Arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu 130 de ani de la naştere (III)

(Continuare din numărul precedent)

Marile încercări ale arhimandritului Melchisedec Dumitriu, ca stareţ al Mănăstirii Neamţ, încep în cel de‑al doilea mandat (4 august 1946 şi 26 octombrie 1950), odată cu pregătirile şi debutul „marii“ naţionalizări din 1948, când clericii, floarea intelectualităţii româneşti şi întreaga Biserică vie au fost declaraţi „duşmani ai poporului“. Fapt accentuat după instaurarea guvernului comunist, adus şi susţinut de sovietici. Considerată „cea mai mare lavră a Ortodoxiei româ­neşti“, „una dintre cele mai mari fortăreţe ale evlaviei şi sfinţeniei în Răsăritul pravoslavnic“¹, fireşte că autorităţile staliniste şi‑au îndreptat atenţia şi asupra obştii de la Mănăstirea Neamţ, alarmaţi fiind că autoritatea şi popularitatea unor mari duhovnici, monahi şi clerici ‑ pe care îi considerau „făclii vii“ ale Bisericii noastre strămoşeşti ‑ ar putea să le pună probleme şi să destabilizeze „noua ordine“ socială şi politică a regimului comunist, adus din Rusia sovietică. Astfel, sintagma rostită de Mântuitorul înainte de pătimirea şi Răstignirea Sa: „Bate‑voi păstorul şi se vor risipi oile Mele“ (Matei 26, 31) este nefericitul plan după care s‑au ghidat „artizanii“ terorii comniste, începând de la mijlocul veacului al XX‑lea şi până în zorii revoluţiei din decembrie 1989.

Arhimandritul Melchisedec Dumitriu era considerat „element cu multă influenţă mistică asupra populaţiei“, alături de cei mai buni vieţuitori din mănăstire, între aceştia monahii Victor Ojog² (egumenul mănăstirii) şi Vladimir Muscă³, o vreme, conducătorul tiparniţei de la Neamţ. Din acest motiv au fost permanent pe lista vigilenţilor informatori şi ai organelor de anchetă. Pentru a‑i intimida, mai marii zilei i‑au acuzat că „întreţin o astmosferă cât se poate de ostilă regimului democratic“, potrivit notelor informative din dosarele Arhivei CNSAS.

Primele arestări

O primă încercare de intimidare a călugărilor de la Mănăstirea Neamţ are loc în 21 ianuarie 1948, când jandarmul şef din Mănăstirea Neamţ îl anunţa pe arhimandritul Melchisedec Dumitriu că are ordin să cerceteze şaisprezece vieţuitori din marea lavră a Ortodoxiei româneşti. Astfel, în ziua următoare, cu noaptea în cap,  „la ora şapte, a sosit la mănăstire un autobuz al Prefecturii Neamţ, cu circa treizeci de poliţişti din siguranţa statului. Pentru fiecare din cei citaţi s‑au rânduit câte doi sau trei“⁴ poliţişti care au mers şi au răscolit  chiliile şi toate împrejurimile. Percheziţia avea drept obiectiv compromiterea celor mai stăruitori monahi de la Neamţ.  Note informative ale organelor de represiune arată că poliţiştii au mers „la fix“, răscolind obştea şi găsind o armă „păstrată ilegal de părintele de la Comitetul de control al pădurii,  şi mai multe cartuşe“, reţinem din aceeaşi sursă. În realitate, acest călugăr avea ca ascultare paza pădurii şi cum punctul său de lucru ‑ faţă de mănăstire ‑ era la cinci kilometri în inima pădurii, arma îi era mai mult decât necesară. O altă armă a fost găsită la îngrijitorul prisăcii…  Au mai fost descoperite la alţi vieţuitori,  700 kg de grâu şi 300 de porumb boabe!, reţinem din Scrisoarea arhimandritului mitrofor Melchisedec Dumitriu, adresată, spre informare, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române⁵.

