A încerca o prezentare a personalităţii atât de complexe a Patriarhului Iustin echivalează, fără îndoială, cu un act mai mult decât temerar. Este ca şi cum te‑ai încumeta, neavizat, la escaladarea unui pisc de Ceahlău sau de Caraiman, care, de la prima vedere, te copleşeşte prin dimensiunile lui grandioase de monolit cu frunţi frământate de furtuni, dar totdeauna semeţ înălţate spre cer şi cu rădăcini adânci, împlântate cu neclintită dârzenie în pământul străbun.
Se ştie că întâistătătorul Bisericii noastre nu iubeşte popasurile festive dedicate propriei sale persoane. Nu‑i place să se vorbească sau să se scrie despre sine. Cu toate acestea, chiar împotriva voinţei sale, s‑a scris şi va continua să se scrie, în mod firesc şi necesar, despre monumentala sa operă, menită să înfrunte veacurile. A devenit tot mai imperativ, în interesul Bisericii noastre şi al evaluării unui adevăr care se cere cunoscut atât la noi, cât şi peste hotare, ca opinia publică creştină de pretutindeni să cunoască şi să aprecieze cuvenita valoare a acestui profund teolog, asiduu cercetător al Sfintelor Scripturi şi, în acelaşi timp, încercat conducător bisericesc, iscusit gospodar, păstor sufletesc de înaltă sensibilitate, apărător hotărât al dreptei credinţe, păzitor al tradiţiilor şi datinilor străbune, iubitor de neam şi glie strămoşească, luptător pentru pace, bunăstare şi propăşire spirituală şi materială, ecumenist de înaltă conduită în slujba unităţii creştine şi a apropierii, colaborării şi înfrăţirii între oameni şi popoare.
S‑a scris şi se va scrie despre toate acestea, ca despre unele daruri şi realizări care aparţin nu numai înfăptuitorului lor, ci, în egală măsură, Bisericii pe care acesta o conduce şi o reprezintă la nivelul cel mai înalt.
Nu s‑a scris însă prea mult despre omul în sine, despre valenţele sale interioare sau despre ceea ce s‑ar putea numi profilul spiritual al Patriarhului Iustin. Lucrul este oarecum explicabil, dacă ne gândim la dificultatea de a pătrunde profunzimea unor cute sufleteşti ce nu se vor dezvăluite, ci tind să rămână ascunse sub mantia unei modestii rar întâlnite.
Într‑un anumit fel, aceste lucruri ne poartă cu gândul la atitudinea lui Iisus Hristos, Care, după săvârşirea minunilor, spre a scăpa de primejdia laudelor deşarte, Se strecura pe nesimţite din mijlocul mulţimilor sau poruncea celor vindecaţi să nu spună nimănui ceea ce se petrecuse cu ei şi cine este Cel Care săvârşise binefacerea. Tot astfel, Patriarhul Iustin evită să dea ocazia de a se vorbi despre faptele sale. Cu subtilă discreţie, trece cu vederea peste darurile sale sufleteşti sau peste izbândiri agonisite cu îndelungată trudă, ca peste ceva firesc, despre care n‑ar trebui să se amintească nimic. Este, în această privinţă, ireversibil închis şi total inaccesibil oricăror încercări de aprecieri laudative a operei sale sau a persoanei sale.
Cei care au avut însă prilejul de a se afla un timp mai îndelungat în apropierea Patriarhului Iustin sunt în măsură să confirme că în spatele unei aparente asprimi şi închideri în sine, pe care ţi le inspiră la prima vedere statura fizică impunătoare şi ţinuta maiestoasă de bazileu bizantin a întâistătătorului Bisericii noastre, se află o fire deschisă, comunicativă, plină de bunătate şi dragoste faţă de semeni.
Iubirea de oameni, la care se adaugă spiritul de dreptate, constituie fără îndoială coordonatele principale ale personalităţii Patriarhului Iustin.
Puternic ancorat în profunzimea Sfintei Scripturi, Părintele Patriarh Iustin şi‑a făcut un ideal şi o preocupare permanentă din transpunerea în viaţă a exegezei biblice şi, în primul rând, din trăirea şi aplicarea regulii de aur a moralei creştine: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi“ (Luca 10, 27). Împlinind testamentul Mântuitorului: „Precum v‑am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul“ (Ioan 13, 34), şi mergând pe urmele pilduitoare ale înaintaşilor, s‑a dăruit neîncetat în slujirea acestei supreme virtuţi pe care poporul nostru a cultivat‑o cu grijă, de‑a lungul întregii sale istorii, acordându‑i nu numai o atenţie deosebită, ci şi un nume original, cu adânci semnificaţii: omenia.
