Unitatea de credinţă şi de neam oglindită în unele mărturii ale vieţii monahale *

Subiect mereu actual, sugerat la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de Sfântul Sinod, ca reper al tuturor programelor spiritual‑duhovniceşti, liturgice, misionar‑culturale şi filantropic‑sociale ale oricărui creştin, cu atât mai mult ale celui angajat „inimă şi trup“ slujirii Domnului în Biserică, monahului, unitatea de credinţă din care decurge firesc, precum apa proaspătă din adânc de izvor, presupune abordare temeinică nu din cunoştinţele acumulate, nici din priceperea omenească, ci din experienţa plină de har şi de adevăr, de lumină şi de sfinţenie a celor ce şi‑au golit inima de sinele egoist şi au lăsat Domnului iniţiativa Liturghiei îngereşti în corturile trecătoare, omeneşti, ce suntem.

Cu smerenie şi solicitarea bunăvoinţei tuturor celor ce ne‑am adunat, astăzi, aici, adică am constituit pe viu o Sinaxă, în sensul şi pe temeiul practicii săptămânale din secolul III şi IV în Pustiul Egiptului, unde, după „o liturghie de toată noaptea“, întăriţi prin rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie, în fiecare sâmbătă călugării se întruneau în biserică, după care luau şi masa în comun, ca semn al iubirii Domnului şi al perpetuării programului Sfinţilor Apostoli (Faptele Apostolilor II, 42‑44).

Vom încerca, fără a intra în detalii, să enunţăm doar câteva repere despre legătura dintre programul de rugăciune şi cel de lucrare – ora et labora! – al monahului în obşte şi, din obştea monastică, în cea mare a neamului, când situaţia slujirii o reclamă.

Aşadar, termenele creştine de „monah“ şi de „monahism“ au intrat în uzul bisericesc în secolul al IV‑lea, deşi urmele unei astfel de vieţuiri coboară, cum este firesc, până în timpul apostolic. Disponibilitatea totală a Sfinţilor Apostoli pentru sfatul Mântuitorului: „De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie“ (Mt. 16, 24; Mc. 8, 34), este şi temelia vieţuirii obşteşti, în înţeles duhovnicesc şi agapic, însă cu mare deschidere spre învăţătura de credinţă „ca toţi să fie una“ (In. 17, 21), prin cuminecarea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului, prin rugăciuni şi prin agape, unde fiecare primea după trebuinţele personale. De aici s‑a iniţiat legătura dintre Liturghie şi filantropie¹.

În acest sens, monahismul se bazează pe libertatea asumată prin părăsirea lumii pentru a‑L urma real pe Mântuitorul şi atingerea idealului sfinţeniei, întrucât monahul este „un alt fel de martir, un om pregătit în aşteptarea lui Hristos“². Monahul şi monahismul, departe de a fi izolare de lume, urmează scopului profund al vieţuirii creştine, îndumnezeirea, după cum zic unii mari teologi monahi, precum Evagrie: „complet separat de toate, să fie în armonie cu toate“³.

Cum ne demonstrează Sfântul Atanasie cel Mare şi Fericitul Ieronim, Sfântul Antonie cel Mare este un astfel de model, lângă el adunându‑se în pustiul Egiptului peste 4000 de monahi. El spunea adesea: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că‑L iubesc!“. De aici şi denumirea de Avvă, adică de părinte duhovnicesc, fără de care nu poate fi concepută viaţa mănăstirească. Tot astfel, fără fii duhovniceşti, nu pot da mărturie părinţii duhovniceşti. Astfel de mărturii abundă în secolul al IV‑lea în transpunerea experienţelor vieţii monahale în manuscrise ce ne‑au parvenit sub numele de Pateric (ce), Filocalia, Vieţile Sfinţilor ş.a. Toate începând cu veacul IV!

Iată un rezumat al acestei prime abordări, precum ne arată  Avva Ioan Scărarul: „Călugăr este cel ce în trup material fiind, petrece în treapta, în rânduiala şi în starea fiinţelor netrupeşti. Călugăr este cel ce se ţine numai în hotarele şi cuvintele lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi lucrul“⁴. Tot Sfântul Ioan Scărarul vede în vieţuirea călugărească „lumina tuturor oamenilor“⁵.

