Învierea Domnului, pâinea cea cerească a vieţii veşnice

Posted on By admin

† CASIAN

din darul lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Dunării de Jos,

Preacuviosului cin monahal şi preacucernicilor slujitori

de la sate şi de la oraşe, în mijlocul dragostei binecredincioşilor creştini

de toate vârstele, din de Dumnezeu păzita noastră Eparhie,

Har, pace, sănătate, milă şi alese bucurii duhovniceşti

la Sărbătoarea Sfintei Învieri, iar de la smerenia noastră, arhiereşti binecuvântări.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

 

„Rămâi cu noi, că este spre seară… Şi s‑au deschis ochii lor şi L‑au cunoscut…“!  (Lc. XXIV, 29, 31)

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Între miezul nopţii şi zorile dimineţii ni se descoperă o altă zi, „ziua cea neînserată“1 şi, cu dânsa, Lumina cea de Sus, iar Lumina este o Persoană, Care a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (In. VIII, 12).

Este Însuşi Domnul Hristos răstignit, mort cu trupul pe cruce, aşezat în mormânt nou şi înviat din morţi. Ni Se arată şi nouă prin Lumina pascală primită din mâna preotului, care la rându‑i a primit‑o de la Sfântul Mormânt al Domnului de la Ierusalim. Sfânta Lumină e însoţită de Sfânta Cruce, pentru a ne arăta astăzi, de Ziua Învierii, „că, iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea“2, precum consemnează şi Sfânta Evanghelie, care este de faţă şi al cărei text tocmai l‑am ascultat. Domnul înviat Se arată mai întâi femeilor purtătoare de aromate, adică nouă, tuturor credincioşilor, cu mesajul profund al Învierii: „Bucuraţi‑vă!“ (Mt. XXVIII, 9).

Arătarea Mântuitorului lui Toma, după Înviere

Aşadar, suntem luminaţi pe dinlăuntru, „precum se împrăştie fumul şi nu mai este“3. Lumina lăuntrică, Hristos Domnul, a înviat din morţi, „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe aceia pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa“ (Evrei II, 14‑15).

Prin puterea Luminii pascale – din care tocmai ne‑am împărtăşit, nu doar pentru a vedea cu ochii trupeşti, ci mai ales pentru a‑i deschide, prin credinţă, pe cei lăuntrici, sufleteşti – ne şi eliberăm de teama morţii, a păcatului şi a răului.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În puţine cuvinte, dorim a ne îndrepta spre o realitate mai profundă a înţelesurilor tainice ale Învierii Domnului.

Despre legătura din­tre mesajul Sfintei Evan­ghe­lii, care este Hristos Cuvântul împărtăşit nouă, şi taina prezenţei Sale personale în Sfântul Potir şi în noi dorim să stăruim, în minutele ce urmează, uniţi astăzi în faţa sfintelor biserici, în cătune, la sate şi la oraşe.

Ne vor ajuta, mult, în această înţelegere duhovnicească, doi dintre ucenicii Mântuitorului, Luca şi Cleopa. Ei mergeau, pe calea de la Ierusalim – locul răstignirii, al aşezării în Mormântul nou şi al Învierii Domnului – către o localitate sătească aflată la 60 de stadii, care se numeşte Emaus, duhovniceşte: „Casa Pâinii“!

Erau, la început, obosiţi, preocupaţi de cele ce s‑au petrecut cu Domnul şi îngânduraţi, deoarece nu‑L întâlniseră, deşi „nişte femei“ i‑au înspăimântat, vestindu‑le că la mormânt „au văzut arătare de îngeri, care le‑au spus că El este viu… dar pe El nu L‑au văzut“ (Lc. XXIV, 23‑24).

Cum s‑au petrecut aceste înspăimântătoare evenimente şi, mai ales, unde este Domnul despre care au auzit că este viu, nu aveau nici ştiri, nici mărturii credibile. Erau trişti. Mergeau spre Emaus. Vorbeau între ei despre aceste nedumeriri şi, iată, pe neaşteptate li se adaugă Iisus Însuşi. De îndată le tâlcuieşte celor doi „nepricepuţi şi zăbavnici cu inima“ (Lc. XXIV, 25), de la Moise şi de la toţi prorocii, din toate Scripturile, cele despre El (Lc. XXIV, 27).

La apropierea de sat, El „Se făcea că merge mai departe“ (Lc. XXIV, 28). Cei doi Îl rugau însă stăruitor, cu aceste memorabile cuvinte: „Rămâi cu noi, că este spre seară şi s‑a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei“ (Lc. XXIV, 28‑29).
L‑au invitat la masă. Atunci Iisus devine, într‑o clipă, Gazda necunoscută şi tainică! El ia pâinea fără să‑i fie oferită! O ridică, mai întâi, cum mai făcuse la Cina cea de taină, „a binecuvântat şi, frângând, le‑a dat lor“ (Lc. XXIV, 30).