Deşi împejurările nu erau deloc prielnice curajului, arhimandritul Melchisedec Dumitriu nu s‑a sfiit în a‑şi sprijini şi salva obştea în care intraseră lupii haini ai dezbinării şi ai prigoanei. Stareţul de la Neamţ scrie: „M‑am rugat de şeful grupului şi mi‑a îngăduit să merg şi eu, personal, cu acelaşi autobuz la Piatra Neamţ, spre a cunoaşte cele ce vor urma. Cei cinci părinţi şi argatul au fost reţinuţi la sediul Siguranţei din Piatra Neamţ…“

Ancheta a urmat şi în zilele următoare (26 ianuarie), iar organele de securitate şi‑au extins cercetările asupra monahilor şi a ucenicilor lor care deţineau „ilegal“ cereale, destinate să hrănească gurile flămânde ale multor necăjiţi care depindeau de Mănăstirea Neamţ, inclusiv, ale bolnavilor de la Spitalul din oraş. Cerealele au fost cântărite! Au urmat alte şi alte cercetări şi declaraţii.  O zi mai târziu, pe 27 ianuarie, stareţul Melchisedec Dumitriu, monah cu mult „dor de Bine“⁶, şi‑a însoţit, iarăşi, monahii învinovăţiţi cu păcate imaginare, la sediul Consiliului de Control Economic Judeţean din Piatra Neamţ. Alte declaraţii, alte mustrări, alte vini imaginare, însă, târziu, în noaptea aceleiaşi zile, mărturiseşte însuşi stareţul Melchisedec Dumitriu, „am fost lăsaţi liberi, venind cu ei acasă. Abuzul urmează a fi judecat“…

Arhimandritul Melchisedec arată, în epistola adresată Patriarhului BOR, că a făcut tot posibilul ca „să‑i îngăduie“ pe cei de la securitate şi să înţeleagă că „aceste călcări de legi“ au fost făcute din neştiinţă, monahii în cauză nefiind „elemente de dezordine“ şi nebănuind gravitatea faptelor lor!

Din aceeaşi corespondenţă, reiese că în 29 ianuarie au fost puşi în libertate „încă trei din cei cinci reţinuţi la Siguranţă pentru arme, cartuşe, cărţi interzise“, cu promisiunea că „vor fi  lăsaţi liberi şi ceilalţi!“, urmând ca judecata să se facă în libertate!

Fin cunoscător al sufletului omenesc, arhimandritul Melchisedec subliniază, în adresa sa, trădarea unor „fraţi“… „S‑a dovedit şi cu această tristă împrejurare, lipsa de suflet, de înţelegere a monahului Galerie Gherasim, capul dezordinii din 1940 (în acel an, stareţul Melchisedec a fost îndepărtat din Mănăstirea Neamţ n. n.), a iritării monahului Vlasie Moruz şi adăugând acum şi pe ieromonahul Nicandru Mihăilă, unchiul domnului şef de Siguranţă, care a atâţat pe colegii săi să treacă exagerat cantităţile găsite şi terorizând pe părinţii care voiau să arate adevărul, cu fel de fel de expresii ameninţătoare. De cele ce vor urma, vom raporta la vreme.

Al Înaltpreasfinţiei Voastre, prea supus şi plecat serv, Arhim.  Melchisedec“⁷.

În timpul acestor anchete, securitatea a făcut presiuni asupra arhimandritului Melchisedec Dumitriu pentru a‑l recruta între informatori! Însă, „fanatismul“⁸, de fapt, refuzul  părintelui Melchisedec Dumitriu, verticalitatea şi dragostea de Dumnezeu, l‑au ţinut departe de această înrobitoare atitudine. Stareţul a ales să nu‑L trădeze pe Hristos, chiar dacă în 26 octombrie 1950, pentru a doua oară, a fost îndepărtat de la stăreţia Mănăstirii Neamţ.

Dar, presiunile şi confiscările nu s‑au oprit odată cu plecarea arhimandritului Melchisedec şi preluarea stăreţiei de către arhiereul Pavel Șerpe. Dimpotrivă, confiscările, abuzurile erau în toi la Mănăstirea Neamţ. Între altele, în 23 iunie 1951, obştea monahală primea înştiinţarea de a preda şefului securităţii din Tg. Neamţ, „autoturismul Lincoln, cu nr. de circulaţie…, cu actele lui, în bună stare de funcţionare, aşa cum a fost primit, sub motiv că este maşină militară şi că toate bunurile militare trebuiesc restituite, conform dispoziţiilor ce au de la autorităţi…“  În realitate, maşina era într‑o stare jalnică, fără „multe piese şi fără cele şase cauciucuri“, care fuseseră însuşite fraudulos de oamenii noii orânduiri comuniste!  În acest context, prin alt abuz, actele în original ale maşinii au fost confiscate, conducerea mănăstirii primid dispoziţie ca maşina să fie reparată şi predată, „ca nouă“ securităţii!

