„Episcopul Melchisedec Ștefănescu şi Conferinţade la Bonn a Vechilor‑Catolici.
Texte uitate, texte necunoscute“, de pr. Eugen Drăgoi
Cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun, a apărut la Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos o carte‑document de maximă importanţă. Preotul Eugen Drăgoi, cunoscut publicului cititor drept un neobosit cercetător în anale vechi, reia şi dezvoltă un scurt pasaj din cartea sa „Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos“, publicată în 1990, referitor la participarea Episcopului de vrednică amintire, Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos, împreună cu fostul episcop de Argeş, Ghenadie Țeposu, ca delegaţi ai Bisericii Ortodoxe Române, la Conferinţa organizată în Germania, la Bonn, a Vechilor‑Catolici, între 10‑16 august 1875. Pe lângă descrierea evenimentului şi a împrejurărilor în care el s‑a produs, cercetătorul adaugă şi texte extrase din presa vremii ‑ revista B.O.R./1874‑1875 şi bisăptămânalul „Vocea Covurluiului“/1875 – care fac referiri, pe larg, la acest subiect. Ambii ierarhi, vorbitori de limbă germană, au susţinut cu brio punctul de vedere teologic creştin‑ortodox al Bisericii noastre. La conferinţă au fost invitaţi ca observatori şi câţiva teologi eterodocşi, cu precădere din Biserica Anglicană.
Scopul întâlnirii era căutarea unor punţi de legătură în vederea unirii Bisericii vetero‑catolice (ruptă din Biserica romano‑catolică în urma Conciliului I de la Vatican care stipula primatul papal şi filioque, cu Biserica Răsăriteană Ortodoxă, cu care spera să aibă mai multe puncte comune.
Acest deziderat nu s‑a putut însă înfăptui şi din cauza divergenţelor de opinie care – în final – nu au putut fi surmontate. A fost totuşi unul dintre paşii care s‑au făcut spre unitatea creştină, atât de dorită de mulţi, de alţii dezavuată, temă reluată mereu până în zilele noastre, fără rezultat şi, mai ales, fără a cunoaşte demersurile de‑a lungul timpului pentru realizarea ei.
Semnalăm şi postfaţa semnată de pr. prof. dr. Viorel Ioniţă, din Elveţia, din care aflăm că dialogul cu Biserica vetero‑catolică a continuat mai bine de un secol, culminând cu anii 1975‑1986. Un dialog rămas nefinalizat, întrucât Biserica vetero‑catolică s‑a apropiat mai mult de Biserica Anglicană, îndepărtându‑se astfel de ortodoxie.
Cartea este importantă, în primul rând, pentru că scoate în evidenţă contribuţia Episcopului Melchisedec Ștefănescu ca precursor al dialogului ecumenic inter‑creştin care a urmat. De asemenea, sunt importante textele uitate şi inedite pe care părintele Eugen Drăgoi le aduce la lumină, în explicarea evenimentului care a stat la baza dialogului interconfesional la noi.
„Cartea nunţii sau Sfânta Taină a Cununiei,
pe înţelesul tuturor“, pr. Cristian Gagu
Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, cartea părintelui Cristian Gagu intră în suita cărţilor de cateheză pe care le‑a scos Editura Arhiepiscopiei noastre, cu adresare atât la tineri, cât şi la cei mai în vârstă, care nu cunosc îndeaproape obiceiurile de nuntă. Volumul cuprinde aspecte legate de ce trebuie şi ce nu trebuie să faci când te căsătoreşti. O abordare pe înţelesul tuturor, cu atât mai necesară cu cât nu numai cei care se cunună, dar nici mare parte din participanţi „nu înţeleg mai nimic din slujba care se desfăşoară sub privirile lor şi nici nu conştientizează importanţa actului liturgic în care sunt parte“. Asta mi se pare chiar foarte grav.
Părintele care a scris această carte, a scris‑o cu dragoste pentru tinerii care încep o nouă viaţă împreună, considerând că trebuie să‑i înveţe semnificaţia creştină a logodnei, mai ales, a Cununiei, în ce loc trebuie să se săvârşească ea, cine este îndrituit să o săvârşească, cine sunt naşii şi care este rolul lor în timpul cununiei şi în timpul vieţii tinerilor căsătoriţi, când se fac şi când nu se fac nunţi şi ce reprezintă, de fapt, Sfânta Taină a Cununiei.
Despe rânduiala şi simbolistica fiecărui gest din actul liturgic al Cununiei este bine să ştim cu toţii, pntru a înţelege că nimic nu este întâmplător. Căci, dacă este cununia o Taină Sfântă, atunci trebuie să i se dea respectul cuvenit! Toate momentele liturgice ale aceste Sfinte Taine au semnificaţia lor, pe care, iată, părintele le dezvăluie acum, spre înţelesul tuturor.
