Mănăstirea Măxineni – citadelă a credinţei şi culturii ortodoxe româneşti

Situată în câmpia Bărăganului, la confluenţa râului Buzău cu Siretul, într‑o zonă aparent defavorizată atât de arşiţa soarelui şi lipsa resurselor naturale, cât şi de un relief lipsit de spectaculozitate, Mănăstirea voievodală de la Măxineni stă „de strajă“ de aproape patru veacuri. Ridicată în anii 1636‑1637, Măxineniul se numără printre cele mai frumoase şi impunătoare ctitorii ale evlaviosului domnitor Matei Basarab, considerat pe bună dreptate „cel mai mare ctitor al neamului românesc“  (Constantin C. Giurescu). Pe lângă importanţa spirituală şi culturală, ea a avut şi rol de punct de observaţie, fiind amplasată la „loc bun şi tare“, în preajma graniţei cu Moldova şi în vecinătatea kazalei Brăilei. Dotată de la bun început de către Domnitor cu slobozii (dreptul de a înfiinţa şi de a folosi), moşii (pădure, baltă, ocini la câmp, vii şi fâneţe) şi privilegii (scutiri de taxe şi beneficii de la vama zonală), mănăstirea a beneficiat astfel de cele necesare pentru a asigura traiul vieţuitorilor, dar şi pentru continuitatea şi stabilitatea sa, ca aşezămînt domnesc, de importanţă strategică. Astfel, „slobozia“ mănăstirii va fi reconfirmată de aproape toţi voievozii ce au succedat lui Matei Basarab: Mihnea al III‑lea Radu, Șerban Cantacuzino, Con­stantin Brâncoveanu, Grigore II Ghica.

Biserica fortificată de la Măxineni, cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, reprezintă în mod evident centrul atracţiei acestei vetre monahale, prin modelul arhitectonic inspirat din celebrele ctitorii ale lui Radu cel Mare şi Vlăduţ de la mănăstirea Dealu şi Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş. Construită în plan triconc, cu pronaosul de aceeaşi lăţime ca şi naosul, având un acoperiş cu o geometrie rafinată şi trei turle dintre care cea centrală cu 12 laturi, pridvorul cu arcade şi stâlpi octogonali, iar faţadele împărţite în două registre decorate cu panotaje conturate de profile semicirculare, această biserică monumentală şi plină de svelteţe în acelaşi timp – emblematică pentru epoca lui Matei Basarab – a beneficiat la interior de un veşmânt iconografic de înaltă ţinută, realizată de unii dintre cei mai talentaţi meşteri ai vremii.

În trecerea timpului, clădirea sfântului lăcaş a suferit numeroase avarii, urmate de o refacere în 1858‑1859, care a introdus elemente străine de arhitectura originală şi care a afectat grav stabilitatea edificiului. La acestea s‑au adăugat distrugerile produse de bombardamentele din 1917, care au lăsat biserica în ruină, afectând ireversibil pictura de secol XVII, ultimele fragmente de frescă originală fiind „salvate“ prin fotografiere de prof. univ. dr. Ionel Cândea în anii ’70, la momentul începerii cercetărilor arheologice în sit‑ul de la Măxineni.

Ansamblul mănăstirii cuprindea pe lângă biserică şi turnul clopotniţă, stăreţia, chilii, clădiri anexe, întreaga incintă fiind mărginită de ziduri masive de cetate, construită din cărămidă arsă. După bombardamentul din 1917, mănăstirea, cu zidurile ciopârţite de pe urma obuzelor, a fost părăsită şi, timp de şase decenii, aproape dată uitării. Anul 1976 reprezintă momentul regăsirii şi începutului repunerii sale în valoare prin cercetările arheologice şi studiile de specialitate realizate de dl prof. dr. Ionel Cândea, astăzi membru corespondent al Academiei Române, care a depus eforturi considerabile pentru începerea demersurilor de renaştere a acestui ansamblu mănăstiresc din propria‑i cenuşă. Cele 29 de intervenţii arheologice, la care se adugă studiile arhitectonice, stratigrafice şi de rezistenţă, realizate înainte de 1989, au pregătit lucrările de reconstrucţie a unuia dintre cele mai reprezentative, am putea spune, chiar cap de serie, monumente bisericeşti din epoca marelui Matei Basarab. Primele faze reconstructive au fost conturate prin Proiectul de cercetare MD119 PE/76 realizat de specialiştii (arhitecţii Cristian Moisescu, Michaela Adrian, Gheorghe Sion) fostei Direcţii a Patrimoniului Cultural Naţional, iar în baza cercetărilor efectuate între anii 1976‑1991, a fost publicată monografia „Mănăstirea Măxineni“ (1996), care trimetea, pentru analogie, la mănăstirea Gura Motru, ctitorită 10 ani mai târziu de boierul Preda Brâncoveanu, ale cărei planimetrie şi volumetrie urmează întru totul pe cea a Măxinenilor.

