Monahia Paisia Frangulea s‑a mutat la Domnul (1968‑2018)

La sfârşitul anului 2018, în ziua de 31 decembrie, aproape de cumpăna dintre ani,  Maica Paisia Frangulea şi-a încredinţat sufletul său, Bunului Dumnezeu pentru a fi aşezat ,,în corturile drepţilor“ a se odihni, „în sânul lui Avraam“ şi a fi numărată „cu drepţii“¹.

În urmă cu aproximativ trei decenii, în toamna anului 1989, tânăra Vasilica Frangulea intra în obştea Mănăstirii ,,Sfânta Treime“ din Buciumeni, pe când avea doar 21 de ani, fiind absolventă a Liceului de Industrie Alimentară din Galaţi, promoţia 1988.

S‑a născut la 2 octombrie 1968, în comuna Braniştea, ju­deţul Galaţi, din părinţii Costică şi Ioana, de mică fiind educată de părinţi în spiritul muncii, al credinţei  şi, mai ales, al ascultării de Dumnezeu şi de proprii părinţi. Încă de adolescentă, începe căutarea lui Dumnezeu, pe care Îl găseşte în sufletul său şi, pe Care doreşte a‑L sluji. După absolvirea liceului, a stat un an acasă, la părinţi, rugându‑se, muncind în gospodărie şi aşteptând chemarea Lui, spre a‑I urma şi  a‑I sluji în mănăstire.

Binecuvântarea arhierească, ca soră novice, a primit‑o din mâinile vrednicului de pomenire Înaltpreasfinţitul Părinte Antim Nica, la acea dată Arhiepiscopul Tomisului şi Dunării de Jos, care a chemat‑o, dimpreună cu alte două surori însoţitoare, la Reşedinţa Arhiepiscopală, potrivit celor relatate de dânsa, pentru a le cunoaşte, pentru a dialoga şi pentru a le rândui ca loc de închinoviere în obştea Mănăstirii Buciumeni, aşezare monahicească aflată, pe atunci, în curs de reorganizare. A intrat în ascultarea maicii Evsevia, monahia cea mai riguroasă în privinţa pravilei de rugăciune şi a respectării rânduielilor mănăstireşti, care a primit‑o cu toată dragostea de maică.

Într‑una din vizitele arhiereşti, a fost recomandată de un părinte consilier ca secretară a Comisiei interimare mănăstireşti de la Buciumeni. ,,Sora Vasilica a ales ca maică duhovnicească pe cea mai aspră din mănăstire, pe maica stareţă de atunci, maica Evsevia, care era ceas eleveţian, era tipic pe picioare, evident mai erau aici proiestoasele maici, neuitatele maici, în special maica Luciana, maica Cornelia, maica Teodora. Maici a căror viaţă poate fi trecută, în continuare, pe alte file ale Patericului. Lângă astfel de rugătoare s‑a şcolit tânăra Vasilica, până când a primit în monahism numele Preacuviosului Părinte Paisie cel Mare, mare isihast şi tăcut“,  mărturisea Înaltpreasfinţitul Ca­sian, Arhi­episcopul Dunării de Jos, cu ocazia slujbei de înmormântare.

Viaţa la mănăstire a fost una plină de ascultare, maica îndeplinind unele dintre cele mai grele ascultări, una dintre ele fiind la îngrijirea animalelor, îndeletnicire despre care maica Paisia ne povestea cu plăcere, spunându‑ne că necuvântătoarele devniseră ,,însoţitoarele“ ei prin codrii Buciumenilor, când erau scoase la păscut. De dimineaţă şi până la amiază sau seară, asemenea maicilor de altădată, cu trăistuţa pe umăr, cu alte surori sau maici, maica‑păstoriţă cutreiera dealurile şi pajiştele, cu ceva cărţi de citit, pentru a se hrăni duhovniceşte din vieţile Sfinţilor  Părinţi sau ale maicilor din cinul monahal.

Această dorită şi de ea îndrăgită ascultare mănăstirească a îndeplinit‑o nu mai puţin de douăzeci şi trei de ani, între 1989 şi 2012. În ultimii şapte ani de slujire lui Hristos, maica Paisia le‑a îndeplinit pe cele ale Mariei şi ale Martei, la nou‑înfiinţata Mănăstire de maici ,,Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Macrina cea Bătrână“ din cadrul Centrului Eparhial.  ,,Dincolo de aparenţe, maica era inteligentă, maica citea, maica ştia să convorbească cu sfinţii, dar aşa de mult dorea locul cel mai din urmă din obşte şi, mai ales, la Centrul Eparhial. Nu s‑a auzit vreo persoană, în locul cel mai dificil de slujire pentru o monahie sau pentru un monah, care este Centrul Eparhial, care să‑i reproşeze ceva maicii Paisia, dar nici nu s‑a auzit vreodată în cei şapte ani petrecuţi aici, ca maica Paisia să reproşeze cuiva ceva, deşi avea destule motive să o facă“, spunea, cu multă emoţie, Înaltpreasfinţitul nostru Părinte de la Dunărea de Jos.

În orice obşte monahală, ne spun nouă părinţii îmbunătăţiţi, unul din marile obstacole pentru creşterea duhovnicească, pentru unirea inimilor şi pacea sufletelor, constă în caracterele încă nedominate şi netransfigurate, prin ajutor divin şi efortul general. Nici un monah sau monahie nu trebuie să invoce caracterul său, oricum ar fi, pentru a se scuza de lipsurile sale şi de întârzierea sa în calea desăvârşirii, ci trebuie bine a îndruma caracterul său, căci cine voieşte se poate schimba.

Părintele său duhovnic Mihail Nare spunea despre maica Paisia ,,că atâta cât a stat la Buciumeni, a căutat să nu se facă de ruşine, a căutat să fie omenoasă, dar s‑a străduit să fie poate cea mai smerită, cea mai ascultătoare şi cea mai paşnică persoană din mănăstire. Unele din surorile tinere, de atunci, o supranumeau PACEA; acesta era numele ei“.

,,Moartea, la care se gândea şi Maica Paisia, ,,de‑o va avea omul în minte nemurire este, iar neavând‑o în minte, moarte îi este“², acesta este perceptul de care orice creştin este conştient şi pe care maica Paisia l‑a purtat în inima sa, având parte ca soră mai mică, în familia sa naturală, de multe momente de despărţire de cei dragi. Ultima grijă pământească a maicii Paisia a fost înmormântarea cumnatului său, acum câţiva ani în urmă, înţelegând de fiecare dată şi văzând cu proprii ochi înlăcrimaţi că ,,sufletul nu va dori să se despartă de trup până nu‑şi va pierde orice plăcere pentru lumea de aici“³.

Fire blândă şi, mai ales bună, mereu afişând un zâmbet cuviincios, de fiecare dată atentă la îngrijorările ce­­lorlalţi, păşea, adeseori, spre Catedrală molcom, pentru a participa la sfintele slujbe. Acolo, undeva foarte în spate, se ruga, suspina  şi plângea, dar ieşea cu chipul luminos şi liniştită. Profilul vieţii ei este profilul unei adevărate călugăriţe din cele vechi, din tradiţia adevărată, cu atitudine adevărată, evident că unele calităţi moştenindu‑le din familie, prin educaţie şi multe dintre ele, apoi, cultivându‑le zi de zi şi ceas de ceas“, ne spunea  Înaltpreasfinţitul Casian.

În dimineaţa zilei de 31 decembrie 2018, acuzând o răceală puternică, s‑a îndreptat către Spitalul Militar. A ajuns la urgenţe, a intrat în cabinetul medical, a fost consultată, iar după o jumătate de ceas de consultări a intrat într‑un somn adânc şi liniştit, ca o primenire sufletească şi trupească de câteva ceasuri, în vederea călătoriei către locaşurile cereşti. ,,Atât cât pot medicii, atât cât pot aparatele, atât cât pot medicamentele, cu toată bunăvoinţa medicilor, sufletul a plecat în sus, acolo de unde a fost dat, iar trupul a rămas jos, neputincios, în ciuda tuturor aparatelor şi îngrijirilor optime, inima cedând, fiind resuscitată de trei ori într‑o singură zi. Ea n‑a vrut să răspundă comenzii învierii pământeşti, ci a răspuns unei alte tainice chemări. Este chemarea tainică, când Dumnezeu hotărăşte şi când Dumnezeu Se pune de acord cu sufletul“, amintea  Părintele Arhiepiscop.

După slujba de Priveghere din seara sărbătorii Sfântului Vasile cel Mare, undeva către ora 20.00, m‑am îndreptat către Secţia Terapie Intensivă a Spitalului Judeţean împreună cu diaconul Marian Coman, acolo unde aveam să o găsesc pe maica Paisia în stare comatoasă, răsuflând din greu, dar încă în viaţă. I‑am citit, de îndată, rugăciunea de dezlegare, ca şi duhovnic al ei, iar apoi am rămas un timp în rugăciune şi în aşteptare la căpătâiul ei. Între priveghere şi aşteptarea rugăciunii de la cumpăna dintre ani, la Acatistul Mântuitorului, între orele 21.00 ‑ 22.00, a venit vestea fulgerătoare a mutării maicii Paisia la cele cereşti, împlinindu‑se şi cu ea cuvintele: ,,Precum trupul, după ce s‑a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul, după ce şi‑a plinit în trup măsura hotărâtă de Dumnezeu trebuie să iasă din trup“⁴.

Joi, 3 ianuarie 2019, ora 11.00, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, înconjurat de un sobor numeros de ieromonahi, preoţi şi diaconi, cu participarea unor delegaţii mănăstireşti în frunte cu maicile stareţe, a oficiat slujba de prohodire în biserica ,,Sfânta Treime“ a Mănăstirii Buciumeni, acolo unde a fost închinoviată prima dată, acolo unde a fost călugărită şi unde i‑a fost inima tot timpul. S‑a reîntors pentru totdeauna acasă, pentru a‑şi dormi somnul cel de veci. Alaiul de înmormântare, ierarh, preoţi, diaconi, maici, credincioşi şi credincioase, cu toţii am condus‑o în cimitirul mănăstiri şi am aşezat‑o în locul de veci.

A primit moartea ,,fără frică şi fără plâns, aducându‑şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii“⁵ spovedită, cuminecată cu Sfintele Taine, ultima dată în preajma Crăciunului, fiind împăcată cu toţi semenii ,,… ale cărei virtuţi nicidecum nu încap între patru scânduri şi într‑un sicriu…“.

Fie ca Înduratul Dumnezeu să primească vieţuirea şi slujirea monahală a Monahiei Paisia Frangulea de aici, de pe pământ, şi în ceruri, ca arvună pentru dezlegarea ,,de tot păcatul sufletesc şi trupesc şi să fie iertată şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie…“⁶.

Veşnică ei pomenire!

           A consemnat, Protos. Antonie Ispas

1. Apolisul pentru cei adormiţi.

2. Sf. Antonie cel Mare, Învăţaturi despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete, p. 49.

3. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală.

4. Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare…, p. 114.

5. Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna prtare…, p. 82.

6. 6. Slujba de înmormântare, fragment din prima Rugăciune de dezlegare.