Componenta noastră genetică este astfel zămislită de Părintele Lumilor încât – chiar din prima noastră trezire terestră – avem libertatea de a reacţiona în contradictoriu. Şi să nu ne mirăm defel! Lumina şi întunericul, binele şi răul, generozitatea şi zgârcenia (şi exemplele pot continua), aşadar, antinomiile, sunt un dat (imbold) genetic. Fiecare cu proporţia lui. Fiecăruia – cu fărâma lui de punere în funcţiune. Fiecare – cu bucuria sau nebucuria înnobilării. Şi, să fim conştienţi, mulţi factori concură la triumful uneia sau alteia dintre daruri. Să nu ne iluzionăm că doar educaţia în familie şi în şcoală sunt prioritare. În jurul nostru plutesc ispite – câte firişoare de microbi dansează prin universul nostru cotidian. Uneori „vocile“ din eter, în spaţiul online sau cele implantate pe foaia de hârtie ne pot hrăni sau otrăvi uşor şi fin. Cât o clipită. Raţiunea? Mânca‑o‑ar mama! Reacţionează ea la timp?! Ei, asta‑i! Datoria celor cu har este să aibă inima mereu trează. Şi să se pronunţe. Şi cât mai convingător, pe înţelesul fiecăruia, cu blândeţe şi cu generoasă iubire.
Şi, să mă credeţi, nu leg „blândeţea“ de educaţia primită‑n viaţă. Nu. Blândeţea este un dat divin care conlucrează cu multe alte virtuţi. Şi putem oferi exemple din plin.
Lecturez o cărţulie… veche, veche, gârbovită de ani şi ani. Datată: 1898. Autorul? O, autorul! Un om cu suflet de aur! Dacă mă gândesc la tot ceea ce a făcut pentru tânărul Oreste Taflali (1876‑1937), la vremea când era doctorand, la Paris?! Mă‑nfior de‑aşa un suflet mare! E vorba de Ioan Kalinderu (1840‑1913). Un generos prin formaţie genetică. Un unicat.
Ei bine, la vremea când domnia sa gestiona Domeniile Coroanei şi călătorea prin toate cotloanele României Mari, a participat şi la inaugurarea unei şcoli.
Parcă v‑aud şoptirile. <Ce mare scofală! O şcoală?>.
Da, dar acea şcoală, construită pe Domeniul Coroanei, mai exact, la Dobrovăţ (Iaşi), s‑a înălţat pe cheltuiala unei familii de ţărani.
În scriptele Istoriei şcolii româneşti (nu doar a aceleia din Dobrovăţ‑Iaşi) s‑ar cuveni să nu uităm aceste suflete generoase, pe numele lor preacuvântate, soţii Vasile şi Victoria Cosma.
O, Doamne! O şcoală clădită de un „harnic ţăran“. Chiar cu propriile mâini.
În lumea asta largă, multe caractere, temperamente, fiinţe pământene prevăzătoare sau risipitoare, cunoscut‑am! Şi nu‑i zi lăsată de la Domnul, ca să aflăm – ba una bună, ba una ne‑bună.
Dar să ne‑nturnăm privirea către cele, posibil, demne de urmat. Spre exemplu, Ernest Hemingway (1899‑1961). Un mare scriitor care, în paranteză fie spus, a ales trecerea întru nemurire… într‑un mod de‑a dreptul bizar, posibil, dorindu‑se precuvântat de noi, urmaşii lui, un traiect întru nemurire, precum un scenariu românesc. Şi totuşi, ce spun cei care l‑au cunoscut? Avea un mod special de a‑şi exprima sentimentele. Te îmbrăţişa (cu o iubire specială) până „îţi trosneau oasele“, „umbla cu pas uşor ca un pugilist“, dar „mereu puternic şi protector“, „gata să‑i ajute pe cei slabi“. Şi era atât de milos, încât „împărţea banii până rămânea cu buzunarul gol“.
Astfel de gesturi de mare frumuseţe spirituală cunoaştem multe. Şi în lumea literară şi în cea ecleziastică.
Modele de conduită morală, de implantare a voinţei şi a iubirii de semeni şi de muncă, ne‑a oferit – în timpuri istorico‑dramatice – Regina Inimilor, Majestatea Sa Regina Românilor, Maria (Alexandra Victoria).
