Contribuţia creştinelor din judeţul Galaţi, în Primul Război Mondial

Posted on By admin

Anul acesta, când aniversăm Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, ne‑am propus să scoatem la lumină câteva dintre faptele de jertfă, pe care  creştinele noastre de la Dunărea de Jos ‑ demne urmaşe ale Maicii Domnului ‑ asemenea celor de pe întreg teritoriul românesc, le‑au făcut într‑un moment greu pentru Țară: Primul Război Mondial. Ne vom opri, pe scurt, la cel puţin trei aspecte în care Mironosiţele Femei de la Dunărea de Jos,  nu numai că au dat viaţă fiilor jertfitori pentru apărarea Țării, dar, în momente de cumplite vremuri au vegheat ‑ cu rugăciunea Mariei, hărnicia şi ospitalitatea Martei ‑ la căpătâiul soldaţilor răniţi, al orfanilor de război, al văduvelor neajutorate. Urmând modelul Maicii Domnului şi al Reginei Maria, creştinele noastre ‑ ştiute şi neştiute ‑ au oblojit, au mângâiat, au alinat rănile miilor de soldaţi internaţi  în bolniţele (infirmierii) şi spitalele din Moldova.

Între organizaţiile de voluntariat, înfiinţate pe fondul problemelor apărute în timpul Primului Război Mondial, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române face notă distinctă, activitatea sa neîntreruptă, la nivel naţional, fiind, într‑o primă etapă, de patruzeci şi opt de ani, între 1910‑1948, reluându‑şi, apoi, activitatea după evenimentele din Decembrie 1989.

SOFNR a fost în­fiinţată în 19101, la Bucureşti, din dorinţa fierbinte de a sădi în inimile românilor sentimentul de dragoste faţă de Dumnezeu, de neam şi Țară; de a ridica societatea românească la un înalt nivel de cultură, civilizaţie şi spiritualitate. În acest scop, încă din primul an de activitate, creştinele noastre au activat în comitete locale ale SONFR ‑ şi astfel şi‑au întins braţele părinteşti, ocrotitoare către toate comunităţile, în nevoi. Între fondatoarele societăţii le reţinem pe:  Zoe Gr. Romniceanu, Alexandrina Gr. Cantacuzino, Maria I. Glogoveanu, Elena Odobescu. Între aceste doamne din înalta societate, principesa Alexandrina Cantacuzino2 este cea care a fost preşedinta SONFR, între anii 1918‑1944, prima preşedintă fiind Anastasia Filipescu (1901‑1918). Anunţul înfiinţării amintitei societăţi a fost făcut de principesa Alexandrina Cantacuzino, într‑o duminică de 21 mai 1910, în faţa Catedralei  Mitropolitane din Bucureşti.

Statutul de persoană juridică a fost obţinut în 17 februarie 1911, după ce membrii Senatului şi cei din Camera României au semnat proiectul de lege privind statutul SONFR, semnat de Regele Carol I. Scopul principal al acestei societăţi de binefacere era de a întări „cultura şi educaţiunea copiilor români, din punct de vedere religios şi naţional, aşa precum cere interesul patriotic“. Războiul a redimensionat obiectivele societăţii, punctul principal fiind cel de a sprijini spitalele militare şi, apoi, când armele s‑au oprit, de a aduce un semn de recunoştinţă celor care „s‑au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre, şi‑n război“, „să întărească, în rândul mamelor şi fiicelor creştine, ideea naţională a unirii românilor într‑o singură Țară“.

În prima conflagraţie mondială, întreg pământul românesc a fost udat cu sângele soldaţilor români, şi nu numai, motiv pentru care obiectivul central al SONFR a fost de a mobiliza şi pregăti creştinele noastre, asemenea Mironosiţelor Femei la Mormântul Mântuitorului, pentru a duce speranţă, pace şi bucurie în inimile soldaţilor răniţi pe câmpul de luptă,  pentru a asigura hrană şi îmbrăcăminte orfanilor şi văduvelor de război.

