Unitatea de credinţă, temelie a unităţii Bisericii

Posted on By admin

Unitatea de credinţă este un proces spiritual‑intelectual integrator prin care o persoană sau o naţiune îşi orientează universul spiritual, social, educaţional, sociologic, psihologic, practicile morale şi juridice spre o valoare cu atribute personale sau spre o Fiinţă personală de o valoare infinită, percepută şi înţeleasă ca izvor al creaţiei, ordinii universale, al existenţei vieţii biologice şi al posibilităţii unei vieţi eterne care corespunde cu vocaţia interioară a omului ‑ setea de fiinţă, de a fi, şi de a împărtăşi în mod public acest crez. Unitatea de credinţă este o urmare firească a credinţei într‑un singur Dumnezeu. „Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L‑ai trimis“ (Ioan, 17, 3) cât şi a existenţei unei singure credinţe: „Este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi“ (Efeseni 4, 5‑6).

Căutarea acestui Dumnezeu adevărat este o strădanie de secole a creştinilor neamului nostru românesc. Singura organizare socială, intelectuală, psihologică sau de orice altă natură, care ar putea fi clasificată drept „unitate“ este cea care antrenează esenţialele facultăţi şi capacităţi ale persoanei umane, dincolo de diversitatea şi multitudinea activităţilor cotidiene sau ocazionale ale oamenilor. Esenţialele facultăţi  ale unei persoane le reprezintă orientarea sa axiologică, de unde vine şi unde se îndreaptă; încadrarea persoanei într‑un context spaţio‑temporal geografic şi istoric (noţiunea de ţară); într‑o dimensiune a valorilor unei limbi (noţiunea de neam) în care trăieşte, comunică şi se dezvoltă în relaţii cu membrii familiei, cu semenii şi cu lumea în general; apartenenţa sa la un crez, la o divinitate, la un Dumnezeu (noţiunea de religie); şi ‑ nu în ultimul rând ‑, asumarea unor principii morale, juridice, sociale, intelectuale după care omul se poziţionează într‑o societate.

Pentru noi, românii, unitatea de credinţă a hrănit spiritual, educaţional şi social   unitatea de neam. Astfel, efortul dar mai ales sacrificiile pentru  unitatea de credinţă a creştinilor, a preoţilor şi mai ales a ierarhilor  ortodocşi din cele trei provincii româneşti au culminat cu realizarea unităţii Bisericii, realizarea Marii Uniri şi înfiinţarea Patriarhiei Române.

Ierarhii Bisericii Ortodoxe din cele trei provincii – prin erudiţia,  misiunea, sprijinul spiritual şi material, prin cărţile tipărite cu conţinut religios, cultural şi istoric – au contribuit în mod esenţial la formarea conştiinţei unităţii Bisericii, cât şi a unităţii de neam.

Prin construirea de biserici, mănăstiri, prin hirotonirea de preoţi în toate localităţile din cele trei provincii istorice, prin tipărirea de cărţi de cult şi traduceri ale operelor marilor filosofi ai antichităţii, prin arta bisericească, prin înfiinţarea primelor şcoli şi tipografii s‑a reuşit menţinerea ideii unităţii de credinţă care s‑a concretizat mai târziu în recunoaşterea  Autocefaliei Bisericii Ortodoxe (1885) şi ridicarea Bisericii la rang de Patriarhie (1925).

