Nu se poate închipui, cel puţin într‑o ţară creştină ca a noastră, să existe sat fără preot.
Sat şi biserică, în întinderea acestei ţări se confundă ca înţeles.
Viaţa satului românesc se prezintă şi astăzi, ca întotdeauna, profund împletită cu viaţa Bisericii. Omul izolat faţă de Biserica lui este socotit drept străin în sat, şi niciun sătean nu‑i va oferi încrederea şi simpatia, cel mult mila şi compătimirea datorată de‑aproapelui nenorocit al sorţii.
Pornind de la astfel de constatări, năzuinţa preotului trebuie să fie nu numai să‑şi impună autoritatea şi prestigiul necesar, ci să dobândească în aceeaşi măsură şi iubirea creştinească a tuturor credincioşilor ce i s‑au încredinţat spre păstorire.
Întrebarea este: păstrând prestigiul preoţesc, cum să izbuteşti a obţine deplina încredere a ţăranului român, cu experienţa lui de om potolit, păţit şi chibzuit?
Sunt unii preoţi, îndeosebi la începutul carierei lor de păstorire, care, sosiţi în satul ce li s‑a nimerit îşi înţeleg rostul lor aşa, că, în conformitate cu pregătirea lor costisitoare şi greu muncită, nu pot să‑şi întărească înrâurirea asupra turmei cuvântătoare decât printr‑o cât mai discretă participare la viaţa publică a satului, şi consecvenţi acestei hotărâri, se îndepărtează de această viaţă, trăind (după socoteala lor) într‑o „splendidă“ singurătate.
Este o rătăcire, asemănătoare cu a preoţilor acelora care, trecând în cealaltă extremă, nu şovăie să ia parte, alături de parohieni, nu numai la manifestări culturale sau naţionale de‑ale vremii cu belşug de sărbători, ci şi la petrecerile lor lumeşti, la întrunirile lor politice, de partid, şi la altele de acelaşi fel, socotind că prin asemenea mijloace se vor apropia sufleteşte de mintea şi inima sătenilor şi le vor câştiga o cât mai considerabilă încredere şi dragoste.
Drumul, pentru atingerea acestei dorinţe şi nobile ţinte, este altul însă, mai simplu şi mai firesc, care nu spune altceva slujitorului Bisericii, decât: lucrează şi împlineşte‑ţi cu prisosinţă datoria de preot, şi vei avea încrederea şi dragostea satului, care n‑a încetat de‑a se identifica mereu cu Biserica sa.
Activitatea în biserică, asociată cu munca în afară de biserică înfăptuiesc raportul sănătos între păstor şi păstoriţi. […] Dovezi ale lucrării lui de adevărat părinte, doritor de propăşire obştească, sunt, pe lângă cele de ordin pur preoţesc, următoarele: a organiza reuniuni de femei; a contribui la progresul economic al păstoriţilor, prin sfătuiri de acest soi, prin promovarea de cooperative ş. a.; a organiza un cor bisericesc; a conduce conferinţe religioase şi serbări de‑ale poporului, menite să‑i ridice moralul creştin şi naţional.[…] Preotul nu va uita, pe lângă aceasta, să viziteze, din vreme în vreme, locuinţele sătenilor – aşa, mai mult întâmplător, nu intenţionat. Aici are prilej bun de‑a se informa şi de‑a informa, cu tact şi socoteală. Acelaşi bun prilej i se dă adesea în sat, sau la lucrul câmpului, la întâmplări sărbătoreşti cu familia, la botez, nuntă, înmormântare, fără a mai pomeni cazurile când înşişi sătenii i se adresează de‑a dreptul la casa parohială, cerând sfat şi îndrumare: buna lor primire, din partea preotului care stă bucuros şi prevenitor în slujba solicitatorilor, va avea efect hotărâtor asupra sentimentelor de cinste şi iubire datorate păstorului din partea tuturor parohienilor.
Când o casă parohială este des cercetată de cei strâmtoraţi, e semn învederat că acolo sălăşluieşte adevăratul om al lui Dumnezeu, om nelacom, înzestrat cu duhovnicească răbdare, cu blândeţe, cu bunătate, cu pricepere, prin care poate să înfăptuiască schimbări spre bine şi chiar minuni.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae
* Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Satul şi preotul“, în: Cultură şi duhovnicie. Opere complete, I, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, pp. 696‑698.