Arhimandritul Simeon Ovezea (1926‑2002) candela de lumină de la Mănăstirea Măxineni

Arhimandritul Si­meon Ovezea este monahul care, slujind lui Hristos, a supravieţuit în două lumi total opuse; în vremurile grele şi apăsătoare din perioada ateistă, dar şi în cele de libertate de după decembrie 1989. Pentru credinţa sa în Hristos, între 1953 şi 1964, a suferit trei condamnări, a stat vreo opt ani în închisorile comuniste, fiind încătuşat la Poarta Albă, la Canalul Dunăre ‑ Marea Neagră, la Periprava şi Ostrov.

După 1990, viaţa arhimandritului Simeon Ovezea este scrisă cu litere de aur. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian, părintele Simeon şi‑a închinat viaţa reluării firului vieţii monahale la Mănăstirea „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul“ de la Măxineni, ctitorie domnească „de iznoavă şi de întemei“, ridicată de Voievodul Matei Basarab (1632‑1654) şi Elina Doamna¹, la locul unde era „o biserică din nuiele şi lipită cu lut“, cum reiese din pisania sfintei aşezări monahale şi din Istoria Țării Româneşti.

Viaţă şi studii

Pe numele de mirean s‑a numit Victor şi s‑a născut în 13 iulie 1926, în comuna Cazasu, aşezare situată în coasta municipiului Brăila. Era al optulea copil în casa mare a ţăranului fruntaş Florea Ovezea şi a soţiei sale, Elena, care aşezau la masă opt copii: Vasile ‑ viitor inginer în transporturi feroviare, Maria ‑ casnică, Ion ‑ lăcătuş, Tiţa, vieţuitoare şi rasoforă la Mănăstirea Vladimireşti, Păuna ‑ învăţătoare în satul natal, Constantin, funcţionar şi mecanic de locomotivă, Lucica, de profesie croitoreasă şi mezinul, Victor, iubitorul de Hristos care va ajunge teolog, arhimandrit şi, după 1990, primul ostenitor‑călugăr şi stareţ al Mănăstirii Măxineni.

Victor Ovezea a învăţat, în primii patru ani, la Școala Primară nr. 1 din Brăila, iar din 1937 până în 1944, s‑a numărat printre elevii Liceului Teoretic „Nicolae  Bălcescu“ ‑ Brăila, la secţia Reală. În acelaşi an s‑a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti. În 1947,  pe când era student în anul IV, îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea Sâmbăta de Sus, împreună cu Maria, sora sa, şi cumnata sa Constanţa ‑ însărcinată în luna a şasea2. Scopul pelerinajului?

„Tânărul student Victor Ovezea mergea să ceară sfat părintelui Arsenie Boca, pe atunci, preot la Sâmbăta de Sus, pentru a‑l sfătui dacă e nimerit să se preoţească sau să îmbrace haina monahală. Sfatul părintelui Arsenie a fost de a urma calea monahală şi aşa a şi procedat unchiul meu“, ne spune domnul Aurel Mihai Ovezea, nepot de frate al arhimandritului Simeon Ovezea.

Problemele provocate de cel de‑al II‑lea Război Mondial vor amâna susţinerea licenţei, pe care mezinul familiei Ovezea o va obţine în 13 iulie 1949, chiar în ziua când împlinea 21 de ani. Îndrumătorul lucrării de licenţă era nimeni altul decât părintele Dumitru Stăniloae.

Urmând sfatul duhovnicului său Arsenie Boca, în 4 ianuarie 1950, tânărul Victor Ovezea este închinoviat la Mănăstirea Sihastru, pe atunci, aparţinătoare comunei Buciumeni, judeţul Galaţi. Va fi tuns în monahism în 23 august 1950 de stareţul sfintei mănăstiri, părintele Teoctist Dobrin, cu numele de monah Simeon. Este hirotonit ierodiacon în 2 decembrie 1951, în biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva“ din comuna Diecheni, raionul Tecuci, de către Episcopul Antim Angelescu, care păstorea şi partea tecuceană a actualului judeţ Galaţi.

Anii prigoanei ateiste şi răsplata curajului…

În primăvara lui 1953, luna martie, tânărul călugăr Simeon Ovezea îndeplinea misiunea de chelar (administrator) şi era unul dintre cei 35 de monahi de la Schitul Sihastru. „Într‑una din acele zile de martie, rugătorii de la Sihastru au pornit la pas cu lumânări aprinse şi Sfinte Icoane pe braţe înspre Mănăstirea Vladimireşti, care era încercuită de organele de securitate. Motivul? Afluxul de pelerini care luau cu asalt acest aşezământ şi îngrijorarea fostei Securităţi ca manifestarea să nu se transforme într‑un protest îndreptat împotriva regimului ateist. Existau destule temeri, deoarece capii Mănăstirii Vladimireşti îşi manifestaseră pe faţă aversiunea faţă de vechiul regim, îmi povestea părintele Simeon“, ne relatează nepotul său,  domnul Aurel Mihai Ovezea.