Între idioritmie şi cenobitism, tot secolul IV este definitoriu, recomandându‑se totuşi viaţa de obşte, precum la Tabenesi, prin iniţiativa Sf. Pahomie cel Mare.

De remarcat faptul că, deodată cu formarea obştilor, pe lângă regulile de rugăciune stabilite de Sfânta Evanghelie s‑au formulat reguli precise şi temeinice pentru „kinonia“, pentru salvarea iubirii agapice şi a armoniei filocalice între „monahi“. Între ctitorii regulilor amintim pe Sfântul Vasile cel Mare, pe Sfântul Ioan Casian, iar Sfântul Ioan Gură de Aur este un entuziast admirator al acestui mod de vieţuire: „Monahii, imitând albinele, zboară în jurul «fagurilor» cărţilor sfinte şi culeg din ele cu multă plăcere“⁶.

Sfântul Simeon Noul Teolog arată că monahul „vorbeşte neîncetat numai cu Dumnezeu“⁷.

Această dimensiune canonică a rânduielilor nu trebuie nicidecum interpretată juridic sau restrictiv ci, ca şi pe dogmele Bisericii, care sunt „turnuri“ de veghe împotriva duhurilor răutăţii, pomenite în număr de opt de Evagrie Ponticul şi de Sfântul Ioan Casian. Ele au rolul de a armoniza monahismul ca atare „cu instituţiile Bisericii“⁸.

În scurte cuvinte, vom arăta că rugăciunea rămâne temelia de nezdruncinat a vieţii monahului, fără de care „plămânul“ său spiritual ar fi în primejdie. Respiraţia în duhul cuvântului lui Dumnezeu ne arată de ce Sfântul Apostol Pavel cere oricărui creştin să se roage neîncetat (I Tesal. 5, 17). Cu atât mai mult, această „aripă“ înalţă sufletul monahului în cerul slavei şi coboară căldura Duhului în trupul de carne. „Rugăciunea neîncetată este bucuria şi desfătarea călugărului“. Monahul se numeşte monah… pentru că vorbeşte cu Dumnezeu şi cugetă numai la cele ce sunt ale Lui, nimic având pe pământ⁹.

Cum ne învaţă Teolipt al Filadelfiei: rugăciunea „este şi o unire (unitate) a minţii cuvântului şi sufletului, căci «acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu» (Mt. 18, 20)“¹⁰.

În esenţă, viaţa de rugăciune este „unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoare a lumii; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; zdrobirea războaielor; izvorul virtuţilor; hrana sufletului; luminarea minţii; securea deznădejdii; risipirea întristării; bogăţia călugărilor; vistieria sihaştrilor; micşorarea mâniei; oglinda înaintării; semnul slavei. Rugăciunea este, celui ce se roagă, cu adevărat tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului înaintea scaunului Judecăţii viitoare“¹¹.

Din această bogată vistierie sufletească şi din experienţa slujitorilor s‑au definitivat şi textele liturgice, dogmele Sfintei Biserici şi Sfintele Canoane, ce ne apără, ne ajută şi ne ocrotesc în lupta ce‑o purtăm, după neputinţele noastre, prin harul lui Dumnezeu, împotriva tuturor încercărilor ce ne vin de la noi, de la diavol şi de la lume.

O scurtă abordare istorică în mod diacronic şi sincronic, privind contribuţia monahismului de sorginte egipteană, apoi palestiniană, siriană, bizantină şi, mai apoi, prin Balcani, în toate zonele Ortodoxiei, incluzându‑ne şi pe noi, românii, ne arată de fapt adevărul că, fără rugăciunile şi lucrarea monahismului în Biserică, nu putem vorbi de o adevărată Istorie Sfântă, cu mare deschidere spre „frumuseţile iubirii de oameni“¹² atât în cultură, în artă şi, mai ales, în slujirea cu răbdare, cu blândeţe şi cu entuziasm a semenilor aflaţi în încercări, în lipsuri şi în primejdii. Nu întâmplător, prin experienţa părinţilor athoniţi, Maica Domnului este modelul ascultării monahilor, care astfel devin „flori“ în Grădina ei. De la pustia Nilului până în deşertul pământesc au răsărit „florile“ filocalice reale, părinţii îmbunătăţiţi, care au transmis acelaşi duh, începând cu Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Gherman (sec. IV‑V) şi apoi Sf. Dionisie cel Smerit (sec. VI) şi continuând cu înaintaşii noştri. La români, prin contribuţia duhovnicească, liturgică, cultural‑socială şi filantropică, dar nu în ultimul rând artistică şi istorică a monahismului, toată ţara este recunoscută drept „Grădina Maicii Domnului“.

