Arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu 130 de ani de la naştere (II)

Posted on By admin

(Continuare din numărul precedent)

Ne‑am pus fireasca întrebare: Oare, când şi în ce împrejurări a revenit prin locurile natale arhimandritul Melchisedec Dumitriu? Intâmplător, am aflat că în primăvara anului 1914, ieromonahul Melchisedec Dumitriu revenea, cu o misiune de… Înviere, la Măstăcani, satul natal. Din adresa nr. 380 din 20 martie 19141 a Episcopiei Dunării de Jos reiese că în urma unei cereri adresată eparhiei de măstăcăneni, ieromonahul Melchisedec Dumitriu era trimis să slujească la Măstăcani. „Având în vedere nevoile religioase ale locuitorilor, delegăm pe ieromonahul Melchisedec Dumitriu, elev la Seminar, să slujească de Sfintele Sărbători în numita comună, începând din 22 martie 1914 şi până după Duminica Tomii“.

Patriarhul Nicodim Munteanu şi arhim. Melchisedec Dumitriu

Și n‑am fi ştiut cum a fost primit viitorul arhimandrit în satul său natal, dacă, în toamna anului trecut, încercând să duc la capăt această documentare, n‑aş fi găsit, între multele adrese aflate într‑un dosar al Seminarului Teologic din Galaţi, o scrisoare de mulţumire a creştinilor din comuna Măstăcani (raportul nr. 217/1914). Din rândurile epistolei, frumos caligrafiată, reţiem că „notabilii comunei“ aduceau mulţumiri „în numele tuturor enoriaşilor din Măstăcani, preoţilor Ioachim Popescu şi Melchisedec Dumitriu, şi cucernicului diacon Neofit Codleanu, precum şi altor seminarişti‑monahi din Galaţi, pentru osteneala ce şi‑au dat de a veni în comuna noastră pentru slujba, în adevăr înălţătoare şi întăritoare a credinţei strămoşeşti în sufletele noastre, slujbă oficiată în ziua de 25 martie 1914, la care au asistat peste cinci sute de credincioşi“2. 

Arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu, ca elev‑monah, la Seminarul Teo­logic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi, a îndeplinit şi misiunea de voluntar‑brancardier în vremea Primului Război Mondial, potrivit unei corespondenţe a Seminarului gălăţean. De aici reţinem că Melchisedec Dumitriu se număra printre „elevii civili şi monahii“ care „vor servi ca brancardieri, la Infirmeria Galaţi“, în caz de mobilizare în Primul Război Mondial. Dintr‑o altă adeverinţă, reiese că printre elevii‑monahi ai seminarului gălăţean, cu misiunea de a sluji „ca brancardier la Spitalul doamnelor din Societatea Naţională a Crucii Roşii din Galaţi“, este şi „părintele Melchisedec Dumitriu, trecut în evidenţele armatei sub numele civil de Dumitriu Mihai“.

În aceeaşi corespondenţă, se preciza faptul că Mihai Dumitriu are ordin de mobilizare de la Regimentul 27 ‑ Bacău, unde a recrutat în 1910. Astfel, în chiar zilele războiului, în corespondenţa amintită, directorul seminarului gălăţean Visarion Puiu solicita Ierarhului de la Dunărea de Jos… „să binevoiţi a interveni pe lângă Biroul de mobilizare al acelui regiment, ca să fie lăsat la Galaţi, întrucât Sfinţia Sa, pe lângă că e preot şi elev în clasa a VI‑a a acestui seminar, a făcut şi practică specială la Spitalul Militar din localitate pentru îngrijirea răniţilor, fiind cel mai iniţiat dintre elevi şi conducătorul elevilor monahi“3.

Patriarhul Damianos

al Ierusalimului i‑a dat rangul de arhimandrit

O altă etapă în slujirea sa este cea din perioada interbelică, pe când protosinghelul Melchisedec Dumitriu se găsea alături de mentorul său, Episcopul Visarion Puiu al Hotinului, eparhie, astăzi, în înstrăinata Basarabie, unde punea umărul la (re)înfiinţarea tinerei Episcopii cu reşedinţa la Bălţi. Aici, după ani de străduinţă, într‑o împrejurare fericită, de mare entuziam, tânărul Melchisedec Dumitriu primea rangul de arhimandrit, prin mâna Patriarhului Ierusalimului Damianos.

Ajuns în România, în toamna anului 1924, la o distanţă de aproximativ două sute de  ani de la ultima vizită a unui Patriarh al Ierusalimului în ţara noastră, Patriarhul Damianos a fost prezent  şi la evenimentele din Episcopia Hotinului, la Bălţi, unde ‑ în 15/28 septembrie 1924 ‑ a pus  piatra de temelie la Catedrala Episcopală din Bălţi, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“4, zidire etalon care înnobilează şi astăzi pământul românesc de dincolo de Prut. Deşi, vârsta octogenarului Patriarh i‑a făcut pe mulţi să creadă că nu va ajunge în acel colţ îndepărtat de lume, prezenţa sa în Eparhia Hotinului a trecut drept „o minune“, despre care redactorul revistei BOR relatează cu mult entuziasm.