Prin cărţi de cult, traduceri ale Sfintei Scripturi, cum ar fi: Palia de la Orăştie, de la 1582, cu Facerea şi Ieşirea „Vechiului Testament“, pentru contracararea propagandei calvine printre românii din Ardeal; Liturghierul de la 1508, cu cele trei Sfinte Liturghii,  Octoihul de la 1510, cu cântările Vecerniei şi Utreniei pe cele opt glasuri, Tetraevanghelul, cu însemnări pe marginea celor patru Evanghelii despre cum şi când să se citească  în duminici şi sărbători Sfintele Evanghelii, de la 1512, ale Ieromonahului Macarie; Tetraevanghelul  diaconului Coresi, de la 1560‑1561 ‑ prima carte românească; de asemenea Psaltirea românească, din 1570;  Pravila de la Govora, din timpul domnitorului Matei Basarab, apărută în 1640, iar în 1642 se traduce  Evanghelia învăţătoare sau Cazania, tradusă din rusă de ieromonahul Silvestru, ajutat de Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab; Noul Testament, de la 1648, al mitropolitului Simion Ștefan; Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra desghinării papistaşilor, de Maxim Peloponezianul, de la Snagov, 1699, s‑a menţinut vie apartenenţa tuturor românilor la aceeaşi credinţă ortodoxă şi la acelaşi neam românesc. Cazania mitropolitului Varlaam, de la 1643, cu predici la duminici, praznice împărăteşti şi la sfinţii mari de peste an; Sinodul de la Iaşi, de la 1642, care a aprobat Mărturisirea de Credinţă a mitropolitului Petru Movilă, cu sprijinul domnitorului Vasile Lupu; Răspunsul la Catehismul Calvinesc, în a cărei prefaţă, Mitropolitul Moldovei adresează cuvinte de încurajare credincioşilor din Transilvania, în care apare din nou ideea  de unitate naţională1. De asemenea traducerea în româneşte a operei Istoriile lui Herodot, Psaltirea în versuri, în 8.600 de versuri,  a învăţatului mitropolit al Moldovei, Dosoftei, de la 1673.

Biblia de la Bucureşti, de la 1688, din timpul lui Constantin Brâncoveanu, carte  distribuită şi românilor din cele trei provincii, reprezintă o treaptă esenţială în afirmarea unitară a credinţei creştin ortodoxe, a limbii române,  prin marile personalităţi care au contribuit la apariţia  acestui monument de cultură naţională.  Constantin Brâncoveanu s‑a în­conjurat la curtea sa de per­so­nalităţi care facilitau comunicarea cu Împăraţii şi generalii imperiali. Pentru corespondenţa din limba latină şi italiană avea dieci pe: Giovanni Candido Romano, Anton‑Maria del Chiaro ‑ pentru limba italiană; Ladislau Teodor Dindar, Peter Grienner şi medicul Bartolomeo Feratir ‑ pentru limba germană; Andreas şi Nicolaus Wolff ‑ pentru limba polonă; clucerul Afenduli ‑ pentru limba turcă; braşovenii David şi Toader Corbea ‑ pentru limbile maghiară şi rusă2. La Academia Domnească au fost invitaţi, de către Constantin Brâncoveanu,  dascăli de renume european ca Sevastos Kymenitul, doctorul Ioan Comnen, George Maiota, Mitrofan Gregoras, Gheorghe Trapezuntiul, Ioan Avramie3.

Domnitorul Constantin Brân­­­co­­veanu împreună cu mitro­po­litul Antim au susţinut bisericile creştinilor ortodocşi din Șcheii Braşovului, prin danii în bani4, cărţi de slujbă, cele 12 Minee tipărite la Buzău în anul 1698, odăjdii din materiale de calitate, odoare scumpe. Brâncoveanu a asigurat pe mitropolitul Atanasie Anghel, printr‑un hrisov din 25 mai 1698, că‑i va trimite anual (1699), la 1 septembrie, 6.000 de galbeni5.  Tot pentru creştinii ortodocşi din Transilvania, Brâncoveanu ridică, se pare, chiar în anul unirii cu Roma, mai multe locaşuri de rugăciune în Transilvania: biserica Sfântul Nicolae din Făgăraş (1698); biserica Mănăstirii Sâmbăta de Sus, în 1701; biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Ocna Sibiului (ridicată de Mihai Viteazul, în 1600 şi restaurată de Constantin Brâncoveanu, în 1701); biserica Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul din Poiana Mărului, jud. Braşov, în 17016.