Făgăduinţa

A treia perioadă a stăreţiei arhimandritului Melchisedec Du­­mi­triu, la Mănăstirea Neamţ, a început în 10 noiembrie 1951 şi s‑a încheiat în 1957. „Mă simt foarte onorat şi făgăduiesc, în numele Domnului, totală supunere cu contribuţia puterilor mele sufleteşti, pentru binele mănăstirii“, spunea în acea împrejurare părintele Melchisedec Dumitriu.

Tatonările, intimidările, prigonirile organelor de anchetă s‑au ascuţit. Dar, cu toate presiunile asupra Bisericii noastre strămoşeşti, viaţa monahală de la Neamţ mergea înainte. În această perioadă, stareţul Melchisedec a continuat să‑L slujească pe Hristos. Între 1952 şi 1954, a început şi susţinut, iniţial, cu fonduri proprii, cea mai importantă lucrare de restauare a Mănăstirii Neamţ, pentru care „s‑au cheltuit peste 15 milioane lei, fiind considerată cea mai mare sumă care s‑a alocat pentru restaurarea unui monument de artă bisericească“⁹, din acele vremuri cumplite de prigoană.  Tot în acest an, Mănăstirea Neamţ a primit vizita Patriarhului Justinian Marina şi a Patriarhului Chiril al Bulgariei¹⁰. Între oaspeţii de seamă se numără şi scriitorul Mihail Sadoveanu, care, pentru concediile sale avea rezervată, cu binecuvântare patriarhală, casa Mitropolitului Visarion Puiu. Vizitele şi, mai ales, concediile lui Sadoveanu la Neamţ aduceau puţină siguranţă obştii monahale, fiindcă scriitorul îi apăra pe rugătorii de aici, în faţa organelor de anchetă.

Între cei care s‑au bucurat de sfatul tainic al arhimandritului Melchisedec Dumitriu a fost şi părintele Cleopa, în 1950, în vremea când a fost prigonit, fapt ilustrat de o scrisoare adresată de viitorul mare duhovnic al Sihăstriei stareţului Melchisedec.

Un alt episod demn de reţinut este cel din anul 1956, când autorităţile vremii au anchetat şi închis mai mulţi monahi de la Mănăstirea Neamţ, în frunte, cu stareţul Melchisedec Dumitriu şi părintele Victor Ojog, egumenul aşezământului… Despre acest episod, relatează un fost elev al Seminarului Monahal de la Neamţ, părintele Mihai Mocanu de la Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Paşcani. „În anii 1955‑1956, la Mănăstirea Neamţ s‑au produs nişte tulburări grele în conducerea mănăstirii şi nici astăzi nu le ştim determinările. După vacanţa de vară din anul 1956, când mă întorceam pentru noul an şcolar, m‑am întâlnit cu un coleg din Târgu Neamţ, care mi‑a spus lucruri zguduitoare; pe scurt, mi s‑a spus că fostul stareţ Melchisedec Dumitriu a trebuit să părăsească Mănăstirea Neamţului, fiind trimis departe la Mănăstirea «Sfântul Ilie» din Topliţa… Odată cu el a trebuit să plece, forţat, şi cel mai apropiat colaborator al său, arhimandritul Victor Ojog, egumenul Mănăstirii Neamţ, un gospodar deosebit… Când cânta Victor Ojog ‑ «O, slavă», glas V sau VIII ‑ se aşeza o linişte deplină în biserică şi se trăia regretul că respectiva cântare are şi un sfârşit. Fiind şi egumen al Mănăstirii Neamţ, părintele Victor Ojog, în relaţie de prietenie cu părintele Ioan Ivan, directorul seminarului, avea grijă să ajute seminarul. Cu carele mănăstirii se aduceau lemne pentru încălzitul şcolii, cu boii mănăstirii se ara toamna sau primăvara suprafaţa de grădină a seminarului…“¹¹.

