ca armă împotriva fratelui.

Centrul de presă şi Agenţia de ştiri ale Patriarhiei Române sunt o formă de reconciliere, prin cuvânt, şi prin chemare duhovnicească a tuturor fraţilor de pe poziţii diferite, ca astfel să vadă sufletul, realitatea, frăţietatea şi unitatea noastră în Biserică şi în poporul român, un popor deschis către toate popoarele lumii, doritoare de armonie şi solidaritate creştină şi umană.

În al doilea rând, aţi început patriarhatul printr‑un nou Statut al Bisericii Ortodoxe Române ‑ care nu este altceva decât o nouă aşezare a principiilor statornice ale dreptei credinţe, ale realităţii canonice şi ale legăturii cu legislaţia civilă, dar rămânând permanent înrădăcinaţi în „legislaţia“ iubirii ‑ Statut căruia i‑aţi adăugat, prin consultarea largă cu toţi ierarhii Sfântului Sinod, cu administraţiile eparhiale, cu preoţimea, cu cinul monahal şi cu credincioşii, noi regulamente, care ne sunt scut şi pavăză pentru apărarea dreptăţii, egalităţii şi frăţietăţii noastre creştine.

Chiar astăzi ne veţi prezenta două regulamente extrem de importante ale organismelor cen­trale bisericeşti şi ale administrării bunurilor bisericeşti. Cu frică de Dumnezeu sunt bunuri eterne ale poporului român, pe care le‑am primit pentru a le dărui, mai departe, „urma­şilor, urmaşilor noştri, în veacul vecilor“!

De asemenea, aţi luptat, ca nimeni altul, în cadrul Ad­ministraţiei Patriarhale, în simfonie deosebită cu Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru păstrarea, cu orice chip, a orei de Religie ca suflu real al Domnului Hristos, Învăţătorul lumii, pentru creşterea echilibrată a copiilor.

Aţi promovat, foarte mult, activităţile tineretului şi, astfel, România este un centru al întrunirilor internaţionale, binecuvântate şi inspirate de Preafericirea Voastră ‑ ITO. Recent, s‑a desfăşurat o astfel de întrunire în sfânta Mitropolie a Olteniei.

Aţi înţeles, Preafericirea Voastră, că toate acestea nu ar fi avut consistenţă dacă nu aţi fi chemat mulţi sfinţi în ajutor. Cine l‑a adus pe Sfântul Apostol Andrei, la Iaşi şi apoi în Capitală, la Galaţi, apoi, în Ardeal, în Capitala Unirii de la Alba Iulia? Ce a însemnat aceasta? Recunoaşterea de către popor a încreştinătorului apostolic şi recunoaşterea apostolicităţii credinţei, în Sfânta Biserică Ortodoxă a poporului român.

În sobor, aţi adăugat pe linia înaintaşilor Preafericirii Voastre ‑ vrednicii de pomenire Patriarhii Justinian şi Teoctist ‑, noi Sfinţi în calendarul, în recunoştinţa şi în lucrarea Bisericii noastre, fiindcă, „Doamne, dacă nu am avea pe Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu‑se spre noi, cum am îndrăzni, Mântuitorule, a Te lăuda pe Tine?“²

„Pe calea sfinţilor“, aţi unit românii din Diaspora şi, eram de faţă când aţi spus într‑o împrejurare: „Dacă cineva, pentru românii din lume, poate vorbi mai bine decât noi românilor Limba română, dacă poate să le dea cărţi în Limba română şi să‑i ţină aproape de rădăcinile lor, e foarte bine! Însă, până atunci, ei rămân înrădăcinaţi în Biserica Neamului Românesc, prin sfintele eparhii“, înfiinţate deîndată ce aţi primit responsabilitatea demnităţii patriarhale.

Nu ştim dacă realizăm ce înseamnă cele aproape o mie de parohii ale Patriarhiei Române, toate centre de cultură, de spiritualitate şi de dor ostoit, unde, tineri intelectuali, lângă Vlădicii noştri de excepţie, lângă harnicii noştri preoţi din Diaspora, au făcut o „punte de har“ pentru totdeauna între românii de Acasă şi de pretutindeni! Biserica este pentru ei Acasă, oriunde în lumea aceasta!

Mai presus de toate acestea, s‑a observat că Altarul istoricei noastre Catedrale Patriarhale abia a făcut faţă numărului de arhierei în jurul Preafericirii Voastre şi al Sfântului Potir, gingaşul şi istoricul „Chivot“ al Patriarhiei Române devenind neîncăpător!

În anii păstoririi Preafericirii Voastre, prin lupte grele, duceţi iniţiativa înaintaşilor la desăvârşire. Și astfel, un „Pridvor al Cerului“, pe pământul românesc este noua Catedrală  Naţională, cu dubla ei misiune şi semnificaţie de Catedrala Unităţii de Credinţă, păstorită de întâiul Apostol Andrei şi Catedrala‑Memorial, pentru jertfele soldaţilor, mucenicilor şi făuritorilor unităţii de credinţă şi de neam, pentru unitatea şi demnitatea poporului român.

În momentul sfinţirii Catedralei Mântuirii Neamului Românesc ‑ lângă Sfintele Moaşte, cum arată rânduielile liturgice ‑ aţi aşezat numele tuturor ostaşilor, „luptătorilor români de pe toate câmpurile de luptă, jertfiţi pentru apărarea Patriei, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român“. Catedrala slujeşte drept Chivot de regăsire şi pentru românii de pretutindeni.

Dar, pentru toată creştinătatea şi admiratorii lumii, într‑un moment festiv, precum cel din luna mai 2019, prin transmisiunea în direct, la Televiziunea Trinitas, toată lumea a putut vedea şi înţelege că, în vremuri grele, poporul român e iubitor de Hristos când e păstorit de un Vlădică bun. Ca şi Sfântul Antim Ivireanul, pe care l‑am prăznuit zilele trecute (în 27 septembrie), aţi putea spune: „Nimeni să nu socotească dintre voi şi să zică în inima lui: ce treabă are vlădica cu noi? […] De n‑aţi ştiut până acum şi de n‑au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Rumânească[…], căci în seama mea v‑au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul meu atârnă sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară“³.

Să dea Dumnezeu şi Maica Domnului ca grumajii să Vă fie puternici, şi cum amintea vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist: „Să primiţi azi darul mare, „coroana de arhierei“, uniţi în slujirea Ortodoxiei, pentru cauza unităţii de credinţă şi a demnităţii poporului român“.

Cu toţi slujitorii, intelectualii, onoratele auto­rităţi centrale şi locale, cu sfetnicii patriarhali, cu preoţimea, cu cinul monahal şi cu tineretul, să ne trăiţi şi să ne păstoriţi Întru mulţi ani, Preafericite Părinte Patriarh!

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

foto credit: www.basilica.ro

 

* Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, rostit în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, la aniversarea a doisprezece ani de la întronizarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 30 septembrie 2019.

1. Rugăciunile de seară – Rugăciunea a patra (fragment).

2. Cântare din slujba Pavecerniţei Mari.

3. Sfântul Antim Ivireanul, Despre păstorirea credincioşilor, Ed. „Cuvântul Vieţii“, Bucureşti, 2016, p. 107.