Întreaga vieţuire monahală îşi are obârşia în vieţuirea şi mărturiile părinţilor dintre Dunăre şi Mare, între secolele IV‑VI. Iată doar două dintre mărturii: „Cu greu aş putea să‑mi amintesc acum în întregime câte am încercat să săvârşesc sub imboldul îndemnurilor lor zilnice sau al pildelor lor, câte am învăţat sau câte am văzut cu ochii mei“¹³.

La rându‑i, Sfântul Dionisie cel Smerit arată: „Scythia Minor a crescut întotdeauna bărbaţi plini de ardoare şi minunaţi prin bunătatea moravurilor (…). Din fragedă tinereţe ne‑am învrednicit să vedem felul de viaţă cerească al preafericiţilor părinţi, cu care se mândreşte acum acea regiune prin rodnicia ei duhovnicească“¹⁴.

Aşa precum în primele secole ale creştinismului şi în continuitatea istorică a mileniului I, iar în cel de‑al doilea, îndeosebi în sec. al XIV‑lea şi în următoarele, mărturiile vieţii monahale abundă, iar vrednicia acestei lucrări a marcat toate etapele societăţii noastre.

Ceea ce ar trebui să reţinem pe latura duhovnicească, este contribuţia aparte a monahismului românesc la reînnoirea mişcării isihaste în Moldova şi în Ţara Românească, tocmai în sec. al XIX‑lea, al secularismului agresiv şi păgubos venind din apusul Europei.

În cele ce urmează, vom spicui câteva mărturii despre un alt domeniu tot atât de important al unităţii de credinţă, pe care Sfântul Vasile cel Mare o consideră esenţială pentru obştile monahale, însă în legătură cu opera de slujire a lui Hristos, Izvorul iubirii de oameni în sărăcie, în boală, în prigonire, în războaie şi în suferinţe de tot felul. Iată mărturia sa: „Odată ce cu darul lui Dumnezeu, unitatea de credinţă este statornică între noi, din acea clipă nu există nimic altceva care să ne împiedice de a fi un trup şi un duh, după cum am şi fost aleşi într‑o nădejde, prin chemare (…). Aceasta era pe vremuri fala Bisericii: fraţii erau trimişi la misiune de la o margine la alta a lumii (…), ei găseau pretutindeni numai rude şi fraţi. Cele două mâini au nevoie una de alta“¹⁵.

Prin unitatea mişcărilor celor două mâini, spre întrajutorare, înţelegem şi unirea celor două lucrări în viaţa monahului, cea spirituală şi cea activă. Nimeni n‑a ilustrat şi n‑a demonstrat acest adevăr în faptă precum Sf. Vasile cel Mare, unind Liturghia cu Filantropia în celebra Vasiliadă.

Mărturii despre existenţa preocupărilor monahilor pentru dubla înţelegere a aceleiaşi realităţi şi anume sănătatea sufletească şi trupească, abundă în primele obşti monahale din Egipt, continuând până în zilele noastre, ca un izvor nesecat al iubirii milostive şi jertfelnice.

Iată, Sfântul Vasile precizează în Regula 319: „Spitalul se află în casa primirii străinilor şi a musafirilor, cum se vede pentru liniştirea fraţilor, sau ca să se poată folosi de spital şi cei străini, deoarece noi, care slujim bolnavilor (…) suntem învăţaţi a le sluji cu astfel de plăcere, ca şi cum am sluji unor fraţi ai Domnului“¹⁶.