În accest sens, ne‑am oprit asupra eforturilor pe care le‑au făcut monahiile de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ de la Adam,  din fostul judeţ Tutova, actualul judeţ Galaţi, care ‑ la acea vreme ‑ era cel mai dezvoltat centru cultural‑spiritual din sud‑estul Moldovei. File îngălbenite din Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos dau mărturie astăzi, la un veac de la Primul Război Mondial şi de la Marea Unire din 1918, că vieţuitoarele din Mănăstirea „Adam“, la vreme de cumplit război nu au înălţat doar rugăciuni, ci au răspuns chemării Bisericii strămoşeşti, „Maică Spirituală a Poporului Român“, cum spune Mihai Eminescu, aflându‑se în spatele frontului, la căpătâiul soldaţilor răniţi sau bolnavi, în bolniţe şi spitale, oblojind răni, adresând un cuvânt de mângâiere, de speranţă şi dragoste creştină.

Astfel, în scrisoarea nr. 83 din 9 ianuarie 19153, Episcopul Nicodim al Huşilor4 ‑  urmând îndemnul Mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei: „Să mergeţi înainte cu crucea în mână, căci oştirea e creştină!“, se adresa maicii stareţe de la Mănăstirea „Adam“, Iustina Filibiliu5…

„Prea Cuvioasă Maică,

Mormântul generalului Eremia Grigorescu

Sunt împrejurări în care toată suflarea, de la mic la mare, trebuie să sară în ajutorul Țării, făcând fiecare ce poate pentru apărarea ei. Împrejurările de astăzi sunt tocmai de acest fel, încât nimenea nu se poate da la o parte, sub niciun motiv, de la îndatoririle ce i le impune Patria. În asemenea împrejurări, locuitorii monastirilor, pe lângă înălţarea de rugăciuni, mai sunt chemaţi şi la alte jertfe, chemaţi nu numai de glasul Patriei, ai căria fii sunt, ci şi de porunca Legii creştineşti, de a face bine aproapelui: a adăpa pe cei însătaţi, a da hrană celor flămânzi, a căuta de cei bolnavi, şi altele de felul acesta. Aşa fiind, socotim că locul cel mai potrivit unde monahii şi monahiile pot să‑şi desfăşoare partea lor de muncă, în asemenea împrejurări, este „Crucea Roşie“.

De aceea, Vă scriem să pregătiţi duhul monahiilor, în acest sens ca fiecare, la caz de nevoie, să fie în stare a răspunde îndatoririlor unei bune surori de caritate. Totodată, Vă punem în vedere ca, în timpul cel mai scurt,  să ni se înainteze un tablou cu toate maicile şi surorile mai tinere de 45 de ani, care ar putea fi ataşate, la caz de nevoie, la Crucea Roşie, pentru ca să putem lua măsuri de pregătire a lor“.

Prin scrisoarea nr. 334 din 26 ianuarie 1915, semnată de Episcopul Nicodim al Huşilor, i se comunica stareţei de la „Adam“ că Episcopul a dispus, prin protoiereul de Tutova, „să aleagă 35 de maici şi surori, vieţuitoare la Adam, sub vârsta de 45 de ani“6, pentru a fi înscrise la cursurile practice, organizate de „Crucea Roşie“, „practica“ urmând a fi realizată „în două echipe“, la Spitalul din Huşi. În 3 februarie 1915, într‑o altă adresă se fac unele precizări legate de locul unde trebuie să sosească maicile şi modalitatea de plată a sumelor cheltuite cu deplasarea, cheltuieli care, în primă instanţă, trebuiau suportate de mănăstire. „Numai după sosirea călugăriţelor la Huşi, la societatea Crucii Roşii, va putea înapoia mănăstirii suma cheltuită cu transportul… La sosirea în gara Huşi, călugăriţele vor fi întâmpinate de anumite persoane, însărcinate cu acest lucru, care vă vor conduce la gazde şi le va spune ce au de făcut. Veţi însărcina pe una din ele, mai bătrână, cu supravegherea pe tot timpul şederii la Huşi“7.