În acest context, Episcopul Visarion Puiu, fost director al Seminarului gălăţean, cu căldură, îl propunea pe protosinghelul Melchisedec Dumitriu (şi pe colegul său Gherasim Grecu), să fie ridicat la rangul de arhimandrit. „El este cel care m‑a ajutat mult în munca (de)pusă pentru închegarea începutului acestei episcopii“ a Hotinului, motiv pentru care merită „să‑i daţi rangul de arhimandrit“5, îl recomanda mentorul său.

Începutul deceniului trei din cel de‑al XX‑lea veac, îl surprinde pe arhimandritul Melchisedec Dumitriu iarăşi la Galaţi, ca secretar al Arhiepiscopiei Dunării de Jos, această calitate fiind dovedită de mai multe acte ale cancelariei eparhiale6. Corespondenţa ne ilustrează un monah implicat în toate lucrările şi slujirile eparhiei noastre, alături de Episcopul Dunării de Jos.

În 1933 a fost hirotesit Arhimandrit mitrofor7 de către Mitropolitul Gurie Grosu al Basarabiei, la Mănăstirea Noul Neamţ. Însă, lucrarea cu care se identifică arhimandritul Melchisedec Dumitriu este cea din timpul celor trei stăreţii la Mănăstirea Neamţ.

Primul mandat de stareţ la Mănăstirea Neamţ l‑a primit prin ordinul 6155 din 4 august 1936, al Mitropoliei Moldovei,  unde rămâne până în 19408… În aceşti ani, obştea mănăstirii se confruntă cu multe greutăţi, dar şi cu realizări importante pentru acea perioadă. Încă de pe vremea înaintaşului său Nicodim Munteanu (1864‑1948)9, stareţ la Neamţ între anii 1924‑1935, acum Mitropolit al Moldovei, la Mănăstirea Neamţ înce­puse un intens proces de restaurare a vieţii mănăstireşti. În 1935, „după opt ani de cercetări în arhive şi un îndelung proces“, prin neoboseala Episcopului Nicodim Munteanu – viitorul Patriarh al României – mănăstirea a redobândit terenul din vatra înconjurătoare, aproximativ 14.000 hectare de pădure. Astfel, în 2 septembrie 1936, în urma unei vizite la Mănăstirea Neamţ a Patriarhului Miron Cristea, acesta  propunea ca veniturile mănăstirii să fie valorificate, în mai multe direcţii: pentru înfiinţarea unei şcoli duhovniceşti, pentru susţinerea unei tipografii10; pentru înfiinţarea unei secţii de pictură icoană bizantină, pentru susţinerea activităţii Spitalului din Tg. Neamţ, şi să hrănească multe guri flămânde la propriu şi la figurat…

Peste toate aceste planuri, în 13/14 octombrie 1938, clădirea Seminarului de la Neamţ, abia ridicată, a ars într‑un incediu devastator. Nenorocirea a fost privită cu seninătate de Mitropolitul Nicodim: „Aceasta a fost voia lui Dumnezeu; pe temelia ei, tot El ne va ajuta să zidim o altă clădire şi mai mândră“11, reţinem din volumul Mănăstirea Neamţ, vatră de spiritualitate…. Astfel, cu sprijinul Mitropolitului Nicodim Munteanu, stareţul Melchisedec Dumitriu a ridicat la Neamţ o altă clădire „mai mândră“, cu etaj şi paraclis, lucrarea fiind gata în doi ani…

„Făclie veşnic aprinsă“, într‑un veac întunecat

În 1940, arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu a fost îndepărtat din mănăstire de un grup de călugări din Mănăstirea Neamţ. Astfel, din 1940 şi până în 1946, a fost secretar personal al Patriarhului Nicodim Munteanu, al doilea Întâistătător al României, pe care îl cunoştea de pe vremea când era elev‑monah la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi.

În aceşti ani, se perindă la conducerea Mănăstirii Neamţ, trei stareţi, pentru ca în 31 iulie 1946, în urma unor alegeri libere, vieţuitorii de la Neamţ să‑l realeagă în scaunul de stareţ, pe arhimandritul mitrofor Melchisedec Dumitriu. A fost instalat în 4 august 1946, la Biserica Înălţarea Domnului, în prezenţa Patriarhului Nicodim Munteanu12. Acest al doilea mandat îl va îndeplini până la sfârşitul lui octombrie 1950. Însă, marile necazuri încep odată cu naţionalizarea din 1948, când stareţul Melchisedec Dumitriu ‑ alături de alţi vieţuitori din marea lavră de cultură şi spiritualitate de la Neamţ, va intra în malaxorul securităţii şi al ateilor bolşevici…

„Majoritatea călugărilor de la Neamţ, şi mai ales apropiaţii celor trei terorizaţi: Melchisedec Dumitriu, Victor Ojog şi Vladimir Muscă, întreţin o atmosferă cât se poate de ostilă regimului democratic. Afară de ei, care sunt nişte făclii veşnic aprinse, din acest punct de vedere, se mai pot menţiona următorii: Ioachim Spătaru, Ambrozie Nichifor, Doroftei Alexa…“13. Vom reveni cu povestea tristă, dar întraripată a acestui brav slujitor, ai amintiţilor  aleşi slujitori ai neamului românesc, care au ţinut aprinsă flacăra credinţei, într‑o vreme în care Hristos fusese exilat în Siberii îngheţate.  (Va urma)

Maria Stanciu

 

  1. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Protoieria Galaţi (fostă Covurlui), dosar nr. 415/1914, p. 127.

