Tudor Pamfile – un îndrăgostit de obiceiurile şi tradiţiile ţăranului român

Posted on By admin

Anul omagial al satului românesc ne aduce în prim-plan redescoperirea comorilor, tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti, ca o mărturie a creativităţii şi spiritualităţii oamenilor simpli de la ţară. Aceste tradiţii, chiar dacă îşi au izvorul în lumea satului, au un caracter sfânt şi chiar au avut aplicabilitate în întreaga comunitate. Pentru oamenii de la ţară, importanţă a avut învăţătura de credinţă transmisă de Biserică prin slujitorii săi din faţa Sfântului Altar, dar şi tradiţiile populare, perpetuate din generaţie în generaţie prin viu grai, care au constituit o altă normă de viaţă pentru toţi oamenii, la fel de importantă ca şi cea dintâi. Tudor Pamfile, un nume important al literaturii române de la începutul secolului XIX, apreciat de personalităţi ale scrisului românesc (Ior­ga, Sadoveanu, Bianu), a lăsat posterităţii lucrări folclorice, istorice şi literare însemnate. Folclorist de excepţie, iniţiator de reviste, publicist înzestrat, „omul care a ars pentru consolidarea spiritului ro­mânesc în Basarabia“1, Tu­dor Pamfile a rămas un nume reprezentativ al culturii populare tradiţionale româneşti. El a adunat tradiţii şi obiceiuri populare din zona Tecuciului, dar şi din alte regiuni din ţară şi chiar din străinătate,  locuite de români.

Tudor Pamfile un militar cu suflet de ţăran

Tudor Pamfile s‑a născut în comuna Țepu, judeţul Galaţi, la 11 iunie 1883, în familia lui Costache şi Vasilica Pamfile. „Răsăream şi eu în satul nostru, cum răsar buruienile pe câmpul nemuncit; crescusem şi mă strecurasem prin atâtea bolişti şi necazuri cum se strecoară şi creşte buruiana cea rea printre colţurile de sapă ori limba ascuţită de coasă şi mă făcusem mărişor“2. A urmat Școala primară din Țepu (1891‑1893), iar apoi a continuat gimnaziul la Tecuci (1895‑1899). La Iaşi a făcut studii militare de infanterie (1899‑1903), pe care le‑a continuat la Bucureşti (1903‑1904) şi Târgovişte (1904‑1906). După absolvirea Școlii Militare a fost numit sublocotenent la Regimentul 3 Roşiori din Bârlad, unde a şi predat Istoria românilor. Militar de carieră, a fost totuşi, preocupat de frumuseţea vieţii la ţară cu tot ceea ce decurge din acest habitat.

 Producţiile populare ale ţăranilor adevărate sticluţă cu medicamente

A debutat în literatură ca folclorist cu o colecţie de Cântece din zona Tecuciului, care a fost publicată în revista Șezătoarea din Fălticeni, în anul 1903. În anul 1905, îi scria lui Nicolae Iorga: „Am o colecţie de folclor foarte variată de prin judeţul Tecuci, care cuprinde 50 de poveşti, 1.400 de cântece, ghicitori, superstiţii, medicină populară, colinde şi strigături… Fiindcă simt că producţiile poporului se pierd…, ca să rămâie, le înţepenim pe hârtie să le avem odată şi odată, ca o sticluţă de doctorie… Cine mi‑ar lua aceste manuscrise? Cine mi le‑ar tipări şi vinde cu un control al omului cinstit? Cine ar da folosul material, de pildă în sprijinul unei clădiri de şcoală în satul meu, ştiu eu?“3.   În 1906, preşedintele Academiei Române, Ion Bianu, prieten cu Tudor Pamfile, îl caracteriza astfel pe folcloristul gălăţean: „Avea vorba liniştită şi modestă, aproape timidă, dar vorbea cu atâta căldură şi entuziasm despre frumuseţile poetice ale vieţii sătenilor din Țepu, încât se vedea bine că ele îi stăpâneau sufletul, ele erau dulceaţa inimii lui“4. În acelaşi an a publicat în Analele Academiei Române Jocuri de copii, adunate din satul Țăpu. Începând cu anul 1907 a publicat poezii şi lucrări în proză, la Bârlad, în Vocea Tutovei. Cu sprijinul Academiei Române, începând cu anul 1910, Tudor Pamfile a publicat: Sărbătorile de vară la români (1910), Sărbătorile de toamnă şi Postul Crăciunului (1913) şi Crăciunul (1919).

