Naşterea Domnului, lumina filantropiei

† Casian,

Din darul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Dunării de Jos,

Preacuvioşilor şi preacucernicilor
slujitori ai sfintelor altare,
cinului monahal
şi tuturor drept-măritorilor creştini
din eparhia noastră,
har, pace duhovnicească,
unitate sfântă şi sănătate deplină,
la Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului,
Anului Nou şi Bobotezei,
iar de la noi,
părinteşti şi frăţeşti doriri de tot binele şi arhierească binecuvântare.

,,Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă!“

Iubiţi fraţi creştini,

Naşterea după trup a Mântuitoru-lui lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, este „singurul eveniment cu adevărat ieşit din comun, uimitor şi neasemuit, atunci când Fiul lui Dumnezeu S‑a arătat pe pământ“ .

În evlavie şi reculegere, prin rugăciune şi nevoinţă, ajungem parţial la înţelesurile ,,Tainei celei din veac ascunse şi de îngeri neştiute“, care prin Născătoarea de Dumnezeu ,,celor de pe pământ s‑a arătat, Dumnezeu întrupându‑Se“ .

Aşa cum ne învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei în primele veacuri creştine, „Fiul vine în noi trupeşte, ca Om, unindu‑Se cu noi prin binecuvântare tainică şi duhovniceşte, ca Dumnezeu, prin lucrarea şi harul Sfântului Duh, care recreează duhul din noi, spre înnoirea vieţii şi ne face părtaşi firii Sale dumnezeieşti. Deci, Hristos Se arată ca verigă de unire a noastră cu Dumnezeu‑Tatăl, unindu‑ne cu El, Care e Om, dar prin fire şi Dumnezeu din Dumnezeu, Născătorul Său“ .

Aşadar, Naşterea Mântuitorului în Betleemul Iudeii ,,la plinirea vremii“ (Gal. 4, 4), acum două milenii, nu este un fapt al trecutului, ci un eveniment actual adresat fiecărui creştin conştient participant la viaţa cea nouă ,,în Hristos şi în Biserică“ (Efes. 5, 32), iar această legătură profundă şi reală ţine de însăşi alcătuirea persoanei umane, care are trup şi suflet, aparţinând deci şi pământului, dar şi cerului.

Astfel, minunea de la Betleem devine pentru creştini început şi temei al urcuşului duhovnicesc de la omenesc la dumnezeiesc şi de pe pământ la cer, precum ne arată Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul:

,,Hristos Se naşte, măriţi‑L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi‑L!
Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă!“ .

Aşa înţelegem mai bine relaţia noastră cu Domnul pe pământ, întrucât ,,Întruparea Domnului (este) cel mai mare bun de pe pământ, prin care se mijloceşte legătura şi comuniunea cu Dumnezeu.“ .

Apropierea Sa de noi devine prezenţă reală şi în noi, în sufletele noastre tot mai însetate de roua cerească a binecuvântării şi de binefacerile nemărginite ale harului Duhului Sfânt. Urcând ca pe o scară cerească de la înţelesurile noastre omeneşti, Dumnezeu ne descoperă lumina cunoaşterii vieţii veşnice şi ne umple de bucuria unei prezenţe atât de calde şi de întăritoare în ceea ce este folositor şi mântuitor, căci ,,ce‑ţi poate folosi (frate şi soră în Hristos) faptul că Hristos a venit în trup, dacă n‑a venit şi în sufletul tău!“6 .

Drept-măritori creştini,

Călăuziţi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre drept-măritoare Ortodoxe, ne‑am amintit de unele aspecte privitoare la înţelesul du­hovnicesc al Naşterii Domnului ,,pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“ (Crezul).

Deci, sărbătoarea mare şi sfântă de astăzi este, totodată, invitarea noastră în pelerinaj, prin credinţă, la Betleem, însă şi poftirea Mântuitorului: ,,Mititel şi înfăşăţel/ În scutec de bumbăcel“ să intre în ,,peştera“ sufletelor noastre, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 10).

De aceea, tocmai în timpul nostru, când suntem copleşiţi în­deosebi de mulţimea grijilor lumeşti, chiar şi la marele praznic al Întrupării Domnului, suntem invitaţi la înţelesuri mult mai profunde privind rostul vieţii noastre, nu doar pentru zilele trecătoare, ci şi pentru veşnicie.