Hărţuirea monahilor din conducerea Mănăstirii Neamţ nu s‑a oprit. În 5 octombrie 1957, li s‑au adus acuze de imoralitate. Din notele anchetatorilor, reiese că nici ei, nici oamenii lor de legătură nu credeau în aceste acuze. Iată ce reţinea un informator al securităţii din Tg. Neamţ după întâlnirea cu cetăţeanul Vasile Stângă (cu siguranţă, un bun creştin), care declarase că nu crede în acuzele aduse monahilor… „Aceşti oameni, în special, stareţul Melchisedec este socotit un sfânt. Securitatea pune în spatele lor aceste păcate, dar ‑ de fapt ‑ aici este lupta pe care o duce comunismul împotria Bisericii… Dar au intervenit pentru ei Sadoveanu, Traian Săvulescu¹² şi Prâsnea, zis Stângu, şi acum Securitatea vede că a greşit şi ei dau vina unii pe alţii, că nu ei sunt vinovaţi de arestarea celor de la Mănăstirea Neamţ, că cei de la Bacău dau vina pe cei de la Tg. Neamţ, aşa că până la urmă vor scăpa cei trei călugări arestaţi… Comuniştilor le este frică acum să nu audă Apusul, căci a aresta pe stareţul Mănăstirii Neamţ este ceva, aşa că ei singuri nu ştiu cum să iasă din încurcătură“¹³.

În 1957, după multe presiuni şi neînchipuite calomnii, după mai multe cereri de demisie¹⁴, stareţul Melchisedec Dumitriu, în 5 noiembrie 1957, obţine demisia, unde învoca motive de sănătate, dar şi de conştiinţă. Este trimis ca slujitor la Mănăstirea Războieni din raionul Piatra Neamţ, iar părintele Victor Ojog,¹⁵ la Mănăstirea Almaş din Piatra Neamţ. Doi ani mai târziu, pe când păşea în al 71‑lea an de viaţă, părintele arhimandrit Melchisedec Dumitriu a fost  îndepărtat din viaţa monahală, prin decretul 410/1959¹⁶, care a semănat ură şi a creat multă dezbinare în societatea românească, instituind teroarea asupra clericilor şi a intelectualilor de seamă ai acestei ţări. I s‑a interzis să poarte haina monahală şi să săvârşească Sfânta Liturghie. „Conducerea ţării se dă urât la preoţi. Ei sunt arestaţi fără motive… sunt arestaţi cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt chiaburi, mistici…, că au camuflat aur, arme etc. şi alte asemenea motive“, preciza în nota din 15 aprilie 1960, arhiereul Pavel Șerpe, de asemenea, stareţ la Mănăstirea Neamţ¹⁷.

În mai 1960, cu sprijinul Patriarhului Justinian Marina, arhimandritul Melchisedec a revenit în viaţa monahală. A slujit la Mănăstirea „Sf. Ilie Tesviteanul“ din Topliţa, Harghita, vreme de treisprezece ani. Cu toată depărtarea de Neamţ, urmăritorii săi consemnau în notele securităţii că monahul intră în legătură doar cu persoane mistice şi că duce o viaţă de sfinţenie… Arhimandritul Melchisedec Dumitriu este „un om înzestrat de Dumnezeu cu mare putere, făcător de minuni. A făcut unele lucruri, că dacă auzi, nu‑ţi vine să crezi. Se ridică la zeci şi sute numărul celor pe care i‑a vindecat sau al celor care au avut necazuri şi el i‑a scăpat. Dacă vreţi să vă duceţi la acest călugăr sfânt, să nu vă duceţi direct la el, pentru ca ceilalţi să nu ia în nume de rău… Când intraţi la el, spuneţi ce vreţi şi precis vă va ajuta“, scrie în nota din 9 mai 1966, aflată în dosarul nr. 260080, din Arhiva CNSAS¹⁸.

În anul 1973 se afla la Alba Iulia, la Catedrala Reîntregirii, de unde, simţind că întâlnirea cu Dumnezeu este aproape, părintele arhimandrit Melchisedec a revenit în părţile Moldovei şi, cu siguranţă, şi prin locurile copilăriei şi ale tinereţii. Pe când Domnul l‑a chemat la ceruri se afla la Mănăstirea „Sfântul Ioan“ din Suceava, în drum spre Mănăstirea Neamţ. Era ziua de 23 mai 1975¹⁹. Duminică, 25 mai, trupul său a fost adus la Mănăstirea Neamţ, locul atâtor încercări şi biruinţe, în­so­ţit de stareţii Mănăstirii „Sfân­tul Ioan“ din Suceava şi cel al Mănăstirii Putna. Slujba înmormântării a fost oficiată în biserica mare a Mănăstirii Neamţ, cu hramul Înălţarea Domnului, de un sobor de douăzeci şi şapte de preoţi şi ierodiaconi, răs­punsurile la strană fiind date de corul Seminarului nem­ţean şi corul bisericii parohiale din Humuleşti. Locul de veşnică odihnă al părintelui Melchisedec Dumitriu este în cimitirul Mănăstirii Neamţ, alături de părinţii şi fraţii săi cărora le‑a slujit mulţi ani şi grei.