În această atmosferă, neaşteptată, negândită, emoţionantă, plină de taină, „s‑au deschis ochii lor şi L‑au cunoscut; şi El S‑a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: «Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?»“ (Lc. XXIV, 31-32).

Iubiţilor,

 Ce s‑a întâmplat în chip real? S‑a descoperit Domnul Hristos Cel înviat din morţi în Persoană. L‑au văzut! L‑au înţeles! Le‑a deschis ochiul cel lăuntric. Dar…, când au primit Pâinea… „El S‑a făcut nevăzut de ei“ (Lc. XXIV, 31). Unde a plecat? Pe uşă n‑a fost văzut ieşind cu trupul! Totuşi, nici între ei nu mai era. Nici nu le mai vorbea. Ce a făcut? A intrat în pâine! Prin pâinea binecuvântată de El, tainic, a intrat şi în ei, prin Sfânta Împărtăşanie! A săvârşit Sfânta Liturghie, în cadrul căreia i‑a împărtăşit cu Trupul Său înviat din morţi!

Izvorul Tămăduirii

„Această clipă e cuprinsă pe de‑a‑ntregul în Taina Sfântă a Pâinii în Sfânta Cuminecătură. Înaintea celor aleşi dintre Apostoli, înaintea lui Luca şi a lui Cleopa, Hristos Însuşi a săvârşit Taina, prefăcându‑şi Trupul în pâinea binecuvântată, iar pâinea în Trupul Său. El, Pâinea cea cerească, mergea cu ei ca şi când ar veni din Ierusalim, intră în Casă, care din această clipă devine Casa lui Dumnezeu“4.

Deci, după Cuminecătură şi dispariţia fizică, El este perceput acum tainic, lăuntric, mistic şi Casa se transformă în Altar, iar ucenicii devin şi ei „biserici“ vii, deoarece Domnul arătase, înainte de Înviere, înţelesul tainei prezenţei Sale în noi!

„Eu (Hristos) sunt Pâinea vieţii… Eu sunt Pâinea cea vie, Care S‑a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (In. VI 48, 51). „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (In. VI, 54).

Prin aceasta, Domnul, la Emaus, a dorit să ne înveţe, prin Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa, marele adevăr al Învierii, „fiind trup şi duh, om şi Dumnezeu, apărând şi dispărând sub ochii lor. Iisus a vrut să‑i mai înveţe pe ucenici şi, prin ei, şi pe noi, încă un lucru. Că deşi Se va înălţa la cer, va fi cu ei şi cu noi în permanenţă; că poate fi în acelaşi timp în cer şi pe pământ, că nu trebuie să‑L considerăm plecat, ci doar intrat în Slava Sa, ascultându‑ne rugăciunile şi supraveghindu‑ne, nevăzut, destinele. «Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Mt. XXVIII, 20). Un semn al prezenţei Sale între noi este, desigur, Sfânta Euharistie. Nu întâmplător, Luca şi Cleopa L‑au recunoscut în momentul frângerii pâinii şi, nu întâmplător, El S‑a făcut nevăzut exact în acelaşi moment“5.

Aşadar, Sfânta Împărtăşanie este, fraţilor şi surorilor, în chip real „pâinea pelerinului“6 şi „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos“7. Asemenea pelerinilor, pe Calea Învierii de la Ierusalim la Emaus, ne aflăm şi noi. Călătorim, iată, astăzi, spiritual, spre Domnul înviat, cu toate că, trupeşte, rămânem pe loc. Am ales acest locaş, biserica! El are o interioritate. Lumina am primit‑o afară, în exteriorul bisericii. La Emaus, în sat, Sfânta Evanghelie nu ne arată decât lăuntrul, interiorul unei case modeste, care devine, prin intrarea Domnului, sfânt locaş. Acolo săvârşeşte El Sfânta Taină a Euharistiei. Acolo îi împărtăşeşte pe Luca şi pe Cleopa. De acolo va apărea, iarăşi, tot într‑un interior, la Ierusalim, „prin uşile încuiate“ (Lc. XXIV, 36‑49; In. XX, 19‑23).

Aşadar, acum, am primit cuvântul şi lumina de la Mântuitorul. Cuvântul este „călăuza“ pe calea vieţii, este cunoaşterea lui Hristos, iar lumina este şi invitaţia de a intra în sfântul locaş, unde ne aşteaptă tot El, Domnul, să ne împărtăşească, să intre şi în noi, ca şi la Emaus, spre a arde „spinii tuturor păcatelor“ şi a vindeca „numărul deplin al celor cinci simţuri“8 ale noastre. Să devenim astfel, noi înşine, „biserici“ vii, numai şi numai în sfintele locaşuri şi numai prin primirea, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, a Trupului şi a Sângelui Domnului.