Aceleaşi reguli au fost adoptate în mănăstirile noastre, unele adevărate vasiliade, însă numite, mai ales, „Spiridonii“ la Bucureşti, la Iaşi, căci primele spitale au fost organizate de Biserică prin mănăstiri, precum la Athos, în timpul lui Alexie al II‑lea Comnenul, în care, din 50 de paturi, 10 erau rezervate răniţilor¹⁷. Asemenea exemple există în istoria poporului român, însă în iconomia acestei intervenţii ne referim doar la jertfelnica implicare a monahilor şi a monahiilor în îngrijirea bolnavilor, îndeosebi a răniţilor din Primul Război Mondial care, aşa cum ştim, a pregătit calea Marii Uniri, a românilor într‑o singură patrie, cum sunt uniţi în „Una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică“.

Aspecte concrete ale implicării călugărilor

şi călugăriţelor în slujirea răniţilor

Aflăm că Sf. Ştefan cel Mare a iniţiat prima bolniţă la Mănăstirea Zografu, unde se află steagul său de luptă. „România Mare trebuie să fie recunoscătoare călugărilor şi călugăriţelor care au avut o purtare demnă de toată lauda în timpul Războiului de întregire, atât pe front cât şi în spitale… Toţi călugării şi călugăriţele din toate chinoviile ţării îşi au contribuţia lor la propăşirea acestui neam“¹⁸.

Trecând la câteva exemplificări în Moldova, mitropolitul Pimen a pregătit pentru slujirea bolnavilor şi răniţilor 100 de călugări şi 115 călugăriţe. – Câţi suntem aici! În total, la mănăstiri, s‑au pregătit la dispoziţia Comitetului Sanitar Central 1380 paturi! Alte exemple: Un număr de 11 călugări infirmieri şi un preot confesor au îngrijit până în 1918 peste 10.000 de răniţi, „Echipa a plecat din Bucureşti la 2 septembrie 1916, ajungând până la Vaslui“¹⁹.

Spitalul nr. 2, din care a făcut parte, între alţii, şi monahul cu viaţă sfântă Vichentie Mălău, a fost iniţiat la Bucureşti cu destinaţia Feteşti, de „unde s‑a mutat la Tecuci, până în 1917, şi apoi, până la demobilizare, la Bârzeşti, a îngrijit 11.000 de răniţi şi bolnavi de tot felul“²⁰.

„Spitalul nr. 3 a plecat din Bucureşti la 7 septembrie 1916, cu destinaţia Galaţi, unde a funcţionat toată iarna anului 1916‑1917, apoi s‑a  mutat la Iaşi. Au fost îngrijiţi 12.000 de răniţi şi bolnavi. Seminarul şi Palatul Episcopal au servit acestui înalt scop filantropic la Galaţi“²¹.

„Spitalul nr. 4 a plecat de la Bucureşti spre Tg. Jiu, apoi s‑a retras la Focşani şi Botoşani, şi apoi, la Tg. Bujor – Galaţi. Aici au fost îngrijiţi 10.000 de răniţi şi bolnavi“²².

„Spitalul nr. 5 cu 11 călugări infirmieri şi un confesor de la Bucureşti spre Adjud, până în 1917, apoi la Huşi, apoi în Palatul Cuza – Ruginoasa a îngrijit de 20.000 de răniţi şi bolnavi. Aici a venit adesea Regina‑soldat «mamă a răniţilor», Regina Maria“²³.

Prin spitalele Crucii Roşii au trecut peste 120 de călugări bolnavi, în Moldova 70 au fost decoraţi de Mitropolitul Pimen, care i‑a hirotonit şi i‑a trimis misionari în parohiile vacante²⁴.

Să amintim şi vrednicia câtorva din „albinele“ de pe front, călugăriţele!

Pentru formarea lor, din punct de vedere sanitar, 20 de maici au fost şcolite la Institutul Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta“. Altele au urmat cursuri la Tg. Neamţ. Numărul maicilor repartizate pentru îngrijirea bolnavilor ca şi al celor de surori de caritate este impresionant. Câteva exemple:  Institutul „Regina Elisabeta“ – 10 maici, Institutul Surorilor de Caritate – 10 maici, Serviciul Crucii Roşii – 10 maici, Spitalele regionale Iaşi – 10 maici; Spitalele regionale Dorohoi – 10 maici; Spitalele regionale din Botoşani – 10 maici; Maici disponibile Mănăstirea Agapia – 19; Maici disponibile Mănăstirea Văratec – 37²⁵.