Eforturile de readucere la viaţă a „navei“ de la Măxineni au fost continuate, după 1990, cu binecuvântarea Ierarhului locului, ÎPS Arhi­episcop Casian – pe atunci Arhiereu Vicar al Eparhiei Dunării de Jos, care a reaşezat aici ritmul de viaţă călugărească, numind ca stareţ pe cunoscutul arhimandrit Simeon Ovezea, mărturisitor al credinţei în închisorile comuniste. După mai bine de 70 de ani de la distrugerea mănăstirii, la 24 iunie 1990, avea loc prima Sfântă Liturghie. Încetul cu încetul, pornind de la aproape nimic, doar la umbra ruinelor vechii biserici, dar înflăcăraţi de căldura credinţei, cu ajutorul Eparhiei, al slujitorilor şi credincioşilor din zonă, mica obşte de la Măxineni s‑a întărit duhovniceşte şi a pornit pe drumul cel bun al mântuirii. Astfel, au prins contur noua biserică şi chiliile cu celelate dependinţe, iar după trecerea la cele veşnice a părintelui Simeon Ovezea în anul 2002, eforturile  fiind continuate de obştea monahală aflată sub conducerea protos. Paisie Agache. Se cuvine a fi remarcată aici contribuţia substanţială pe care a avut‑o la renaşterea acestei vetre monahale dl Anton Lungu, primarul Municipiului Brăila, între anii 1992‑2004. Noua biserică a fost sfinţită de Chiriarhul Dunării de Jos la data de 24 iunie 2004, când a fost binecuvântat şi noul corp de chilii. Pentru o perioadă de timp, viaţa mănăstirească a fost coordonată de un consiliu de conducere format din egumenul Melchisedec Barbu, protos. Dosoftei Gherguş şi ierom. Atanasie Dorin, iar din anul 2014 a fost numit stareţ părintele protosinghel Atanasie Dorin.

Dificila, dar şi fascinanta operă de refacere a vechii biserici şi a stăreţiei de la Măxineni a debutat în anul 2007 şi s‑a desfăşurat pe parcursul a 10 ani. Zidurile ruinate au fost repuse în valoare şi restaurate de valoroasa echipă de la S.C. Dedal Bahamat S.A. din Galaţi (manager Dumitru Bahamat), având la bază proiectul întocmit conform arhitecturii originale de către arh. Călin Hoinărescu, proiect distins cu Premiul Naţional pentru Arhitectură – 2013. Sumele necesare au fost asigurate între 2007‑2012 de Eparhia Dunării de Jos, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Consiliului Judeţean Brăila, iar din anul 2013 prin accesarea fondurilor europene în cadrul Programului Operaţional Regional 2007‑2013. În primăvara anului 2014, au demarat lucrările de restaurare a beciului stăreţiei din imediata apropiere a bisericii şi care au continuat în anul următor cu refacerea clădirii în sine a stăreţiei, conform liniaturii reţinute de documentele de la sfârşitul sec. al XVIII‑lea şi începutul sec. al XIX‑lea. Complexa lucrare de restaurare a acestui monument emblematic pe harta spirituală a Arhiepiscopiei Dunării de Jos a fost răsplătită şi evidenţiată prin acordarea Premiului Uniuniii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice din România, a Ordinului Arhitecţilor, precum şi cu Premiul „Duiliu Marcu“ al Academiei Române. Totodată, în anul 2015 este readus la viaţă şi zidul de incintă, refăcut din cărămidă confecţionată manual – format vechi şi cu învelitoare din olane, ca şi acoperişul vechii biserici.

Nu în cele din urmă, remarcăm noul şi valorosul veşmânt pictural oferit bisericii de la Măxineni de către echipa de pictori condusă de Daniel şi Maricel Codrescu, lucrare realizată în anul 2015. „Voalul“ ceresc al picturii din biserica veche, fascinează şi induce privitorului‑rugător o stare de încântare şi înălţare sufletească pe care puţine lăcaşuri sfinte o pot oferi astăzi, atât prin delicateţea hieratică a liniilor şi a chipurilor sfinte, cât şi prin armonia şi luminozitatea coloritului ce ne determină a spune şi noi: „În biserica slavei tale fiind, în cer ni se pare a sta…“.

În concluzie, ansamblul monumental al Mănăstirii Măxineni redă astăzi frumuseţea odinoară pierdută, a uneia dintre ctitoriile reprezentative ale Voievodului Matei Basarab ‑ ansamblu de o rară şi exemplară frumuseţe, nu doar în plan arhitectonic, ci mai ales spiritual, realizare de excepţie care invită la perpetuă admiraţie, şi, în aceaşi timp, ne oferă o lecţie de credincioşie, evlavie şi geniu artistic din partea înaintaşilor noştri.

Pr. Gelu Aron