Aşadar, ne invită Hristos Cel înviat să intrăm la Sfânta Liturghie pascală, în interiorul sfintelor noastre biserici, spre a ne împărtăşi cu El. Aşa să intrăm, cum au intrat moşii şi strămoşii noştri de‑a lungul istoriei noastre, a unui popor mereu răstignit, dar mereu înviat! Ne cheamă martirii, ne cheamă vârstnicii noştri de la sate, îndeosebi la această luminoasă preţuire a moştenirii spirituale a satului românesc, cu preoţii, cu învăţătorii şi cu primarii gospodari, care pun mai presus de orice adevărul că „veşnicia s‑a născut la sat“9 şi că ţăranului, „rădăcina“ vieţii noastre româneşti, i se cuvine laudă!10.

Preaiubiţilor,

Masă tradițională de Paști

Să nu rămânem, de Sfintele Paşti, doar cu lumina din lumânarea pascală. Lumina pe care am primit-o este semnul Învierii Sale. Dar aceasta este „călăuza“ de la întuneric la lumină, de la lumesc la ceresc şi de la tristeţe la bucurie. Se cuvine, însă, a face paşii decisivi „pe cale“, ca şi Luca şi Cleopa, spre interiorul casei. Se numeşte „Casa Pâinii“, a Sfintei Împărtăşanii! În biserică ne aşteaptă Iisus Hristos Domnul la Sfânta Liturghie, în cadrul căreia ni Se oferă, aidoma sfinţilor Luca şi Cleopa. Ne împărtăşeşte cu „Trupul şi Sângele Său“ ca să avem viaţă veşnică în noi înşine! Fiecare creştin botezat, care a postit după puteri, s‑a spovedit şi a luat binecuvântare de la părintele duhovnic, este invitat la „ospăţul Stăpânului“11, deoarece „masa este plină, ospătaţi‑vă toţi! Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând!“12.

Astfel, devenim şi noi Casa lăuntrică, un nou Emaus al Domnului. Prin Sfânta Împărtăşanie înviem şi noi din păcat şi ne sfinţim. Acesta este scopul şi mesajul Învierii! Apoi mergem şi la agapa de acasă, cu rudele şi prietenii.

Vă mai rugăm, dacă se poate, ca a treia zi de Paşti, când actualizăm evenimentul de la Emaus, şi noi, cei de la oraşe şi din străinătate, să mergem, pe cale, în semn de recunoştinţă, în satele noastre! Să-i vizităm pe cei vii şi pe cei adormiţi! Să cinstim, să iubim şi să păstrăm cultul pentru rădăcinile vieţii noastre, din satul românesc, în special părinţii şi bunicii. Vizita noastră reprezintă pentru dânşii clipă de Înviere!

Să dăm, în acelaşi timp, atenţia cuvenită pruncului din braţele mamei sale, în familia tradiţională, să-i ajutăm pe cei neputincioşi, bolnavi şi singuri. Aşa se vindecă rănile singurătăţii vârstei înaintate, ale sărăciei şi ale bolii. Prin iubirea milostivă, noi toţi, slujitori şi credincioşi, ne împărtăşim tot cu Domnul Hristos. Să iertăm, însă, mai întâi, din inimă, toate pentru Înviere! Să ne iubim cum ne iubeşte Hristos Domnul şi aşa să strigăm din adâncul inimilor noastre, toţi:

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către HristosDomnul înviat,

† CASIAN,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

  1. Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 193.

  2. „Învierea lui Hristos…“, slujba Utreniei, în Catavasier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2017, p. 65.

  3. Stih pascal, Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, în „Slujba Învierii“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 22.

  4. Arhim. Ioan Schakhovskoy, „Lauda Învierii“, trad. de Gh. Suciu, Cluj‑Napoca, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, 1943, p. 45.

  5. Antonie Plămădeală, „Luca şi Cleopa – martori ai Învierii“, în: „Cuvinte la zile mari“, Sibiu, 1989, p. 219.

  6. Pr. Prof. Ioan Bria, „Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă“, Geneva, 1982, p. 37.

  7. Sf. Ignatie al Antiohiei, „Către Efeseni“, în PSB, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164.

  8. Rugăciunea a treia după Sfânta Împărtăşanie, în Liturghier…, p. 369.

  9. Lucian Blaga, „Sufletul satului“, în: Poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 33.

  10. Liviu Rebreanu, „Laudă ţăranului român“, în: Discursuri de recepţie la Academia Română, Editura Albatros, 1980, pp. 282‑294.

  11. Axion de la Liturghia din Joia Mare.

  12. Cuvânt de învăţătură al celui între sfinţi părintelui nostru Sf. Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, în sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, în: Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 45.