Casa din Tecuci în care a locuit Tudor Pamfile între 1910-1919

A colaborat la numeroase publicaţii, între care: Analele Academiei Romane, Convorbiri literare, Floarea darurilor, însemnări literare, Lumina poporului, Viaţa literară şi artistică, Viaţa Românească etc. Alături de G. Tutoveanu şi Toma Chiricuţă, a  înfiinţat Academia Bârlădeană (1 mai 1915) şi a condus, în colaborare cu M. Lupescu, revista Ion Creangă5 (1908‑l921), şi revista Miron Costin6 (1913‑l919). În 1909, a primit premiul „Neuschotz“, pentru volumul Industria casnică la romani (1910). Opera lui Tudor Pamfile însumează 40 de volume de mare diversitate tematică şi zeci de studii publicate în diferite reviste. Numai culegerile şi studiile apărute sub egida Academiei Române însumează peste 4.200 pagini. „Autodidact superior“, a desfăşurat, în scurta sa viaţă, o activitate prodigioasă, a cărei „notă particulară a fost subordonată preocupărilor de folclorist, a celor literare unui singur crez moral: căutarea sufletului ţărănesc, încercarea de a pătrunde şi înregistra arta şi cultura populară“ (V. Ciobanu). Tudor Pamfile a scris despre ţăranul român, despre credinţele lui, despre cer şi despre stele, despre sărbători, boli şi leacuri la oameni şi animale. Multe din materiale sunt culese din zona Țepu (Vizureşti, Brăhăşeşti, Ghidigeni, Gohor, etc.). În majoritatea studiilor, Țepu este amintit drept păstrător şi continuator al datinilor străbune sau al unei mentalităţi specifice zonei.

A fost un adevărat militant pentru unitatea naţională. Unele surse confirmă faptul că Tudor Pamfile a fost îndemnat de autorităţile române să vină în Basarabia, în scopul refacerii unităţii culturale a populaţiei de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, Simeon Mehedinţi, afirma: „Eram încredinţat că pe unde va trece Tudor Pamfile, nici un suflet moldovenesc nu‑l va putea uita“7.

La 7 iunie 1921, Ion Bianu l‑a propus să devină membru corespondent al Academiei Române. Nu a reuşit să devină membru, în cel mai înalt For de cultură românesc, pentru că la vârsta de 38 de ani,  21 octombrie 1921, a trecut la cele veşnice la Chişinău. În 1923, rămăşiţele sale pământeşti au fost strămutate în Cimitirul Eternitatea din Tecuci, unde se află şi astăzi.

Sărbătorile creştine reflectate în tradiţia populară

Tudor Pamfile a fost foarte atent la cinstirea sfinţilor în zonele rurale. „Poporul a simţit nevoia să le confere sfinţilor fapte minunate, însuşiri care uimesc, însuşiri excepţionale. Când poporul n‑a aflat despre un sfânt acele povestiri tari, care să îndreptăţească „marea slujbă“, cu care Biserica îi preaslăveşte, poporul i‑a născocit merite acelui sfânt, i‑a urzit povestiri şi l‑a legat de anume credinţe. Cu chipul acesta, sfântul îşi are vaza sa întemeiată de ceva. Martiriul pentru dreapta credinţă, după socotinţa poporului, este puţin lucru, pentru a da dreptul unei veneraţiuni: toţi sfinţii au pătimit, s‑a zis, şi dacă nu toţi sunt cinstiţi deopotrivă, trebuie să mai fi avut şi alte daruri. Astfel, lui Sfântul Petru, pentru marea lui dragoste de Hristos, i s‑au dat cheile Raiului; Sfântul Nicolae, pentru bărbăţia de care a dat dovadă, este considerat pavăza corăbierilor şi a fetelor nemăritate; Sfântul Ilie, care pune mâna pe trăsnetul ucigător, omoară diavolii8.  De asemenea, Tudor Pamfile încearcă să înlăture superstiţiile sau obiceiurile necreştine din popor. De exemplu, cele nouă joi după Paşti, prin care se spune să nu se intre în vie pentru că o distruge grindina, este o superstiţie care îndeamnă la lene şi nu la credinţă şi muncă cinstită. Chiar preoţii prin unele sate din judeţul Tecuci, nu sunt chemaţi la slujbe pentru ca nu cumva să li se întâmple oamenilor ceva rău9. Dacă se întâmpla să nu plouă o perioadă mai îndelungată, la Țepu era obiceiul să se fure toaca de la biserica din sat şi să o arunce într‑o fântână. Tudor Pamfile îndeamnă să nu se mai practice astfel de obiceiuri păgâne iar oamenii să‑şi protejeze culturile la vreo „societate de asigurare“.