Puţini ştiu cât de bogat în omenie şi generozitate este sufletul Patriarhului Iustin şi cât de vibrante sunt grija şi preocupările sale pentru cei din jur. Cunoscător al sufletului omenesc, are darul de a pătrunde în profunzimile acestuia, de a‑i intui frământările, de a discerne adevărul, de a da soluţii salutare. Jertfindu‑şi timpul, primeşte şi ascultă pe toţi cei ce vin să‑i bată la uşă, ştiind că în multe cazuri aceştia vin nu numai la uşa cabinetului său de lucru, ci şi la cea a inimii sale. Primeşte cu aceeaşi răbdare pe cei de aproape, dar şi pe cei de departe. Acordă tuturor aceeaşi atenţie binevoitoare, le cercetează nevoile care i‑au îndemnat să‑i calce pragul şi nu rareori cel ce i‑a pătruns pe uşă sugrumat de necaz sau nefericire iese de acolo cu chip luminat, abia stăpânindu‑şi sub geană lacrima bucuriei.
Mulţi n‑au putut înţelege de ce, în mod obişnuit, Patriarhul Iustin acordă întâietate audienţelor particulare şi numai după aceea primeşte la lucru pe cei din aparatul administrativ. Se cunoaşte doar atenţia deosebită pe care părintele patriarh o acordă problemelor bisericeşti şi exigenţa pe care o pretinde în rezolvarea acestora. Explicaţia este simplă, dacă o raportăm la concepţia mărturisită şi trăită a Patriarhului Iustin despre nepreţuita însemnătate a fiinţei umane. A pune mai presus de preocupările tale grijile celorlalţi, a veghea neadormit la împlinirea unor sarcini de înaltă răspundere, dar a te coborî în acelaşi timp la nevoile altuia, a nu‑l lăsa să se frământe singur, ci a‑i veni cu promptitudine în întâmpinare şi în ajutor, aceasta este dovada cea mai grăitoare a unui umanism profund, a unei preţuiri superioare a omului, a dragostei adevărate faţă de semeni. Nu este vorba aici de a satisface un interes particular înaintea celui general, ci de a acorda cuvenita atenţie şi preţuire noţiunii de „om“. Patriarhului Iustin i s‑a hărăzit darul de a se simţi permanent alături de semenii săi, de a vedea în fiecare om chipul lui Hristos, de a fi solidar cu aspiraţiile spre mai bine ale celorlalţi şi responsabil pentru rezolvarea problemelor lor, de a se bucura cu cei ce izbândesc şi a se întrista cu cei ce plâng, de a fi mereu receptiv la îndemnul conştiinţei care îţi spune că nimeni şi nimic nu poate fi mai de valoare decât omul, nimeni şi nimic nu trebuie să te întârzie de la cercetarea şi întrajutorarea lui.
Un savant de renume mondial mărturisea că „doar o viaţă trăită pentru alţii este o viaţă care merită trăită“ (Einstein). Într‑adevăr, nicio năzuinţă nu este mai înaltă decât aceea de a contribui la fericirea semenilor tăi şi a‑ţi dărui zestrea sufletească pentru înzestrarea altora. Aceasta a fost năzuinţa continuă a Patriarhului Iustin, năzuinţă altoită pe îndemnul scripturistic: Este mai bine a da decât a primi (Faptele Apostolilor 20, 35). A dăruit şi dăruieşte necontenit din bogăţia mereu prisositoare a darurilor sale sufleteşti, împlinind cuvântul Mântuitorului, Care spune: „Omul cel bun, din vistieria bună a inimii lui scoate cele bune“ (Luca 6, 45).
Pedagog subtil, Părintele Patriarh Iustin nu‑şi trădează niciodată sentimentele şi face totul pentru ca acestea să rămână ascunse în cămara cea mai intimă a sufletului său. Este, în această privinţă, ca un părinte iubitor, care îşi sărută copiii numai în somn, spre a nu le încuraja slăbiciunile.
Dotat cu o neclintită fermitate de caracter, întâistătătorul Biserici noastre şi‑a impus să conjuge, în orice împrejurare, iubirea cu dreptatea, păstrând un desăvârşit echilibru între aceste două componente de bază ale vieţii creştine. Plin de iubire dăruitoare faţă de semeni este, în egală măsură, plin de dorinţa de a fi înfăptuitor al dreptăţii. De altfel, însăşi etimologia numelui pe care îl poartă constituie o fericită coincidenţă care atestă că Patriarhul Iustin este, în sensul superior al cuvântului, un om drept.