Care este folosul Întrupării Mântuitorului, în special pentru cei ce am urmat după puteri şi potrivit râvnei personale calea postului şi a pregătirii de întâmpinare după toată cuviinţa a acestui prea­strălucitor şi ceresc praznic? Mai luminează Hristos Domnul din să­răcăcioasa peşteră a Betleemului în sufletele şi în viaţa noastră, în faţa atâtor griji lumeşti, dintre care unele extrem de grele, de apă­sătoare şi îm­povărătoare? Este prezent şi Cel ce S‑a născut în ieslea sărăcă­cioasă, în darurile omeneşti excesiv dorite şi mediatizate, oferite îndeosebi pentru a ne bucura doar aici şi cu cei apropiaţi nouă, fără a trece măcar şi simbolic pragul bisericii şi fără a primi un semn al bine­cuvântării preotului în casa noastră?

Cei ce sunt lipsiţi de orice mijloace materiale atât de necesare traiului normal fac parte şi din familia noastră spirituală, mai ales la marele praznic al Naşterii Dom­nului, speranţa oricărui semen la o viaţă tihnită?

Sunt câteva întrebări care nu pot lipsi din preocuparea oricăruia dintre noi, creştinii, în Biserică, ,,mama“ neamului şi acoperământul de mântui-re al tuturor. Toate pregătirile spiritua-le, începând cu cei mici, în familie, la şcoală şi în biserică, continuând cu cei ce frecventează sfintele slujbe bisericeşti şi chiar şi cu cei ce văd doar de la distanţă aceste realităţi, conduc spre o autentică percepţie a în­tâlnirii reale a omului cu Dumnezeu, Care S‑a întrupat, a luat trupul nostru neputincios şi ne‑a oferit puterea iubirii Sale dumnezeieşti, în care se cuprind toată disponibilitatea, toată energia şi toată bunătatea, deschise ca şi nişte braţe reale spre aproapele nostru, tot mai solitar, tot mai sărac sufleteşte şi tot mai izolat în propriile sale limite. Din această stare doreşte să ne ridice Dumnezeu la demnitatea de fii ai Săi, prin care ne apropiem unii de alţii ca fraţi, indiferent de starea, de locul şi de situaţia în care ne aflăm.

Nu întâmplător, la Naşterea Sa, Domnul vine cu lumina de sus pentru ca noi, cei obişnuiţi cu întunericul de jos, să ne eliberăm, să ne ridicăm şi să‑L întâmpinăm! ,,Pentru ce a făcut Dumnezeu ca ochii animalelor să caute jos, iar ţie ţi i‑a pus în cap, sus, ca într‑o acro­polă? De ce a făcut Dumnezeu drept trupul tău, iar cel al ani­malelor aplecat spre pământ? Nu tot oare pentru această pricină, ca să te înveţe, din însăşi întocmirea ta, să nu te apleci spre pământ, nici să te lipeşti de lucrurile de aici?“ .

De aici învăţăm că El, Hristos Mântuitorul, S‑a aplecat spre pă­mânt, de care suntem atât de ataşaţi ca oa-meni, spre a ne ridica la frumuseţea care vine de sus! ,,Trăsătura caracteristică a omului ade­vărat, zidit după chipul lui Dumnezeu, este faptul că el seamănă cu Zidi­torul său şi vrea să‑I placă Lui. De aceea, cel ce nu vrea nici să audă despre a fi pe plac Domnului nu poate fi numit (creştineşte) om“8 . Om cu adevărat este cel ce îşi recunoaşte nobleţea sa şi aceasta s‑a arătat la Întruparea Mântuitorului, Care ,,S‑a făcut Om, ca pe om să‑l în­dumnezeiască“, aşa cum ne învaţă Sfântul Atanasie cel Mare. ,,Cât de strălucit şi frumos este sufletul nostru! Noi suntem, prin Întruparea Domnului, fiinţe cereşti. Sufletul nostru şi viaţa noastră sunt cereşti. Cerul suspendat peste capetele noastre este mai puţin înalt şi mai puţin frumos decât noi. Prin unirea noastră cu Dumnezeu, noi înşine suntem cerul cerurilor“9 .