În aceste împrejurări, în primăvara lui 1953, tânărul ierodiacon Simeon a fost arestat şi a stat închis până în 4 octombrie 1953, când a fost pus în liber­tate.

Acesta era doar începutul unui lung şir de acuze, hărţuiri şi arestări, care au consumat peste opt ani din viaţa acestui monah. Șaisprezece vieţuitori din cei 35 de la Sihastru au fost excluşi, pe hârtie, şi îndepărtaţi din viaţa mănăstirii. Între aceştia se număra şi părintele Simeon Ovezea.

În viaţa curajosului monah, întâmplările s‑au precipitat. Au urmat alte şi alte arestări. Un al doilea episod se petrecea în 14 septembrie 1954, când  zece din cei şaispreze monahi de la Sihastru au fost închişi a două oară, pentru o perioadă cât un post, patruzeci de zile, pentru că nu părăsiseră mănăstirea şi nu s‑au dezis de Hristos. Capetele de acuzare? „Nesupunere faţă de ordinul de a părăsi mănăstirea şi pentru port ilegal de uniformă“. Aşa, părintele Simeon Ovezea a stat închis patruzeci de zile, pentru ca în urma sentinţei Tribunalului din Adjud, să fie condamnat la doi ani de închisoare, cu executare. A fost pus în libertate în 9 ianuarie 1957, cu interdicţia de a reveni în Sfânta Mănăstire.

„Când au ajuns în libertate, cei zece monahi prigoniţi au început să se întâlnească, săvârşind Sfânta Liturghie. Uneori făceau liturghie la casa părintească a monahului Simeon Ovezea din Cazasu. Eu aveam pe atunci vreo zece ani şi îmi aduc aminte de frumuseţea acelor slujbe şi de ineditul lor“³, îşi aminteşte nepotul părintelui Simeon.

Un alt episod s-a petrecut în 10 iunie 1958, când potrivit unei sentinţe a Tribunalului Brăila,  „pentru port ilegal de uniformă”, monahul a trebuit să meargă iarăşi la închisoare, unde a stat până la 29 septembrie 1959.

Până în august 1964, monahul Simeon Ovezea a fost prizonier la Poarta Albă, la Canalul Dunăre – Marea Neagră, la Periprava şi Ostrov.

Dincolo de împrejurările vitrege, Simeon Ovezea va rămâne ferm şi statornic în credinţă. A rămas un mohan în… lume, slujindu‑I lui Hristos, până când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat hotărârea de a‑i ridica caterisirea prin hotărârea nr. 3994 din decembrie 1969.  Anul următor îi aduce o bucurie şi mai mare părintelui Simeon ‑ revenirea la viaţa de mănăstire. Din 2 februarie 1970, cu binecuvântarea Episcopului Antim Angelescu al Buzăului, părintele Simeon Ovezea intră în obştea monahală a Mănăstirii Ciolanu, judeţul Buzău. Un an a îndeplinit ascultarea de îngrijitor, pentru ca apoi să devină muzeograful şi ghidul Sfintei Mănăstiri Ciolanu⁴.

În ziua de 27 decembrie 1974 ierodiaconul Simeon Ovezea a fost hirotonit ieromonah, de către Episcopul Antim Angelescu şi, mai târziu, în 1980, i s-a acordat rangul de protosinghel.

La Măxineni, singur printre ciulinii Bărăganului

Momentele de libertatea în Hristos de după decembrie 1989 îl aduc pe acest iubitor al rugăciunii tainice a lui Hristos, în linia întâi a răbdării şi nevoinţei şi în situaţia de a o lua de la capăt. Nu la vreo mănăstire mai înstărită, cu condiţii de oraş, ci în câmpia invadată de ciulinii Bărăganului, dar vegheată de ruinele domneşti ale Mănăstirii Măxineni, ctitoria Voievodului Matei Basarab. În prima parte, monahul a vieţuit fără apă, fără hrană şi cu cerul drept acoperiş deasupra capului.

Imediat după 1990, din fosta ctitorie domnească se mai vedea doar un ciot care stătea drept, precum o aristocrată doamnă, sub cerul liber, în aşteptarea unor vremuri mai bune. „În 1990, unchiul Simeon a mers la Muzeul de Istorie din Brăila, unde era o expoziţie de obiecte de cult ce aparţineau Mănăstirii Măxineni. Acolo a intrat în discuţie cu istoricul Ionel Cândea, actualul director al amintitei instituţii, care i‑a propus să meargă la Mănăstirea Măxineni ca să reia viaţa monahală a istoricei aşezări domneşti. În aceste împrejurări, părintele Ovezea a discutat cu Ierarhul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, apoi a mers la părintele Dumitru Stăniloae, pentru a lua binecuvântarea şi a se muta la Mănăstirea Măxineni, fapt pe care l‑a dus la îndeplinire“, ne relatează domnul Aurel Ovezea.