În timpul Primului Război Mondial existau spitale de campanie în mai toate marile oraşe ale Moldovei: la Iaşi, Galaţi, Bârlad, Huşi…

Chemarea şi pregătirea maicilor s‑a împlinit. Reiese acest fapt dintr‑o corespondenţă (nr. 2978 din 11 august 1915)8, prin care Sfânta Episcopie a Huşilor solicita stareţei de la „Adam“ o listă cu toate monahiile „din prima serie, care au făcut practica de infirmiere, la prefectura şi spitalul din Huşi“.  Acestea sunt: Antonina Timuş, Aglaida Diaconu, Atanasia Bogatu, Eupraxia Ciudin, Epistimia Dingă, Filofteia Epuraş, Haritina Papiţiu, Maximila Mihai, Pamfilia Muntean, Parfenia Lungulescu, Barisia Ioan, Raveica Popa, Sofia Dumbravă, Susana Popa, Sofia Patrichi, Sevastia Gargă, Veronica Buţurcă, Domnica Nicolau, Eufrosina Moga, Ruxandra Sandu şi Xania Constandinof, ca supraveghetoare.

În 5 septembrie 1916, maica stareţă de la Mănăstirea  „Adam“,  răspundea Episco­pului de Huşi: „Trimitem zece monahii pentru căutarea (îngrijirea) de răniţi“9. Cele zece monahii care, cu siguranţă, au dus „o licărire“ de nădejde şi de dragoste creştină la căpătâiul soldaţilor răniţi în Primul Război Mondial poartă numele: Aglaida Diaconu, Antonina Timuş, Filofteia Epuraş, Maximila Mihai, Parfenia Lungulescu, Marisia Ioan, Raveica Popa, Veronica Buţurcă, Sevastia Ioan şi sora Maria Ioan. Pentru serviciile făcute, stareţa de la „Adam“ primea suma de 1000 lei, „ca leafă pentru zece monahii, a câte 50 de lei pe lună, pentru timpul de două luni cât a(u) servit ca infirmiere“10.  

Aşezările noastre monahale erau, mai ales la vreme de răstrişte, adevărate „pepiniere“ de recrutare a viitoarelor surori de caritate pentru spitalele de campanie. Susţinem afirmaţia cu o altă epistolă, sosită tot pe adresa Mănăstirii „Adam“ ‑  adresa nr. 56 din 8 mai 1914 ‑ de la Societatea de binefacere „Leagănul Sfânta Ecaterina“ din Bucureşti, care  solicita ca una dintre maici să meargă în Capitală, pentru o perioadă de trei ani, ca să sprijine „opera creştinească“11 de ajutorare a copiilor care erau crescuţi în amintitul aşezământ din Capitală.

Cererea era formulată de Ecaterina G. Cantacuzino12, preşe­din­ta Societăţii de binefacere.  Pe aceeaşi cerere, este apostila Episcopului Nicodim care o încredinţa pe stareţa de la „Adam“ că maica Valentina Median va primi concediu pe trei ani, timp în care va sluji „la Leagănul Sfânta Ecaterina din Bucureşti, în interesul acelei instituţii“.  Existau în acea perioadă mai multe „grădini de copii“ orfani, îngrijite de SONFR, două dintre acestea fiinţând la Galaţi13.