Numai în legătură cu dreapta-credinţă şi încorporaţi real în viaţa Bisericii, înţelegem şi trăim starea de oameni ai pământului, dar şi ai cerului.

Aceştia sunt creştinii! Aceştia sunt luptătorii cu suferinţele, cu să­răcia, cu bolile, cu necazurile. În ei suferă şi biruieşte Hristos, Că­ruia Îi este „cer“ fiecare suflet şi persoană care‑L cheamă şi‑L iubeşte. Scopul Naşterii Mântuitorului este chemarea noastră la adevărata vieţuire, nu neapărat după legăturile noastre doar cu pământul, ci mai ales după aspiraţiile noastre cereşti. În primele veacuri, creştinii simţeau, trăiau şi mărturiseau aceste tainice realităţi pe care le re­descoperim şi noi în măsura în care Îl primim pe Dumnezeu în ,,Betleemul“ sufletelor, al inimilor, al caselor noastre şi, împreună cu El, zidim tot atâtea ,,peşteri“ şi în viaţa semenilor noştri tot mai suferinzi şi atinşi nu numai de criza economică, ci şi de cea spirituală, care este chiar cauza decăderii omeneşti în lumea noastră.

Noua condiţie oferită de Dumnezeu lumii este iubirea frăţească şi întrajutorarea creştinească. Astfel, Betleemul – ,,Casa pâinii“ – devine ,,altarul“, ,,steaua“ călăuzitoare pentru toată umanitatea, prin darul sfânt al apropierii lui Dumnezeu cel ,,milostiv şi iubitor de oameni“ de fiecare dintre noi. Dar această apropiere nu este doar declarativă, festivă ori emoţională. Ea devine faptă: „Cuvântul (Dumnezeu Fiul) S‑a făcut trup!“ (Ioan 1, 14). Şi iubirea, darul Preasfintei Treimi pentru lume, ne‑a fost împărtăşită prin Întruparea Mântuitorului Hristos! De aceea, iubirea Lui nu este doar invitaţie, ci este împărtăşire, făcându‑i pe toţi parte a Întregului, iar El pătrunde în toţi, rămânând mereu Acelaşi!

Aşadar, iubiţi părinţi şi fraţi creştini de la Dunărea de Jos, astăzi participăm cu adevărat la împărtăşirea din darurile cereşti ale Mântuitorului, Filantropul prin excelenţă. El uneşte iubirea Tatălui în fapta concretă adresată omului spre ajutor şi astfel ne deschide şi nouă minţile şi inimile, să ne apropiem de cei neadăpostiţi, săraci, bolnavi ori înstrăinaţi, invitându‑i în casa primitoare, „Betleemul“ nostru – candelă aprinsă a filantropiei!

Această atitudine betleemică se transmite neîncetat prin Biserică şi devine lucrare sacră, asemenea unei liturghii, pe ,,altarul“ su­ferinţelor aproapelui nostru. Aceasta este viaţa creştinească adevărată. Aceasta este filantropia – ,,uleiul“ care luminează viaţa noastră de la ,,candela“ Betleemului la viaţa concretă a semenilor noştri. ,,Dumnezeu nu vrea ca un creştin să se mulţumească numai cu mântuirea lui, ci să zidească şi pe alţii, nu numai prin învăţătură, ci şi prin viaţa şi purtarea sa (…) Învăţătura cu fapta este mai bună şi cu mult mai vrednică decât învăţătura cu cuvântul. Un om ca acesta poate să înveţe chiar când tace, chiar când nu este văzut de nimeni. Un om ca acesta va înălţa mulţumiri şi laude Dumnezeului Uni­ver­sului, prin mii de limbi şi prin mii de guri (…) Vor respecta covârşi­toarea lui virtute nu numai prietenii lui, ci şi duşmanii lui“10 .