Spiritul educaţiei şi unităţii tuturor românilor este cel care animă întreaga viaţă şi operă a mitropolitului Antim Ivireanul. Lupta pentru unitatea credinţei tuturor românilor este reflectată de Antim Ivireanul prin tipărirea în limba română a unor părţi din Sfânta Scriptură. În 1694, Psaltirea; în 1697 apare  Evanghelia de la Snagov. Dar şi cărţi de cult: Molitfelnic, în 1706, la Râmnic şi în 1715 la Târgovişte. În 1712 un Octoih, cel dintâi tipărit în limba română. Urmează Liturghierul din 1713. Între 1713 şi 1715 tipăreşte în limba română Ceaslovul şi Catavasierul „spre a se putea citi în ele, în grai înţeles de toţi atât la strană, cât şi prin casele credincioşilor“.

Ștrempel avea să noteze: „Antim s‑a făcut ecoul năzuinţelor poporului, ca patriot şi ca mitropolit, luptând pentru scuturarea opresiunii turceşti şi criticând, de la înălţimea amvonului, nedreptăţile sociale din vremea sa“7. Mitropolitul Antim a hirotonit preoţi pentru creştinii ortodocşi din Transilvania afectaţi de actul unirii cu catolicii. Se păstrează mai multe antimise8 semnate de mitropolitul Antim.

Prin memoriul înaintat de marele învăţat Melchisedec Ște­fă­nescu al Romanului, cunoscut sub titlul: Act Sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, din 1882. Iar în 1885, în 25 aprilie,  Patriarhul Ecumenic, Ioachim IV (1884‑1886), a emis Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române. Tot atunci s‑a comunicat tuturor Bisericilor Ortodoxe surori recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

La cinci luni după Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918, Sinodul Mitropoliei Ardealului s‑a declarat desfiinţat, cerând includerea membrilor săi în Sfântul Sinod  din Bucureşti. După câţiva ani, Parlamentul României a votat Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, promulgată în 6 mai 19259.

Nicolae Iorga a surprins fiorul sacru al acestei strădanii de unitate a credinţei ca fundament al unităţii de neam, când a vorbit despre mitropolitul Veniamin Costachi şi despre sfârşitul vieţii acestuia. „Și, adunând şi cerând aici cu mintea toate câte făcuse şi le îndurase, el scria cu o mână tremurătoare, în voinţa sa de pe urmă, această mărturisire, smulsă din cea mai deplină şi curată conştiinţă a vieţii sale: «Totul ce mi‑a stat în putinţă am făcut, şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialiceşte, înflorirea sfintei Biserici şi a Patriei»“10.

Spaţiul nu permite menţio­narea nici măcar schematică a con­tribuţiilor marilor ierarhi, dom­nitori şi intelectuali ai acestui neam la realizarea unităţii Bisericii şi Țării. În încheiere, redăm un fragment din cuvântul Episcopului Miron Cristea al Caransebeşului, rostit la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918:

„V‑aş amărâ prea tare sufletele şi aş prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic naţional dacă v‑aş înfăţişa icoana amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor zece  veacuri. Amintesc numai:

Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie,

Cum am fost proscrişi de legile nu numai aspre, ci şi draconice ale lui Verböczy,

Cum, în atâtea rânduri, ne‑am pierdut pe toţi conducătorii,

Cum ne‑au sfâşiat chiar cre­dinţa strămoşească,

Cum au rupt legăturile canonice şi fireşti ale Bisericii noastre cu Biserica Mamă a fraţilor de dincolo,

Cum ne‑au bătut păstorii, ca să risipească turma…

În faţa asupririlor şi a nedreptăţilor, pe cari nu le puteam opri, ne‑am retras resignaţi la vetrele familiilor noastre şi la altarele bisericuţelor noastre…

Delegație prezentă la Marea Unire din 1 Decembrie 1918

Dar asupririle acestea… ne‑au ţinut în neştiinţă, împiedicând aproape orice progres; totuşi, nu ne‑au putut istovi, ci ne‑au făcut mai rezistenţi, ne‑au întărit, ne‑au închegat. Iar ţara fraţilor din Regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine. Prinzând curaj, am înteţit tot mai mult lupta noastră politică, pornită în contra opresorilor noştri, cristalizând tot mai clar ţinta aspiraţiunilor noastre naţionale.