După binecuvântarea Ierarhului Episcopiei Dunării de Jos, de a deveni vieţuitor al Mănăstirii Măxineni⁵, părintele Simeon Ovezea s‑a mutat la umbra ruinelor istoricei aşezări monahale din pustia Bărăganului, mănăstire rămasă în suferinţă după bombardamentele din 1917, din vremea primului Război Mondial.

Până în 2002, când a părăsit această lume, jertfa părintelui Simeon Ovezea a fost mare şi negrăită, ştiută şi neştiută. În 24 iunie 1990, de hramul Mănăstirii „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul“, acest ostenitor întru Hristos se bucura de prima Sfântă Liturghie arhierească, după o tăcere de 73 de ani.

Până la sfârşitul vieţii pă­mânteşti, monahul a locuit într‑o rulotă. După vreo patru ani de rugă în singurătate, în această pustie ‑ o cetate a credinţei din Bărăgan ‑ au venit alţi doi  vieţuitori, care şi‑au făcut din chirpici o chilie cu două camere. Astfel, în februarie 1995, stareţul Mănăstirii Măxineni cerea Episcopului Dunării de Jos „închinovierea numiţilor Olimpiu Gheorghe şi Daniel Veliche“⁶.

Vrednicul de pomenire părintele Simeon Ovezea a trecut la Domnul în 1 iulie 2002, la ora 21.00, trupul său plăpând fiind mistuit de flăcările unui cumplit incendiu din care nu a mai putut fi salvat.

Astăzi, în câmpia Bărăganului, zidurile vechii aşezări domneşti au revenit la viaţă, prin cruce şi înviere, cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Fiind restaurată exemplar, noua ctitorie, inclusiv vechea stăreţie, stă într‑un dialog peste veacuri şi într‑o tainică  comuniune cu noul Sfânt Altar „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare“, ridicat după 1990. Împreună dau astăzi o nouă configuraţie Bărăganului.

Sfeşnicul primului ostenitor al pustiei Bărăganului, arhimandrit Simeon Ovezea ‑ cu cele trei lumânări ‑ arde încă. Vechea şi noua biserică domnească „Sfântul Ioan Botezătorul“ a fost resfinţită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în 25 septembrie 2018, în prezenţa unui sobor de ierarhi, a preoţilor şi monahilor, a mii de creştini.

La umbra noilor zidiri, Arhimandritul Simeon Ovezea îşi duce, în sfârşit ‑ în pace, somnul de veci în cimitirul Mănăstirii Măxineni. Cu siguranţă, se bucură, în ceruri, de mândreţea de complex monahal de la Măxineni, viaţa de aici fiind reiterată şi prin efortul neobositului jertfitor…

Ciulinii s‑au transfigurat în trandafiri şi în crini imperiali, iar în prag de seară, din depărtare, cuvântul rugăciunii neîncetate se îngână cu glasul de chemare a clopotului, cu cântecul „luminatei ciocârlii“ care ne vesteşte „unde sunt cei care nu mai sunt?“. Ei nu au dispărut în văpaia focului, ci doar „s‑au ascuns în lumina Celui Nepătrus…“⁷.

Maria Stanciu

Foto: Arhiva dlui Aurel Mihai Ovezea

 

1. Ionel Cândea, Mănăstirea Măxineni, vol. I, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012, p. 2.

2. Cel care urma să vină pe lume este Aurel Mihai Ovezea ‑ nepotul părintelui Simeon după fratele de trup, Constantin Ovezea ‑ cel care ne‑a pus la dispoziţie informaţiile pentru această documentare.

3. Casa în care a locuit părintele Simeon Ovezea şi în care făcea Sfintele Liturghii, în perioada ateistă, a fost vândută, în 1986, familiei Ioniţă Gheorghe, însă, ea există şi astăzi, cu mici modificări. Informaţiile le‑am primit de la părintele Mihai Luncaşu, preot paroh la Cazasu Vechi, care ne‑a mai spus că biserica la care slujeşte păstrează cu sfinţenie un Liturghier donat de părintele Simeon Ovezea.

4. ADJ, dosar 52/1998, fila 11.

5. Dicţionarul Ortodoxiei Româneşti, pp. 389‑390. Credinţă, istorie şi cultură la Dunărea de Jos, Repere ale vieţii mănăstireşti în Eparhia Dunăriii de Jos, pr. Daniil Oltean, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2005, pp. 392‑393.

6. ADJ, fond arhivă Mănăstirea Măxineni, adresa nr. 149/22 februarie 1995, fila 1.

7. Nichifor Crainic, „Unde sunt cei care nu mai sunt?“.