O carte trebuitoare la orice biserică, în orice casă şi în sufletul oricărui creştin.
„Sate covurluiene în alte vremuri“,
de Ioan Măgură
În anul dedicat satului românesc, prin grija Preafericitului Patriarh Daniel şi a Sfântului Sinod al B.O.R., cu o binecuvântare şi o scurtă prezentare pe coperta a IV‑a a cărţii, semnată de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, a văzut lumina tiparului cartea teologului, juristului şi scriitorului de fericită pomenire Ioan Măgură. Volumul, îngrijit de părintele Eugen Drăgoi, aduce în prim‑plan satul românesc din fostul judeţ Covurlui, aşa cum l‑a cunoscut Ioan Măgură.
Născut în anul 1867, la Câmpina Măgura, judeţul Prahova, Ioan Măgură a absolvit Seminarul „Nifon“ din Bucureşti şi apoi a urmat Facultatea de Teologie şi Filosofie din Bucureşti. Era un bun orator, iar o vreme a fost predicator misionar în Dobrogea, apoi, după un doctorat la Liège, Belgia, s‑a îndreptat spre avocatură, în Tulcea. La Galaţi ajunge în 1898, ca avocat la Baroul din târgul de odinioară, dedicându‑se „cu tot sufletul de om bun şi cu carte, în apărarea intereselor plugarului“. Onorariul său de avocat a fost donat Episcopului Nifon al Dunării de Jos, pentru a cumpăra imobilul care adăpostea Orfelinatul din Galaţi.
Teolog, avocat, publicist, Ioan Măgură a fost membru al Parlamentului României, deputat şi senator, între anii 1920‑1929.
A trecut la cele veşnice în 17/18 octombrie 1930, slujba de pomenire fiind săvârşită de Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos. Acest „tribun evanghelic al acestei lumi“ este cofondator al periodicului „Vremea“ (din 1907). Reţinem câteva titluri din scrierile sale: Din nevoile ţăranilor, Valea plângerei, Către alegătorii din col: II Senat, Către domnii alegători ai Colegiului al II‑lea de Senat din judeţul Covurlui, Problema agrară se pune iarăşi, Pentru ridicarea clasei ţărăneşti, Din alte vremuri.
Cu talent de mare povestitor, în amintitul mini‑volum, autorul zugrăveşte, ca pe o peliculă, imaginea ţăranului şi a traiului chinuit din satul copilăriei şi tinereţii sale, mirându‑se că o ţară aşa de bogată, „pământul făgăduinţei, al Canaanului“ are oameni atât de săraci. La Pechea, evocă personalitatea unui gospodar al satului, epitrop al bisericii, cumătrul Andone Dragomir, de care sufleteşte a fost foarte legat.
Descrie, de asemenea, satul Lunca, oamenii şi obiceiurile lor, convieţuirea paşnică pe care el a întâlnit‑o aici între proprietarul Plesnilă şi ţăranii lucrători. Cum se lua lumină la slujba Învierii şi cum se luminau şi sufletele oamenilor în zilele sărbătorii Paştelui.
Autorul povesteşte şi despre satul Slivna, „izvorul pădurii“, după tălmăcirea bătrânilor, sat din vremea lui Ștefan cel Mare, cu „neamuri ale căror obârşie se pierde în întunericul trecutului“, oameni gospodari, „bisericoşi şi hotărâţi, pe cuvântul cărora poţi pune temei“, pe care ni‑i înfăţişează ca într‑un tablou vechi, în preajma sărbătorii Anului Nou.
Un alt capitol este dedicat omului căruia ar trebui să i se ridice statuie în fiecare sat: învăţătorul rural. „Apostolul“ trimis la sat, care aprinde primul în sufletul copilului dragostea de carte, care îi dă primele cunoştinţe despre lume şi îi îndrumă primii paşi în viaţă.
„«Sufletul» satului prin ochi de copil“
Nu este o carte de autor, ci o lucrare colectivă, mai bine‑zis o sinteză a unei şezători săteşti petrecută la Viziru, judeţul Brăila, acolo unde copii, profesori, preoţi şi bunici s‑au întâlnit în cadrul unei şezători, pentru a reaprinde dragostea de sat, de multe ori pierdută în vacarmul cotidian. Un dialog dintre generaţii, care a stârnit copiilor întrebări şi răspunsuri absolut uimitoare. Merită citită şi luată în seamă, aşa cum îndeamnă în cuvântul de început Părintele Arhiepiscop Casian: „Să preţuim sfaturile şi experienţele practice ale copiilor inserate în această broşură, cărora le mulţumim din inimă, deoarece sunt părţi vii şi viitoare ale tezaurului satului românesc.“
Violeta Ionescu