Da, cât a trăit, emoţiile ei au tresăltat pentru Românii greu încercaţi în timpuri grele. Ca o adevărată Mamă a tuturor Românilor, ea ne‑a arătat „calea cea bună“. Cuvântul ei s‑a dorit şi a fost mereu vindecător. Prin cuvânt, a oblojit rănile în momente cruciale din istoria Neamului nostru. Şi atunci când focul ucidea, dar şi după Marele Război, când Ţara avea nevoie de braţ vânjos de refacere, de clădire, de afirmare.
Un cotidian duminical clujean, fondat de – nu vă miraţi – un general, Nicolae Petala (1869‑1947), vrednic comandant al corpului IV Armată în Primul Război Mondial, începând din 1921 (preluând şi înălţătorul îndemn al revoluţionarului paşoptist C. A. Rosetti, „Luminează‑te şi vei fi. Voieşte şi vei putea!“), va decide să se adreseze Poporului, lumii Satului Românesc. Şi, ca să înţelegem că în fibra noastră originile spun totul, să reţinem că substantivul „petala“, în greacă, are sensul de „faur“. Aşadar, avut‑am un general ‑„faur“ pe front, dar şi un „faur“ pentru suflarea satului românesc în timpul clădirii şi desăvârşirii României Mari.
Primul pas în spaţiul publicistic a fost la fel de împovărător, precum în faţa duşmanului, pe câmpul de luptă. Şi iată cum un câmp de luptă fi‑va înlocuit cu un câmp generos al lumii satului românesc, sub titulatura de „Cultura poporului“. Încă de la primul număr, 1 aprilie 1921, revista va primi binecuvântarea preacuvioşilor părinţi duhovniceşti, dar şi sfatul înţeleptei noastre Regine Maria (1875‑1938).
Îndemnul ei, cel de la 1921, rămâne valabil şi astăzi la o distanţă respectabilă, în timp. Iată ce glăsuia, atunci, Marea Doamnă a României Mari:
„Fiece ţară are nevoie de toţi copiii ei, mari sau mici, bogaţi sau umili, muncitori sau oameni de ştiinţă, soldaţi sau preoţi; ea are nevoie de cel ce munceşte cu braţele sale, precum şi de cel ce munceşte cu creierul lui“.
Pentru aceasta e nevoie de credinţa că fiecare părticică din noi poate însemna ceva pentru ca Ţara să înflorească. Cât sublim adevăr!
„Fiece om are aceeaşi valoare pentru ţara lui, fiecare după mijloacele şi puterile sale. Fiecare e cărămidă în marea clădire, şi Dumnezeu nu întreabă care cărămidă a fost întrebuinţată pentru temelie, şi care pentru aşezarea acoperişului“! Fiecare cu obolul său: „Regele, pe tronul său, este tot atât o parte a clădirii, ca şi omul care sapă un şanţ!“
N‑avem dreptul să uităm, dragilor, că jertfele din Marele Război au avut (conştientizând) o sfântă motivaţie creştin‑patriotică. Prea bine se ştie, marea masă jertfelnicită a fost aceea plecată din inima poporului: Ţăranul.
Însufleţit de necurmată iubire creştin‑patriotică, El, Ţăranul Român a luptat, înfrângându‑şi, uneori, frica de moarte, încredinţat fiind că Măicuţa Domnului va mângâia acest Popor Român!
Şi aşa a fost.
Cu gândul la acele momente dramatice pentru ţară şi‑acest popor, Doamna României Mari aminteşte fiilor creştini de la 1921 – şi mai departe – să preia modelul înaintaşilor lor care îşi dorm somnul în ţărâna patriei.
Să nu‑i dezamăgim!
„Ţara noastră a trecut prin foc şi pârjol, dar s‑a oţelit prin flacăra jertfei“.
Aceasta ne e misiunea, de a „întări“ „trupul“ ţării: „să ne arătăm vrednici de vremurile în care trăim“; „să nu pângărim acele morminte prin certurile, neînţelegerile şi urile noastre“. Dacă am fost „fraţi“ în vreme de război, de ce n‑am fi „fraţi“, acum, în vreme de pace?!
Pe frontispiciul fiecărei instituţii de mileniu trei s‑ar cuveni acest înscris al Reginei noastre Maria: „Ce muncă minunată s‑ar face pe această lume, dacă omul ar iubi, în loc de a urî; dacă ar ajuta, în loc de a pune piedici; dacă ar binecuvânta, de loc de a blestema; dacă – în loc de îndoială – el ar fi stăpânit de sfânta credinţă?!“
Da, dragilor, aceasta‑i cheia: „sfânta credinţă!“
Livia Ciupercă