Iubiţilor,

Cu aceste gânduri izvorâte din bogăţia darurilor cereşti ale Naşterii Domnului, ne apropiem astăzi unii de alţii în toate bisericile Arhiepiscopiei Dunării de Jos şi de aici, prin toţi cei de faţă, suntem în comuniune cu cei ce din binecuvântate pricini nu s‑au putut bucura direct de slujba sfântă a praznicului luminos. Când Îl che­măm pe Dumnezeu, atunci şi El ne ajută să‑i apropiem pe toţi cei îndepărtaţi, fie din pricina neputinţelor sufleteşti, fie din cauza lipsu­ri­lor omeneşti.
Creştinii, chiar şi când sunt în încercări, se îndreaptă mult mai mult spre mila lui Dumnezeu şi astfel le deschide Milostivul şi lor inimile spre toată bunătatea, pacea şi facerea de bine.

Fără bunătate şi milostenie, chiar la sărbătoarea Naşterii Dom­nului ne întristăm, mai ales când ne preocupăm doar de noi înşine! Dar cu cât ne‑am înălţat inimile la Domnul, cu atât au slăbit durerile, necazurile şi suferinţele. Cu cât am înălţat mâinile spre cer, cu atât ele s‑au deschis spre semeni şi, iată, astfel, o imensă „biserică“ vie, constituită din slujitori şi creştini mărinimoşi, smeriţi şi milostivi, atât în sfintele lăcaşuri, cât şi în centrele filantropice, adevăratele ,,peşteri“ ale Betleemului în viaţa noastră, unde ne alinăm durerea pricinuită de lipsuri şi necazuri.
Astfel, suferinţa este diminuată chiar în plină criză economică, prin binefacerea filantropiei, a atâtor inimi şi braţe ale aproapelui deschise în semn de iubire vindecătoare.

Filantropia generează o nouă cadenţă în societate şi viaţa îşi reia mersul ei firesc. Iată cum vieţuiesc creştinii: ,,Întind masă comună! Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului! Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi! Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi! Sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos! Sunt ocărâţi, dar bine­cuvântează! Sunt insultaţi, dar cinstesc! Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi! Sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s‑ar da viaţă“11 .

Să ne ajute Mântuitorul, Prunc dumnezeiesc, la Naşterea Sa cea sfântă ,,când colindele se cântă“, pe toţi slujitorii, creştinii, filantropii, tinerii ori vârstnicii, bogaţii ori săracii, cei bolnavi ca şi cei sănătoşi, din de Dumnezeu păzita Arhiepiscopie a Dunării de Jos, cu sănătate, cu bucurie duhovnicească şi cu multă încredere în ajutorul Său, de la care nimeni nu este îndepărtat.

Stă drept mărturie luminoasă înaintea lui Dumnezeu şi a oame­nilor lucrarea jertfelnică şi iubitoare de aproapele a preoţilor, a consiliilor şi comitetelor parohiale şi a tuturor credincioşilor care nu‑i uită, nici în acest ceas de bucurie sfântă, pe cei în nevoi. Dar mai ales, stau mărturie „casele pâinii“, reprezentate de cele 35 de centre filantropice din judeţele Galaţi şi Brăila (22 de cantine sociale, 5 cabinete medicale, 2 grădiniţe, 2 aşezăminte eparhiale destinate copiilor orfani şi, respectiv, vârstnicilor cu diverse afecţiuni, 4 centre multifuncţionale de servicii sociale), prin care sunt transpuse în viaţă Evanghelia Mân­tuitorului Hristos şi porunca iubirii necon­di­ţionate – uleiul aşezat de fiecare dintre noi în „candela“ filantropiei.

Vă mulţumim tuturor celor ce aţi ascuns cuvântul Evangheliei în fapta filantropică şi aţi deschis şi deschideţi braţele iubitoare către atâţia semeni primitori ai nenumăratelor daruri sufleteşti şi pentru traiul zilnic.

Vă rugăm şi vă îndemnăm şi pe cei ce primiţi atâtea semne ale iubirii frăţeşti: să vă bucuraţi, să credeţi în Dumnezeu, să iubiţi şi să apăraţi dreapta-credinţă şi Biserica, neuitându‑i pe binefăcători!

Tuturor, preţuire sfântă, întărire în credinţă şi belşug de daruri duhovniceşti şi omeneşti, spre binele şi mântuirea noastră.

Un An Nou binecuvântat, cu pace şi mai multă înţelegere în­treolaltă, şi înnoire duhovnicească la praznicul Bobotezei!
La mulţi ani!

† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos