Naşterea Domnului – lumina tradiţiilor în viaţa noastră

Posted on By admin

†  CASIAN,

din darul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Dunării de Jos,

Preacucernicului cler şi preacuviosului cin monahal

şi la toţi binecredincioşii creştini din Arhiepiscopia noastră,

har, pace sufletească, ajutor în toate cele folositoare şi duhovniceşti bucurii

la Sfintele Sărbători  ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou,

iar de la smerenia noastră, arhiereşti binecuvântări.

 

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Iarăşi ne cercetează de Sus Mântuitorul, ,,Darul şi Adevărul“! În duioşia rugăciunilor, în farmecul datinilor, în pregătirea sufletească sunt tot atâtea trepte pe care Fiul ,,Cel făr᾽de‑nceput“ coboară, Se naşte smerit în Peştera sărăcăcioasă a Betleemului. Din ceruri este însoţit de coruri îngereşti, cântând ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ [Luca 2, 14].

Sărbătoarea conţine tot mesajul profund al Naşterii Domnului, explicând prin dreapta şi sfânta credinţă motivaţia acestei întrupări: mântuirea lumii din nemărginita iubire a lui Dumnezeu, concretizată prin jertfă: ,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ [Ioan 3, 16]. Efectul spiritual fundamental al întrupării Domnului este precizat de Sfântul Atanasie cel Mare [† 373]: ,,Dumnezeu S‑a făcut Om, ca pe om să‑l îndumnezeiască!“1.

Continuând acest gând dumnezeiesc, Sfântul Simeon Noul Teolog [949‑1022] explica scopul Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru astfel: ,,(…) din pururea Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu Maria, luând trup fără de sămânţă S‑a născut în chip asemănător primului om creat, ca precum acela prin neascultare s‑a făcut începutul naşterii întru stricăciune şi spre moarte, aşa Hristos şi Dumnezeu, prin împlinirea a toată dreptatea [Matei 3, 15], să Se facă pârga rezidirii şi nemuririi noastre întru nestricăciune“2. Acelaşi scop este nuanţat de marele teolog al luminii dumnezeieşti, care vede în întrupare o taină: ,,E o taină nouă şi minunată! Dumnezeu Cuvântul a luat de la noi trupul pe care nu‑l avea după fire şi S‑a făcut ceea ce nu era. Şi împărtăşeşte celor ce cred în El din dumnezeirea Sa, pe care n‑a dobândit‑o nici unul dintre îngeri sau oameni vreodată şi aceştia se fac dumnezei, adică ceea ce nu erau, prin lucrare şi har. Aşa se dăruieşte lor puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu [Ioan 1, 12]. De aceea s‑au făcut şi se fac neîncetat şi niciodată nu vor înceta să se facă fii ai lui Dumnezeu!“3.

Aşadar, Naşterea Domnului aduce omului o multitudine de daruri prin care se realizează scopul divin al refacerii lui spirituale: ,,Dumnezeu, Cel peste toate, a venit pe pământ ca să rezidească şi să înnoiască pe om prin prezenţa Sa şi să binecuvinteze toată zidirea blestemată din pricina lui“4.

Dumnezeu Fiul, coborând la noi prin chenoză [Filipeni 2, 7], prin deplina smerenie şi acceptând peştera sărăcăcioasă, ne‑a arătat extrema apropiere şi marea accesibilitate faţă de darul lui Dumnezeu în trup, pentru ca noi, cei ce avem trup stricăcios, să‑I urmăm Fiului lui Dumnezeu întrupat, lui Iisus Hristos ,,Dumnezeu adevărat şi Om adevărat“ [Crezul niceo‑constantinopolitan].

Dreptmăritori creştini,

Naşterea Domnului, pe lângă dimensiunea impresionantă de sărbătoare, ne descoperă şi legătura cu specificul vieţii creştinului, mai ales la sat. Poetul şi filosoful Lucian Blaga vorbeşte despre această tainică rânduială a satului tradiţional românesc: „Vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s‑a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregii vieţi ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton mai adânc ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde Îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste ce mi s‑a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit“5.

Satul devine şi la noi, din vechime, pe firul tradiţiei, o prelungire a Bethleemului. De aceea, se cuvine a reflecta şi a analiza legătura adâncă a evlaviei populare faţă de sărbătoarea Naşterii Domnului, în casa ţăranului român şi în sat, ca semn de actualizare a Bethleemului la noi. Un colind redă acest fapt sacru:

,,La Bethleem, colo‑n jos,

Cerul arde luminos.

Preacurata naşte,

Astăzi, pe Hristos“6.

Niciunde nu vom descoperi mai multă preocupare pentru a pregăti în detaliu toate momentele sacre care ne amintesc de taina petrecută la Bethleem, decât în satul de odinioară. Este o permanetizare a Casei Pâinii, de la locul istoric, în contextul actual al vieţuirii noastre. Şi aceasta se poate descoperi cu cât aprofundăm mai mult, în timp, preocuparea sacră a creştinului dor­nic să‑i facă loc Domnului, Pruncuşor dumnezeiesc, în casa sa, tocmai pentru că, la început, în Bethleem, nu a avut casă primitoare, cum iarăşi ne arată colindul:

,,N‑ai primit tu, Viflaime,

În casele tale bune,

Să‑I dai un pic de sălaş

Celui mai Sfânt Copilaş“7.

Un colind popular exprimă participarea satului la sărbătoarea Naşterii Domnului: ,,La sat, totul vibrează în ritmul sărbătorii“. Vârstnicii sunt inspiratorii şi învăţătorii tinerilor şi, astfel, tradiţia din timpuri imemoriale se apropie de noi, din generaţie în generaţie. Neaua albă, ţinuta imaculată a colindătorilor şi a gospodarilor, acolo unde se mai păstrează rânduiala din bătrâni, sugerează puritatea pe care ne‑a adus‑o Fiul lui Dumnezeu prin Întruparea Sa. Uliţele, casele la exterior şi în interior sunt curăţite şi înmiresmate, pentru a fi pregătite să actualizeze darurile magilor din Orient, aduse Pruncului dumnezeiesc. Atunci când preotul vesteşte Naşterea Domnului cu Sfânta icoană, creştinii se pregătesc de însăşi vizita Fiului lui Dumnezeu. Cu lumini şi tămâie aprinse, în sunet de colinde, se deschid uşile caselor ca să intre Domnul pentru a le sfinţi. Ca şi în Sfântul Altar, în casă sunt aşezate daruri de Crăciun ca semn al ospitalităţii pentru o vizită cerească.

În unele case din Carpaţi se aşază paie sub masă pentru a aminti atmosfera din Peştera sărăcăcioasă şi, astfel, casa devine o nouă iesle a Bethleemului.

Totul se transpune într‑o atmosferă nouă, de unire a omului cu Dumnezeu, aşa cum Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească, unind‑o cu firea Sa dumnezeiască.

Fraţi şi surori în Domnul,

Am încercat să ne transpunem în Sfânta zi de Naşterea Domnului în spaţiul nostru sacru, care este şi trebuie să rămână satul tradiţional. Lucian Blaga [1895‑1961], savantul care a scris despre ,,sufletul satului“ afirmă că ,,veşnicia s‑a născut la sat“, punând în lumină capacitatea satului românesc de a conserva şi transmite tradiţiile şi spiritualitatea creştină.

Un alt om de cultură, scriitorul Liviu Rebreanu [1885‑1944], care a prezentat în mod realist viaţa ţăranului român, şi‑a exprimat aprecierea faţă de valorile satului în Cuvântarea de recepţie de la Academia Română, intitulată ,,Laudă ţăranului român“8, afirmând: „Pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. El se simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată, care nu se poate stârpi în vecii vecilor“9.

Oriunde am locui, în oraş, în ţară sau în străinătate, îndeosebi la Naşterea Domnului duhul ne transportă în sat, acolo unde dorm moşii şi strămoşii noştri.

Însuşirea formelor prin care cinstim astăzi Naşterea Domnului la oraşe, într‑o manieră mult mai simplă, ne ajută totuşi să înţelegem adevăratele noastre rădăcini. Aceste tradiţii, deşi sunt din ce în ce mai secularizate în manifestarea lor specifică omului modern, au totuşi puterea de a readuce în suflet atmosfera cerească a Peşterii Bethleemului. Aşadar, moştenirea sacră a primirii Fiului lui Dumnezeu din satul de odinioară, ne ajută să înţelegem că El a venit să sfinţească atât omul, cât şi întreaga creaţie, în care se poate realiza, prin rugăciune, comuniunea dintre cer şi pământ, dintre om şi Dumnezeu, aşa cum şi colindul confirmă:

,,Cerul şi pământul, cerul şi pământul,

În cântec răsună,

Îngeri şi oameni, îngeri şi oameni

Cântă împreună“10.

Când Domnul coboară, după cum spune acelaşi colind, şi spaţiul în care îşi petrece omul viaţa se sfinţeşte „Preotul ortodox stropeşte curtea, vitele, lanurile cu apă sfinţită… Puterile dumnezeieşti vin nu numai în om, ci şi în natură, pentru că şi ea e iubită de Dumnezeu“ 11.

Uniţi cu toţii astăzi, în sfintele biserici, de la oraşe şi de la sate, încercăm să privim cu ,,ochii credinţei“ comoara tradiţiilor şi a obiceiurilor de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou, nu doar ca pe nişte amintiri, ci ca pe daruri încă nedescoperite de către o parte dintre noi.

În plin declin demografic şi accentuarea fenomenului plecării dincolo de hotarele ţării, al migraţiei, îndeosebi din rândul tinerilor, avem datoria de a susţine conservarea a ceea ce nu trebuie să dispară niciodată, ca parte a vieţii româneşti: satul. El vibrează în sufletele noastre prin însăşi existenţa sa şi a vârstnicilor, cei mai autentici dascăli pentru fiecare dintre noi. Acelaşi profund scriitor Liviu Rebreanu ne aminteşte: „Privirea şi dorul ţăranului nu trec niciodată dincolo de hotarele neamului. El suferă orice cu resemnare. Nădejdea lui e Dumnezeu. E în stare să moară fără a se plânge şi mai cu seamă fără a se revolta“12.

Cât de firească era viaţa la ţară în satele liniştite, cu gospodari harnici şi milostivi, care respectau cu sfinţenie calendarul sacru pentru agricultură! Aratul şi seceratul nu se concepeau fără binecuvântarea preoţilor. De asemenea, sărbătorile adecvate soroacelor agricole erau adevărate bucurii comunitare şi recunoaşterea darului de Sus, de la Părintele ceresc [Iacob 1, 17], spre hrana şi desfătarea oamenilor. Satul „e «sfântul pământ inspirator» care ne‑a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele, şi munţii, şi şesurile lui ne‑a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai ro­mâni“13. Aşadar, ţăranul este un iniţiat în cultul adus lui Dumnezeu, din care se naşte cultul muncii curate şi cinstite. Avem datoria să nu lăsăm să dispară acest mod de vieţuire la sat, în care viaţa era străbătură de fiorul spiritualităţii creştine şi al iubirii neamului!

Iubiţi credincioşi,

În anul pe care‑l începem cu ajutorul lui Dumnezeu, dorim a stărui asupra binefacerilor satului românesc, în trecut şi în actualitate, pentru sufletul şi spiritualitatea unui popor smerit, creativ şi harnic. El a dat generaţii şi generaţii de eroi, savanţi şi sfinţi, printr‑o educaţie completă şi echilibrată, prin credinţă curată şi prin munca izvorâtoare de valori şi prin oameni valoroşi, care s‑au remarcat mai apoi, în timp, la oraşe, în ţară şi în străinătate.

Părintele Dumitru Stăniloae [1903‑1993] vede în viaţa ţăranului român la sat o naturaleţe şi o puritate a trăirii, manifestate în muncă şi în primenirea sau împrospătarea forţelor sufleteşti pentru Sfânta Liturghie. Urma apoi, în centrul satului, hora, care este un ritual al bucuriei sărbătorii. Aceste valori sunt pe cale de dispariţie  ori expuse sporadic la anumite momente, fapt care conduce la sărăcirea valorilor satului tradiţional şi a sufletului românesc. Redescoperirea omeniei româneşti, despre care vorbea Părintele Dumitru Stăniloae este un motiv pentru revenirea asupra cercetării şi valorificării specificului satului românesc, deoarece în viziunea lui omenia este suprema aristocraţie posibilă14.

O întreagă teologie şi filosofie se întrezăresc în viaţa satului tradiţional. Cercetători, oameni de cultură, reprezentanţi ai centrelor de tradiţii şi folclor au identificat nume şi fapte demne de cele mai autentice opere culturale. Nu întâmplător, pe lângă Institutul de Etnografie şi Folclor ,,Constantin Brăiloiu“, există la Bucureşti celebrul Muzeu Naţional al Satului ,,Dimitrie Gusti“, precum şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român. De aceea, între ideal şi valoare în satul de ieri, se cuvine să cercetăm cu atenţie şi satul de azi, pentru a încuraja unele iniţiative de reluare a tradiţiilor, a obiceiurilor şi a datinilor sănătoase.

Preotul, învăţătorul, medicul şi primarul pot contribui la valorificarea patrimoniului încă existent, degradat sau în stare bună, la refacerea chipului satului de odinioară, ca paradigmă pentru cel de astăzi. Meseriile populare ar putea fi reînviate prin programe speciale şi, astfel, s‑ar putea încuraja deplasarea unor tineri la sat, singura modalitate de continuare a unei tradiţii ce nu trebuie abandonată. Nu trebuie însă să uităm că apartenenţa la valorile satului o dă participarea la o anume stare de spirit şi la un anumit mod de viaţă15.

Manifestările religios‑  popula­re au, de asemenea, un rol covârşitor în reînvierea tradiţiilor şi a datinilor satului, care sunt, conform lui Vasile Băncilă [1897‑1979], ,,un minereu de preţ, din care se poate extrage aur pentru sufletul şi rostul românesc“16. Ele contribuie decisiv la refacerea chipului satului de odinioară, şi, prin aceasta, la păstrarea identităţii creştine şi româneşti. „Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam, ca stat şi ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne“17.