Încercat conducător, preocupat nu numai de prezentul Bisericii, ci şi de viitorul ei, Patriarhul Iustin antrenează în activităţile bisericeşti cele mai importante diferiţi ierarhi, preoţi şi profesori faţă de care este tot atât de exigent ca faţă de sine însuşi. Nu încurajează şi nu îngăduie abateri de niciun fel. Muncitor asiduu, pasionat, impune celor din jur ‑ prin exemplul comportării sale ‑, acelaşi ritm şi aceeaşi căutare continuă de înfăptuiri superioare. Mereu activ, mereu doritor de mai bine, râvnitor de orizonturi tot mai largi, niciodată deplin satisfăcut de realizări, se prezintă pentru cei din jur ca o întruchipare vie a îndemnului lui Iisus de a vâsli mereu mai la adânc (Luca 5, 4).
Convins că „pe cărarea dreptăţii este viaţa şi pe calea pe care o însemnează, nemurirea“ (Pildele lui Solomon 12, 28), Patriarhul Iustin nu judecă pe nimeni „după înfăţişare“, ci „după dreptate“ (Ioan 7, 24). Nu hotărăşte nimic până nu examinează cu atenţie pe fiecare. Nu judecă pe nimeni în lipsă. Chibzuieşte îndelung asupra fiecărui amănunt. Aşa se face că hotărârile sale, odată luate, sunt ireversibile (nu revine asupra lor, pentru că are convingerea că acestea sunt drepte, că nu pot şi nu trebuie să fie schimbate).
Din aceleaşi motive, nu acceptă niciun fel de intervenţii menite să‑i influenţeze sau să‑i determine deciziile. Respinge cu hotărâre orice încercare de a i se smulge favoruri. Intervenţiile de acest gen au, de cele mai multe ori, efect contrar. La fel, nu reuşesc să‑l clintească insinuările, calomniile sau acuzele nedrepte la adresa altora. În orice împrejurare, rămâne integru şi ferm, ca o adevărată întruchipare a spiritului de dreptate.
Înţelegător faţă de zbuciumul şi frământările omeneşti, Părintele Patriarh Iustin este însă neînduplecat cu cei ce produc neorânduială. În faţa abuzurilor şi a încălcării normelor de echitate, devine neîndurător, adoptând măsuri radicale, ca odinioară Iisus Hristos, Care a izgonit cu biciul din templu pe cei ce necinsteau casa Tatălui Său (Ioan 2, 14‑16). Aplică însă asemenea sancţiuni doar în împrejurări excepţionale, pentru a îndrepta, a recupera şi a reeduca pe cei ce au greşit, iar lucrul acesta îl face cu o mâhnire de nedescris, cu inimă pătrunsă de adâncă durere.
A iubi cu întreaga ta fiinţă şi, în acelaşi timp, a păstra în echilibru desăvârşit cumpăna dreptăţii nu este lucru uşor. Este un dar aflat în exclusivitatea unor puternice personalităţi, cum este şi aceea a Patriarhului Iustin, capabile să se ridice la înţelegerea superioară a cuvintelor prin care Sf. Apostol Pavel tâlcuia rolul trimiterii în lume a Fiului lui Dumnezeu: „Iubit‑ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceea Te‑a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi“ (Evrei 1, 9).
Fără îndoială, s‑ar putea adăuga încă multe flori la buchetul preţuirii, respectului şi dragostei pe care clerul şi credincioşii Bisericii noastre se simt îndatoraţi să‑l ofere întâistătătorului lor la popasul său aniversar de binecuvântată vârstă a Psalmistului. La un asemenea lucru se vor simţi îndreptăţite nu numai generaţiile prezente, ci şi cele viitoare, pentru că Patriarhul Iustin aparţine, prin operă şi personalitatea sa, nu unei singure vieţi, ci unei epoci.
Fie ca, asemenea celor de azi, cei ce vor veni după noi, răsfoind cândva bucoavna acestor vremi, să‑i reînnoiască necontenit cinstirea cuvenită, ca unuia care a înţeles să rămână permanent călăuzit de conştiinţa datoriei împlinite.
Pr. Dumitru Soare
* Pr. Dumitru Soare, „Patriarhul Iustin, Părinte iubitor şi drept“, în: Mitropolia Olteniei, nr. 3-6/1980, pp. 366-369 şi în: Patriarhul Iustin Moisescu. Un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Editura Basilica, Bucureşti, 2019, pp. 429‑434.