O altă activitate în care au fost implicate creştinele în primul Război Mondial, la nivel naţional, a fost legată de ridicarea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti, obiectiv fundamental al SOFNR14, după Primul Război Mondial. Cunoscut  drept Mausoleul de la Mărăşeşti, puţini ştiu astăzi că el a fost ridicat ca să adăpostească osemintele celor 10.000 (15.000) de soldaţi căzuţi pe câmpul de luptă15, chiar pe locul pe care s‑au jertfit pentru eliberarea României, sub comanda generalului Eremia Grigorescu, „Străjerul de la Poarta Moldovei“, cel care a pus la pământ „trufia hoardelor lui Mackensen“, demonstrându‑le nemţilor că „Nici pe aici nu se trece“. Faptele sale de arme au fost un pas important în făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

În 7 iunie 1919, la Bucureşti, se deschidea ‑ după o tăcere de trei ani ‑ Adunarea generală a SONFR, sub preşedinţia Mitropolitului Pimen al Moldovei şi Sucevei16, care, după Te‑Deum‑ul de la Mitropolie, a cerut înaltei audienţe construirea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti. În fruntea doamne­lor ortodoxe se afla principesa Alexandrina Grigore Cantacuzino (1876‑1944), dar şi multe perso­nalităţi şi reprezentanţi ai ministerelor.

Se cunosc astăzi mai puţine lucruri despre donatorul celor 20 de hectare de pământ, pe care este amenajat actualul Mausoleu de la Mărăşeşti. Terenul este donaţia bancherului George Ulisse Negropontes17, socrul generalului Eremia Grigorescu (1863‑1919)18, cel care, la Oituz, şi‑a mobilizat soldaţii cu deviza: „Pe aici nu se trece!“.  Acelaşi G. U. Negropontes,  în amintitul context, a donat în contul SONFR ‑ Iaşi suma de 50.000 lei. Între donatori, mai reţinem pe: Mitropolitul Primat Pimen ‑ 3000 lei; Alexandrina Cantacuzino a dăruit ‑ 10.000 lei, Olga Sturdza (SOFNR Iaşi) ‑ 10.000 lei, Ministerul de Interne a subscris cu 20.000 lei, Regina Maria 1000 lei…

Regina Maria, îngrijind soldații răniți pe front

Mulţi au fost şi donatorii gălăţeni: văduve de război, bogaţi şi săraci. Mărturii despre eforturile care s‑au făcut pentru strângerea de fonduri, la zidirea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti, am aflat din arhiva Protoieriei Galaţi, într‑un apel din 17 august 1920,  adresat de Alexandrina Cantacuzino, preşedinta SONFR. Aceasta ruga preoţii noştri, „să mobilizeze creştinii ca în ziua de Sfânta Maria să participe la colecta pentru ridicarea Bisericii Neamului de la Mărăşeşti“19.

În acelaşi dosar există mai multe avize de plată, venite de la parohiile din municipiul şi judeţul Galaţi, cu sumele depuse şi listele de subscripţie. Astfel, parohia „Sfântul Spiridon“ din Galaţi a depus, în două rânduri, suma de 672 lei20, Măluşteni ‑ 100 lei,  Pechea ‑ 56 lei, Folteşti şi Balinteşti ‑ câte 20 lei, „Sfântul Nicolae“ din Galaţi  ‑ 30 lei, Țuţcani ‑ 100 lei, Jorăşti ‑ 60 lei, Prodăneşti ‑ 399 lei, Găneşti ‑ 230 lei. Subscripţiile publice prin biserici au durat până în anul 1924.

Potrivit arhivei SNOFR, reiese că pentru ridicarea Mausoleului de la Mărăşeşti s‑au colectat 10.700.000 lei, în principal prin Biserica Ortodoxă Română prin ierarhii şi preoţii, şi prin „aripile ei lucrătoare“, comitetele şi consiliile parohiale, care au asigurat cea mai mare parte din fonduri şi cea mai mare desfăşurare de forţe. Dintr‑un raport al Alexandrinei Cantacuzino, din 8 iunie 1924, reiese că între 1922‑1924 s‑au construit, din colecte şi împrumuturi bancare, pe lângă Biserica Neamului de la Mărăşeşti, Institutul Ortodox din Galaţi, s‑a restaurat Institutul din Iaşi, a fost mărit Institutul din Craiova, pentru care s‑au adunat, prin subscripţie publică, 3.300.000 lei de către filialele din Iaşi, Galaţi, Craiova, la care s‑a adăugat un împrumut de 2.500.000 lei, pe doi ani21, garantat cu averea Alexandrinei.