Părintele Melchisedec Dumitriu este unul din puţinii arhimandriţi mitrofori din ţara noastră şi a rămas în amintirea celor care l‑au cunoscut drept un slujitor şi un rugător „cu dor de mult Bine“, un bun orator şi „cel mai blând şi mai măreţ om din timpul nostru“²⁰.  Cu regret, scriem că viaţa acestui iubitor de Dumnezeu nu o cunoaştem decât în parte, însă putem spune cu toată inima că arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu a fost, în vremuri vitrege, o candelă mereu aprinsă, un slujitor demn, vertical, curajos şi blând. Mulţi sunt cei care prin abilitatea şi cuvântul său cu putere au fost scăpaţi din vizorul securităţii, între aceştia chiar părintele Ilie Cleopa. Fiind un excelent orator, la hramurile de la Mănăstirea Neamţ, în plin regim ateist, se adunau în Hristos între cinci şi opt mii de pelerini. Dar, dincolo de încercări, necazuri, prigoniri, răni şi nerostite suferinţe sufleteşti, astăzi, faptele sale se văd pline de biruinţă. A purtat în trupu‑i mic la stat, dar mare la suflet un imens „dor de Bine“, cum scrie în epistolele sale, pentru ca urmaşilor, urmaşilor săi să le fie bine.

Maria Stanciu

 

1. Pr. Scarlat Porcescu, „Vizita Preafericitului Chiril, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare, şi a unor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare la Iaşi, Roman şi la mănăstirile Neamţu, Agapia şi Văratec“, în: Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 11, anul XXX, noiembrie 1954, p. 38.

2. Arhimandritul Victor Ojog este născut în 13 noiembrie 1909, la Coloneşti, în fostul judeţ Tecuci, astăzi, judeţul Bacău. A intrat în mănăstire în 15 decembrie 1924 şi a fost tuns în monahism în 18 mai 1932, la Mănăstirea Neamţ, pe vremea când stareţ era arhiereul Nicodim Munteanu, al doilea viitor Patriarh al Țării. A fost egumenul Mănăstirii Neamţ şi era un gospodar desăvârşit, care s‑a îngrijit ca întreaga obşte, dar şi elevii Seminarului Monahal de la Neamţ şi mulţi necăjiţi, să nu sufere de foame şi sete de Dumnezeu, în anii grei ai ateismului. Absolvent al Academiei de Muzică din Bucureşti, a fost profesor de muzică bisericească şi corală, autor al Anastasimatarului, imprimat la Mănăstirea Neamţ, în 1943, care cuprinde cântările de la Vecernia şi Utrenia de sâmbătă seara, pe cele opt glasuri ale Învierii. Avea o voce cerească şi atunci când cânta timpul se oprea în loc, pentru cei care participau la Sfânta Liturghie. A fost scos din monahism, în 1959, şi a lucrat ca taximetrist la Tg. Neamţ. S‑a stins în mare suferinţă, diabetic şi cu un picior amputat. Astăzi odihneşte la Mănăstirea Neamţ. Arhim. Timotei Prahoveanul, Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul al XX‑lea – Biografii, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, pp. 370‑372. Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, Editura Bizantină, pp. 75‑77.

3. A fost unul dintre cei mai importanţi tipografi din marea lavră paisiană de la Neamţ. Născut la 22 septembrie 1909, la Boroia (fostul judeţ Baia, astăzi, Suceava), a făcut stagiul militar la Școala Militară de Aeronautică din Bucureşti, la serviciul tipografie. A intrat în mănăstire în 1925 şi a fost tuns în monahism la 8 martie 1935, la Biserica „Înălţarea Domnului“ de la Neamţ. Aici a fost cel care a reorganizat tipografia, iar la 1 iunie 1951 a fost chemat de către Patriarhul Iustinian Marina, ca lucrător la Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a Bisericii Ortodoxe Române, unde a funcţionat până la sfârşitul aceluiaşi an. A revenit la Neamţ cu aceeaşi ascultare. În 1959 a fost îndepărtat din monahim. A rămas director al Tipografiei Centrului Mitropolitan Iaşi, până când, vremurile au permis Mitropolitului Moldovei să îl reprimească în rândul monahilor. Arhim. Timotei Prahoveanul, Vieţuitori din chinovia Neamţului…, pp. 381‑383.