În anul 1866 scria Papiu Ilarian unui deputat român din Parlamentul ungar: «Românii să pretindă curat şi simplu, ca să fie naţiune politică egală… Numai înainte cu curaj şi cauza va ajunge la cunoştinţa Europei ‑ şi atunci aţi câştigat totul».

Bărbăteştile lupte politice ale episcopilor şi fruntaşilor noştri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naţionali, formează pagini ale trecutului nostru întreg.

Ele au convins pe marile popoare, care conduc destinele lumii, despre sfinţenia cauzei noastre spre libertate…

Dar chiar de s‑ar fi şters din sufletele noastre orice amintire a muceniciei noastre de veacuri şi încă nu ne putem gândi la altceva decât la UNIREA CU SCUMPA NOASTRĂ ROMÂNIE, ali­pindu‑i întreg pământul stră­moşesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendinţă firească; doar idealul suprem al fiecărui popor, ce locuieşte pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea  naţională şi politică. Am fi nişte ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de astăzi am avea altă dorinţă. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni, vom putea răsări astfel de producte şi manifestaţiuni ale geniului nostru naţional.

Simţesc că astăzi, prin glasul nostru unanim, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi ca prin aceasta să ni se înfăptuiască:

Acel vis neîmplinit, copil al suferinţii

De‑al cărui dor au adormit şi moşii şi părinţii“11.

Pr. Costel Toma

 

 

  1. Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 171.

  2. Laviniu Aurelian Bădulescu, Pentru Dumnezeu şi neam, 290 de ani de la Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, Editura Agora, Craiova, 2004, pp. 31‑32.

  3. Pr. prof. dr. Nicolae Șerbănescu, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti (1688‑1714)‑ 275 de ani de la moartea sa martirică ‑ 15 august 1714 ‑ 1989, p. 65, apud pr. prof. dr. Ion Vicovan, „Filantropia socială, culturală şi misionară a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi Antim Ivireanul“, în vol. Spiritualitatea mărturisitoare a culturii româneşti în perioada Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, Col. Studia Academica vol. 1, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2014,  p. 165.

  4. Banul era o monedă măruntă: 1 taler face cât 133 de bani, iar 1 ughi 200 de bani; 1 ughi face cât 1 şi ½ taler. Preţul general al unei oi era de 1 taler, o vacă se vindea cu 5‑6 taleri, iar un bou cu 7‑10 taleri; conf. C. Giurescu şi N. Dobrescu, Documente şi regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1908, p. XLII.

  5. Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Constantin Brâncoveanu ‑ sprijinitor al Ortodoxiei, p. 283, apud pr. prof. dr. Ion Vicovan, în vol. cit., p. 168.

  6. Pr. prof. dr. Nicolae Șerbănescu, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Româneşti (1688‑1714) ‑ 275 de ani de la moartea sa martirică‑ 15 august 1714 ‑ 1989, p. 57, apud pr. prof. dr. Ion Vicovan, „Filantropia socială, culturală şi misionară a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi Antim Ivireanul“, în vol. Spiritualitatea mărturisitoare a culturii româneşti în perioada Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, Col. Studia Academica vol. 1, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2014, p. 169.

  7. Gabriel Ștrempel, în „Introducere“, la Antim Ivireanul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 5.

  8. Antimisul de la Borşa Maramureşului, amintit de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, p. 133‑134.

  9. Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 435.

  10. N. Iorga, O icoană curată: Mitropolitul Veniamin Costachi, în Oameni care au fost, Bucureşti, 1943, p. 73‑74.

  11. Cuvântări ţinute de Înaltpreasfinţia Sa D. D. Dr. Miron Cristea, vol. II, Bucureşti, 1923, pp. 3‑8.