Ziua Moşilor de vară din Țepu este descrisă în detaliu de către Tudor Pamfile: „Gospodinele îşi au cumpărate fel de fel de vase pe care le vor da de pomană: cofe, cofiţe cu flori negre, tipare de fier înroşite în foc, străchini, talgere sau talere, farfurii, sticle, căni, ulcele, oale, linguri şi altele. Cofele se umplu cu apă de puţ sau izvor. Când se umplu aceste cofe sau cofiţe, se lasă pe ghizdelele, ghizdurile sau colacul puţului, o monedă de cinci sau zece bani, care se numeşte plata apei. Aceasta se face din pricină că acea apă a fost dobândită prin munca altora, şi neplătindu‑o, pomana n‑ar fi primită, adică nu ar fi adevărată. Acei gologani sunt luaţi de cine se întâmplă pe acolo, dar mai ales de copii, care se aţin în această zi pe lângă puţuri. Oalele, ulcelele, cănile şi sticlele se dau de obicei pline cu vin sau apă….Cofele şi toate celelalte vase sunt împodobite pe la gură mai ales cu cununi de flori de trandafir. Printre florile înşirate pe aţă se mai pun şi roşcove, smochine, covrigi şi altele, cumpărate toate din târg. Străchinile, talgerele, castroanele şi farfuriile se dau pline cu bucate. Aceste bucate sunt de obicei felurite soiuri de zamă sau zeamă (borş) de pasăre, purcel sau miel, tăiţei, orez sau altele. Farfuriile late sau întinse sunt mai ales umplute cu moşniţă sau meleşniţă, orez fiert în lapte10.

iatra funerară din Cimitirul Eternitatea din Tecuci

La Sfântul Pantelimon (27 iulie), în judeţul Tecuci, se socoteşte ca o zi de jelanie mare, pentru că se călătoreşte vara, adică se întoarce soarele înapoi, lucru ce, după vorba oamenilor, s‑ar putea constata, privind cineva la amiază într‑o strachină cu apă, în care poate vedea cum joacă soarele11. Tudor Pamfile surprinde şi unele obiceiuri locale ţinute în zona Țepu. În trecut se ţinea Postul Crucii, când nu se mânca o săptămână întreagă înainte de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Femeile care ţineau acest post „nelegat la carte“, adică neporuncit de Biserică, mergeau în ziua Sfintei Cruci la biserică, luau agheasmă mare şi anaforă, iar acasă nu mâncau şi nu beau nimic, până seara când răsăreau stelele. Când stelele apăreau pe cer, luau din nou agheasmă şi anaforă şi apoi cinau12.

Și la Crăciun, în zona Tecuciului, erau unele obiceiuri ciudate. În prima zi a Naşterii Domnului, dis de dimineaţă, femeile făceau leşie din care se ungeau toţi ai casei, crezând că dacă fac astfel nu vor face păduchi peste vară. De asemenea, femeile îşi mânau bărbaţii în ogradă ca să găurească vreun lemn cu sfredelul sau să răsucească vreun gânj, ca, la clocit, puii să iasă repede din ouă şi ieşind, să nu fie cu gâtul sucit13.