Sfinţirea criptei şi a capelei Bisericii Neamului de la Mărăşeşti a fost în 28 septembrie 1924, în prezenţa Alexandrinei Cantacuzino, a delegaţiilor SONFR din Galaţi, Tecuci, Vaslui, Bacău, Dorohoi, Giurgiu, Craiova22 şi altele…

„Bine aţi venit fiicele neamului nostru din ţările surori; uniţi‑vă cu toate ca să lucraţi pentru strălucirea României Mari. Salutăm cu respect Armata, graţie căreia ne găsim cu toţii laolaltă. Voi care veniţi cu mireasma Ortodoxiei din Biserica nemuritorului Șaguna, păzită de Marele Mihai, voi fiicele din Bucovina Pravoslavnicului Ștefan şi voi, de pe plaiurile lui Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu, lucraţi unite pentru înălţarea neamului nostru“23, le îndemna Mitropolitul Pimen, pe doamnele participante la Congresul SONFR din 25 mai/7 iunie 1919.

Sună şi astăzi clopotul unităţii şi recunoştinţei pe câmpul de luptă, de odinioară, de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, prin rugăciunile şi aducerile noastre aminte. Ecoul unităţii de neam şi de credinţă rămâne chemarea permanentă pentru fiecare generaţie din veac în veac, din neam în neam.  Lucrul pentru strălucirea României Mari este un imperativ, pe care trebuie să‑l ducem şi noi mai departe, precum Mironosiţele Femei au dus Apostolilor vestea Învierii şi de la ele, întregii suflări omeneşti.

Maria Stanciu

 

  1. Anemari Monica Negru, Din istoria Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, Editura „Cetatea de scaun“, Bucureşti, 2016, p. VI.

  2. Principesa Alexandrina Cantacuzino, pe numele de domnişoară – Pallady ‑ este fiica lui Ion şi Maria Pallady, născută la 28 septembrie 1876, în comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov. De mică a fost preocupată de limbile străine, de istorie, retorică şi economie. A rămas orfană de mamă şi a fost încredinţată unei mătuşi din familia Ghica. S‑a şcolit la Bucureşti şi Paris. A dobândit titlul de „Principesă“ prin căsătorie cu Grigore Gh. Cantacuzino, penultimul fiu al Ecaterinei Cantacuzino… Alexandrina a fost vocea românilor la Liga Naţiunilor, dar şi la alte foruri internaţionale. Pe lângă conducerea SONFR a fost, pe toată perioada Primului Război Mondial, membră a Societăţii „Crucea Roşie“ şi a condus Spitalul 113 din Bucureşti. În 1921 s‑a numărat printre fondatoarele „Consiliului Naţional al Femeilor Române“. A înfiinţat cantine populare, orfelinate, a fost vocea României în multe împrejurări, mai ales, acolo unde era nevoie de „deşteptarea conştiinţei românilor“. Elvira Ecaterina Ivănescu, Efigii pentru doamne ortodoxe, Editura Sofia, Bucureşti, 2013, pp. 75‑83.

  3. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 52/1915, fila 28.

  4. Episcopia Huşilor a fost înfiinţată în anul 1598 şi a fiinţat, fără întrerupere, până în vremea comunismului. Și‑a reluat activitatea în anul 1996. Episcopul Nicodim (1864‑1948) care a slujit la Huşi între 1912‑1923 (între 1918‑1919, a fost locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului) este viitorul Patriarh al României, Nicodim Munteanu, care a păstorit Biserica strămoşească, între 1939 şi 1948. A fost vicar al mitropoliei Moldovei (1898‑1902), apoi, între 1902 şi 1909, vicar al Arhiepiscopiei Dunării de Jos şi director al Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei“ ‑ Galaţi (1908‑1909). Mitropolit al Moldovei, între 1935‑1939 şi din 1939 şi până la chemarea la cele veşnice Patriarh. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 423.