Studierea cu atenţie şi descoperirea adevăraţilor iniţiatori şi promotori ai cultului pentru opera ţărănească reprezintă un act de mare demnitate şi o binefacere pentru fiecare zonă, sat ori cătun. Descoperirea harnicilor preoţi, folclorişti de odinioară, a învăţătorilor preocupaţi de datini şi de obiceiuri bătrâneşti, a primarilor promotori ai instituţiilor tradiţionale reprezintă o îndatorire onorantă pentru redarea cât mai fidelă a chipului ţăranului român şi a satului românesc, surse de valori nepieritoare şi mereu actuale.

Iată de ce Sfântul Sinod a iniţiat, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, programul comunitar‑bisericesc de evaluare a patrimoniului satului românesc într‑o etapă a părăsirii acestuia şi a unei accentuate secularizări. Şi în mediul rural pătrund produsele moderne în detrimentul celor tradiţionale. Împreună, toţi factorii responsabili, bisericeşti, culturali, educaţionali şi administrativi, pot iniţia programe de salvare a patrimoniului încă existent şi de punerea în valoare a acestuia.

Dar cel mai valoros între bunurile patrimoniale rămâne omul lui Dumnezeu, ţăranul fidel gliei şi tradiţiilor sănătoase, ca o sursă inepuizabilă pentru tânăra generaţie. Să primim acest îndemn sacru, cultural şi de identitate, ca pe un dar de Crăciun şi să‑l oferim cu bunăvoinţă tuturor celor interesaţi ca, astfel, să ne îmbogăţim cu toţii atât spiritual, cât şi cultural! Starea suavă de lumină şi bucurie pe care ne‑o transmite sărbătoarea Naşterii Domnului să nu fie una efemeră, ci să pătrundă în adâncul sufletelor noastre, devenind un bun de mare preţ pentru întreaga viaţă!

Cunoscute fiind toate preocupările pentru cercetarea, apărarea şi păstrarea acestor valori atât spirituale, cât şi sociale, de către bunii noştri preoţi, de către cadrele didactice, de către primari şi alţi credincioşi interesaţi de identitatea noastră creştinească şi românească, avem încredinţarea că‑n anul ce bate la uşă vom reflecta cu toţii şi vom contribui la actualizarea acestor frumoase şi sacre tradiţii ale satului şi, implicit, ale obârşiei noastre. Astfel, ne redescoperim şi ne cinstim rădăcinile şi pe înaintaşii noştri!

Dorindu‑vă tuturor căutătorilor de autentic în rugăciune, în datini şi‑n obiceiurile de Crăciun, în viaţa de zi cu zi, la oraş ori la sat, să trăim în duhul sfintei noastre credinţe creştin‑ortodoxe, Îl rugăm pe Mântuitorul, Prunc născut în ieslea Bethleemului să reverse asupra noastră pacea Sa, binecuvântarea Sa, bucuria Sa şi, mai ales, iubirea Sa faţă de tot omul!

În duh de comuniune cu cei de ieri, să nu‑i uităm nici pe cei de astăzi, în chip special pe cei mai trişti, mai bolnavi şi mai săraci decât noi! Aşa gândind şi aşa făcând, cercetându-i şi ajutându-i, să petrecem sănătoşi Sfintele Sărbători de Crăciun şi Bobotează şi de Anul Nou!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul rugător,

† CASIAN,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

  1. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă prin trup, cap. LIV [PG 25, 192B], în PSB 15, Scrieri I, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 151.

  2. Sfântul Simeon Noul Teolog, 3. Despre întruparea Cuvântului şi în ce chip S‑a întrupat El pentru noi, în „Întâia cuvântare morală“, Filocalia vol. 6, trad. rom., pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 131.

  3. Ibidem, p. 132.

  4. Ibidem.

  5. Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 16.

  6. Extras din colindul La Betleem, colo‑n jos.

  7. Extras din colindul Vilfaime, Viflaime.

  8. Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, discurs de recepţie în Academia Română, 29 mai 1940.

  9. Liviu Rebreanu, Amalgam, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1976, p. 163.

  10. Extras din colindul Cerul şi pământul.

  11. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 67.

  12. Liviu Rebreanu, Amalgam, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1976, p. 165.

  13. Liviu Rebreanu, Amalgam, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1976, p. 163.

  14. Pr. Dumitru Stăniloae, Omenia românească, în ziarul Telegraful român, LXXXVIII, nr. 9, Sibiu, 1941, p. 1.

  15. Ilie Bădescu, Sociologie rurală, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 119.

  16. Vasile Băncilă, Crăciun românesc, în Opere, volumul V, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, p. 457.

  17. Liviu Rebreanu, Amalgam, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1976, p. 170.