Recunoştinţă şi apreciere adusă lui Tudor Pamfile

Tudor Pamfile se bucură de o preţuire deosebită mai ales la  Tecuci, Galaţi şi Bârlad. La Bârlad, în cadrul Muzeului Vasile Pârvan se află o expoziţie permanentă în memoria întemeietorilor Academiei Bârlădene, portretul şi creaţiile literare ale lui Tudor Pamfile aflându‑se la loc de cinste alături de personalităţi istorice şi literare din oraşul Bârlad. De asemenea, se mai află în acest oraş şi o şcoală care poartă numele culegătorului de folclor din Țepu. La Tecuci s‑a dezvelit o statuie cu bustul lui Tudor Pamfile, care a fost expusă până la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial când a fost distrusă. În anul 1998, s‑a ridicat un bust al lui Tudor Pamfile care a fost amplasat lângă Casa de Cultură din Tecuci. Tot la Tecuci a funcţionat în perioada interbelică Societatea literară „Tudor Pamfile“. În localitatea natală, la Țepu, Școala gimnazială îi poartă numele. Tot aici se află şi o expoziţie permanentă cu aspecte locale din viaţa lui Tudor Pamfile. La Biblioteca din Țepu se află colecţia întreagă a scrierilor lui Tudor Pamfile, achiziţionate cu sprijinul şi ajutorul Primăriei Țepu. Începând cu anul 1990, în duminica dinaintea Naşterii Domnului se desfăşoară în fiecare an la Galaţi, Festivalul de datini şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou „Tudor Pamfile“. Acest Festival este organizat de Arhiepiscopia Dunării de Jos în parteneriat cu Centrului Cultural Dunărea de Jos.

Tudor Pamfile a fost militar de carieră dar un neobosit culegător de obiceiuri şi tradiţii populare. A fost un îndrăgostit de ţăranul român pe care l‑a prezentat real şi integral după cum îi era traiul. Din scrisul lui se desprind vitejia, dar şi melancolia dulce şi tăcută care doineşte liniştit prin zăvoaiele Siretului14. Avea vorba liniştită  şi modestă, aproape timidă, dar vorbea cu atâta căldură şi entuziasm despre frumuseţile puţine ale vieţii sătenilor din Țepu, încât se vedea bine că ele îi stăpânea sufletul, ele erau dulceaţa minţii lui15. „Munca aceasta mare şi neobosită el o îndeplinea cu simplitate şi modestie, aşa cum, necunoscut şi neapreciat după merit, îşi făcuse datoria o viaţă întreagă“16 (Mihail Sadoveanu).

Pr. Mihai Roşu

 

  1. Nicolae Chiscop, Tudor Pamfile sau împătimirea de vatra românească, în „Glasul Tecuciului“, anul IV, nr. 41, 1993, p. 4.

  2. Nicolae Chiscop, Tudor Pamfile sau împătimirea de vatra românească…, p. 3.

  3. Nicolae Popescu, Tudor Pamfile, în revista „Tudor Pamfile“, anul I, nr. 3, 1923, p. 36.

  4. Nicolae Popescu, Tudor Pamfile…, p. 37.

  5. Este a doua revistă românească de folclor din țara noastră.

  6. Revistă de cercetări şi mărturii istorice.

  7. N. Popescu, Tudor Pamfile, 1924, p. 53.

  8. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Colecția MYTHOS, Ed. Saeculum, București, 2006, p. 9.

  9. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români…, p. 15.

  10. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români…, p. 18.

  11. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români…, p. 138.

  12. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români…, p. 172.

  13. Tudor Pamfile, Sărbătorile la români…, p. 396.

  14. C. D. Zeletin, Respiro in amonte, Ed. Cartea Românească, București, 1995, p. 193‑195.

  15. N. Popescu, Tudor Pamfile…, p. 38‑39.

  16. G.G. Ursu, Tecuciul literar. Studiu de istorie și geografie, Atelierele Grafice Nicolae Peiu, Bârlad, 1943, p. 133.