  5. Maica Iustina Filibiliu a fost instalată ca stareţă a Mănăstirii „Adam“, la hramul din 15 august 1915, de către Episcopul Nicodim de Huşi, în baza Decretului Regal nr. 1924 din 4 august 1915, în urma „decedatei monahii Eupraxia Hârjeu“, reţinem din dosarul nr. 52/1915, fila 139. În acest scop, Episcopul de Huşi îşi anunţa „sosirea la gara Tutova 2“, pentru vineri ‑ 14 august 1915, potrivit adresei nr. 802 din 8 august 1915; fond ADJ,  Mănăstirea „Adam“, dosar 52/1915, fila 71. Maica Justina Filibiliu a încetat din viaţă la etatea de 80 de ani, la ora zece noaptea, în 3 decembrie 1918, potrivit „buletinului de moarte“;  ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 55/1918, file 107, 145.

  6. ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 52/1915, fila 48.

  7. ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 52/1915, fila 45.

  8. ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 52/1915, file 72, 74.

  9. ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 53/1916, fila 43.

  10. ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 54/1917, fila 55.

  11. ADJ, fond Mănăstirea „Adam“, dosar 51/1914, file 76‑77.

  12. Este soţia lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837‑1913), zis Nababul, care vine dintr‑o veche familie de boieri greci şi domnitori. Este iniţiatoarea şi susţinătoarea amintitului aşezământ de copii. Ecaterina a avut două fiice şi patru băieţi, unul dintre ei ‑ Grigore Gh. Cantacuzino (născut în 1872) ‑ căsătorindu‑se cu Alexandrina Palade, viitoarea principesă Cantacuzino, preşedinta SONFR, între 1918‑1944.

  13. Anemari Monica Negru, Din istoria Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, p. 152.

  14. Anemari Monica Negru, Din istoria Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, p. 96.

  15. Anemari Monica Negru, Din istoria Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, p. 131.

  16. Mitropolitul Pimen a urcat în scaunul Moldovei şi Sucevei în anul 1909, dar până în acest moment, slujise la Episcopia Dunării de Jos, fiind cel care a pus piatra de temelie la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi, în 1906, a deschis şi a botezat Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi, în 1908. Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, p. 294.

  17. Ariana Negropontes, Crisula Ștefănescu, Exilul interior ‑ Dan Er. Grigorescu‑Negropontes, Editura Vremea, Bucureşti, 2016, p. 3. Istoricul Paul Păltănea, în „Istoria Galaţilor de la origini şi până la 1821“ ne relatează că G. U. Negropontes este un renumit bancher cu rădăcini în Grecia, stabilit în România, care avea proprietăţi în Bucureşti, Brăila, Constanţa, Galaţi, Iveşti (judeţul Galaţi), Mărăşeşti (Vrancea). În municipiul Galaţi, în timpul vieţii, a donat un imobil pentru înfiinţarea unei şcolii de meserii.

  18. Generalul Eremia Grigorescu este ginerele bancherului grec G. Ulisse Negropontes, după a doua căsătorie cu Elena Negropontes (n. 11 februarie 1879 +1953), pe care a cunoscut‑o în toiul luptelor de la Mărăşeşti. Au avut un fiu, născut la 20 decembrie 1917, „la Bârlad, pe front“, pe nume ‑ Dan (Ulise) Er. Grigorescu‑Negropontes. Ariana Negropontes, Crisula Ștefănescu, Exilul interior ‑ Dan Er. Grigorescu‑Negropontes, Editura Vremea, Bucureşti, 2016, p. 37‑38.

  19. ADJ, fond Arhivă Protoieria Galaţi, dosar 448/1920, fila 5.

  20. ADJ, fond Arhivă Protoieria Galaţi, dosar 448/1920, file 2 şi 9.

  21. Anemari Monica Negru, Din istoria SONFR, p. 157.

  22. Anemari Monica Negru, Din istoria SONFR, p. 159.

  23. Anemari Monica Negru, Din istoria SONFR, p. 95.