4. Arhimandrit Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească, vol. I, (1945‑1989), Editura Doxologia, 2017, p. 173. Informaţiile sunt extrase din dosar nr. 1325 al ACNSAS, fila 9.

5. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, scrisoare datată în 30 ianuarie 1948, pp. 333‑334, 382.

6. Timotei Prahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, „Arhimandritul Melchisedec Dumitriu, printre încercările vieţii (II)“, în: Ziarul Lumina, 23 aprilie 2015, p. 6 ‑ Repere şi idei.

7. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, pp. 333‑334.

8. „Fanatismul“ este, de fapt, stăruinţa arhimandritului Melchisedec Dumitriu de a‑şi mărturisi credinţa sa în Hristos şi a apăra valorile Ortodoxiei şi ale Bisericii strămoşeşti.

9. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, pp. 19‑20.

10. Chiril a fost primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale Bulgare († 1971), odată cu ridicarea acestei Bisericii, la 10 mai 1953, la rang de Patriarhie. „Eu şi însoţitorii noştri primim darurile ce ne daţi. Crucile vor împodobi casele noastre de rugăciuni, iar cărţile vor fi aşezate la loc de cinste în bibliotecile noastre. Primim aceste daruri ca amintiri scumpe. Cel mai scump dar însă rămâne amintirea rugăciunii făcută în comun, în acest sfânt locaş. Amintirea dragostei arătată de Preafericitul Părinte Justinian, şi de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Sebastian. Amintirea dragostei, vădită în modul cum am fost primiţi de părintele stareţ şi de toţi părinţii şi fraţii din acest sfânt aşezământ. Amintirea respectului celor de aici şi a maicilor de la Agapia şi Văratec… Amintiţi‑vă de noi şi rugaţi‑vă pentru noi!“, spunea Patriarhul Chiril. Pr. Scarlat Porcescu, „Vizita Prefericitului Chiril al Bulgariei…“, pp. 45; 41.

11. Adrian Nicolae Petcu, „Oameni sub vremi, la Seminarul de la Neamţ“, în: Ziarul Lumina, 17 iunie 2014.

12. Traian Săvulescu este un biolog român, din 1936 membru titular al Academiei Române. În 1956, în calitate de Preşedinte al Înaltului For de Cultură şi Știinţă din România a înfiinţat Asociaţia Oamenilor de Știinţă din România. A fost membru şi al academiilor din Ungaria, Germania, New York (SUA).

13. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, p. 194.

14. Într‑o notă de răspuns a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, adresa nr. 9882 din 13 august 1954, Mitropolitul Sebastian îi răspundea stareţului Melchisedec Dumitriu că nu‑i aprobă demisia, „nici acum, nici în viitor“. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, p. 445.

15. Într‑o scrisoare din 1947, stareţul Melchisedec relatează către Patriarhul ţării despre părintele Ojog că „este cu tot sufletul alături de mine în toate nevoile ce mă silesc a le rezolva cât se poate de bine“. Într‑o altă corespondenţă adresată tot Patriarhului, stareţul Melchisedec menţionează iarăşi eforturile făcute de părintele Victor Ojog, care „în mijlocul unei lumi înfometate, datorită eforturilor făcute de Victor Ojog, încă nu simţim greutatea aceasta şi dacă mai reuşim să aducem grâul (de la Bucureşti), vom fi în afară de pericol… Toată lumea cere hrană întâi…“ Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, pp. 253 ‑ 255.

16. George Enache, Biserica în comunism, Modele şi mărturii, Editura Muzeului de Istorie Galaţi, Eikon, Cluj Napoca, 2014, p. 205. Arhimandrit Timotei Aioanei, Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul al XX‑lea – Biografii, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, p. 238.

17. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, p. 176.

18. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, p. 185.

19. Arhim. Timotei Aioanei, Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul al XX‑lea – Biografii…, pp. 237‑238.

20. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească…, pp. 139‑140.