  2. ADJ, Fond Seminarul Teologic, dosar nr. 2191/1910‑1915, file 145‑146. „Notabilii“ ‑ semnatari ai scrisorii de mulţumire erau: primarul comunei Măstăcani Hristache C. Andronic, Anghel V. Teodoru ‑ notarul comunei, Gheorghe Patriche ‑ secretar comunal, Neculai G. Vieru ‑ preceptor, preoţii Gheorghe Mărica şi Vasile Popovici din comuna Măstăcani, judeţul Covurlui.

  3. ADJ, Fond Seminarul Teologic Galaţi, dosar nr. 38/5/1915‑1916, f. 273.

  4. Din dosarul nr. 2345/1931‑1935, fila 1, Fond ADJ, dosarul Episcopului Cosma al Dunării de Jos reiese că tot în vremea Episcopului Visarion Puiu a fost sfinţită Catedrala din Bălţi, în 2 iunie 1935.

  5. Sosirea Patriarhului Ierusalimului în România a adunat la Bălţi multe personalităţi ale vremii: Mitropolitul Primat Miron Cristea, Mitropolitul Pimen al Moldovei, Mitropolitul Dositei al Sevastiei, Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul Cosma al Dunării de Jos, Principele Carol al II‑lea şi multe alte oficialităţi civile. Ierodiacon Laurenţiu Busuioc, doctor în Teologie, „Solemnitatea punerii petrelor fundamentale ale Catedralei, capelei şi reşedinţei episcopale din Bălţi“, în: Biserica Ortodoxă Română, anul 42, nr. 11, noiembrie 1924, p. 687.

  6. ADJ, dosar 2347 (3), 1931, Sfântul Sinod, Patriarhia, Consiliul Central Bisericesc şi Eforia Bisericii, fila 3, în care eparhia noastră era înştiinţată ca ediţia „Testamentul Nou“, a Institutului Biblic (tradus de pr. Gala Galaction), „să fie introdus ca manual auxiliar pentru studiul Religiei, în toate şcolile care sunt în eparhie…“.

  7. Era un rang onorific, în Basarabia, iar cel onorat cu o astfel de treaptă avea dreptul să poarte mitră.

  8. Arhimandrit Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate şi cultură românească, vol. I, (1945‑1989), Editura Doxologia, 2017, p. 138.

  9. Nicodim Munteanu este cel de‑al doilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, născut la 6 decembrie 1865, la Pipirig, în judeţul Neamţ. În 1894 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Neamţ, cu numele Nicodim. Este absolvent al Academiei din Kiev şi, ca ierarh a urcat treaptă cu treaptă. Începuturile sale în activitatea administrativă sunt legate de Iaşi şi Galaţi. Între 1898‑1902 este arhimandrit şi vicar administrativ al Mitropoliei Moldovei, iar din 1902 şi până în 1909, este vicar administrativ al Eparhiei Dunării de Jos şi director al Seminarului Teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi, între 1908‑1909. În 1909, a fost chemat ca arhiereu‑vicar la Mitropolia Moldovei, cu titlul „Băcăuanul“, apoi Episcop la Huşi (1912-1923) şi stareţ la Mănăstirea Neamţ (1924‑1935). Pe vremea stăreţiei la Neamţ, viaţa duhovnicească a fost bine susţinută, aici ridicându‑se părinţi duhovnici precum, monahul Iov Burlacu, arhim. Mina Prodan, monahul Ioan Iacob, nimeni altul decât Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ sau Hozevitul (1913‑1960) şi alţii. În 30 iunie 1939, a fost ridicat în scaunul de Patriarh al B.O.R., unde a slujit până în ultima sa zi. A trecut la cele veşnice la 27 februarie 1948. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 314. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate…, pp. 62‑64.

  10. Tipografia de pe vremea Sfântului Paisie Velicicovski, cu litere chirilice, a fost închisă din 1874; a fost înfiinţată alta cu litere latine în 1922 şi a fost „redeşteptată la viaţă“ în 1924; Arhimandrit Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate…, pp. 61‑62.

  11. Arhimandrit Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate…, p. 62.

  12. Arhimandrit Timotei Aioanei, Vieţuitori din chinovia Neamţului în veacul al XX‑lea – Biografii, Editura Trinitas, Iaşi, 2008, pp. 237‑238.

  13. Arhim. Benedict Sauciuc, Mănăstirea Neamţ, Vatră de spiritualitate…, p. 174.