Sunt emoţionante evocările maicilor din Mănăstirea Surpatele – Vâlcea, care la Galaţi, la Folteşti şi Bereşti, acelaşi judeţ, au avut de înfruntat mari dificultăţi până la desfiinţarea spitalului, în august 1918. Fără ajutorul doctorului Mă­celaru, devenit primar, acestea, în faţa teritoriului încă ocupat, ar fi fost muritoare de foame²⁶.

Neîntrecută este însă vitejia şi vrednicia maicii Mina Hociotă de la Mănăstirea Nămăieşti, judeţul Argeş, de origine din Săliştea Sibiului, o adevărată eroină, o Ecaterina Teodoroiu a monahismului. În timpul războiului a lucrat în spital, un an la Tecuci şi apoi la Vaslui şi Iaşi.

Mărturia sa este şi o concluzie a jertfelniciei şi a slujirii cu o motivaţie extrem de profundă: „Noi, călugăriţele şi călugării ne‑am pus în nesiguranţa vieţii pentru tron şi pentru ţară şi am slujit cu credinţă şi am mers în război cu toată conştiinţa în ajutorul răniţilor, pentru care am muncit cu un sentiment sfânt să le ajutăm în suferinţă. Noi ne‑am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca nişte ostaşi ai Domnului şi ai ţării noastre, «făcând ascultare» până la capăt, la terminarea războiului. Aşa să ne ajute Dumnezeu, după conştiinţa cu care am slujit ţara cu dragoste de cetăţeancă româncă şi de ardeleancă. Aş dori să se gândească cititorul la tagma noastră călugărească, la acei ostaşi ai Domnului, care şi‑au împlinit ascultarea faţă de patrie, cu zel şi abnegaţie şi s‑au întors la metania lor, la sărăcia din mănăstirile unde vieţuiesc, la suferinţa necercetată de nimeni şi, desigur, se va încredinţa că aceste fiinţe – călugări şi călugăriţe – merită mai multă atenţie din partea statului şi a noastră, a tuturor, mai mult respect şi recunoştinţă“²⁷.

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

* Rostit de ÎPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, în Sala „Sfântul Ioan Evanghelistul“ a Aşezământului social‑filantropic „Sf. M. Mc. Pantelimon“ – Lacu Sărat, jud. Brăila, 24 septembrie 2018.

1. *** Monahismul Ortodox Românesc. Istorie, contribuţii şi repertorizare, vol. 1, Ed. Basilica, Bucureşti, 2014, p. 25.

2. Ibidem, p. 28.

3. Ibidem.

4. Filocalia, Editura I.B.M.O al B.O.R., Bucureşti, 1980, 9, p. 46.

5. Ibidem, cap. 23.

6. Omilia 70 la Sf. Ev. Matei, în Monahismul…., op. cit., p. 32.

7. em>Monahismul…., op. cit., p. 343.

8. Ibidem, p. 28.

9. Pateric. Despre lepădarea de lume, p. 16.

10. Teolipt al Filadelfiei, Filocalia, vol. 7, Cateheza 22, E.I.B.M.O, Bucureşti, 2013, p. 72.

11. Sf. Ioan Scărarul, Scara, p. 403.

12. Prof. I.G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1988.

13. Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, Prefaţă, în Monahismul…, op. cit., p. 4.

14. Sf. Dionisie Exiguul, în Monahismul… op. cit., p. 302.

15. Sf. Vasile cel Mare, Florilegiu patristic despre unitatea de credinţă, Editura Cuvântul vieţii, Bucureşti, 2018, pp. 225, 227.

16. Sf. Vasile cel Mare, Despre îngrijirea bolnavilor, apud. Sf. Teodor Studitul, Regulile monahale, în Doxologia, Iaşi, 2014, p. 318.

17. Monahismul…, op. cit., p. 102.

18. Pr. Grigore N. Popescu, Preoţimea României şi întregirea neamului, vol. I, Ed. Basilica, 2018, pp. 82‑83.

19. Ibidem, p. 98.

20. Ibidem, p. 98.

21. Ibidem, p. 99.

22. Ibidem, pp. 99‑100.

23. Ibidem, p. 100.

24. Ibidem, p. 102.

25. Ibidem, pp. 114‑115.

26. Ibidem, p. 118.

27. Ibidem, pp. 119‑120.