Interviu din 1994 cu protos. Teoctist Dobrin († 12 mai 1999), duhovnicul Mănăstirii Adam, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 19 ani.
– Preacuvioşia voastră, vă rugăm să ne spuneţi în ce fel susţin mănăstirile lumea prin rugăciune?
– Noi ne rugăm mai întâi pentru cei adormiţi. Citim pomelnicele la fiecare slujbă, ca pe o datorie. Și apoi ne rugăm pentru toţi cei vii, pentru toată lumea, de la cei mai înalţi ierarhi ai Bisericii, de la conducătorii ţării, la toată armata şi la tot poporul. Continuu trebuie să ne rugăm pentru ca pe parcurs, prin rugăciunile unora să se mântuiască alţii. Fiindcă fără Dumnezeu, nimic nu se face. Dacă vrea Dumnezeu, ia măsuri. Cu rugăciunile noastre, şi dacă omul mai are şi părţi bune, îl saltă Dumnezeu. Toate necazurile, ispitele sunt un fel de „nuieluşă“ a lui Dumnezeu. Un semn că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să ne îndrepte. Mulţi vin la mănăstiri şi spun: „Părinte, rugaţi‑vă şi pentru noi!“ Să ne rugăm unii pentru alţii, pentru că şi noi, din mănăstire, avem nevoie de rugăciunile dumneavoastră.
– Știm că în timpul dictaturii aţi suferit o condamnare. Aţi putut să vă rugaţi şi pentru cei ce v‑au nedreptăţit?
– Când primeam câte o lovitură, ziceam: „Acuma, Doamne iartă‑l! Acuma‑i rugăciunea bună!“ Nu: „dacă aş putea, i‑aş da şi eu“, ci „Iartă‑l Doamne, că nu ştie ce face!“ Atunci când primeşti, atunci să te rogi. De multe ori ne rugăm când nu ne doare. Dar atunci când ai luat lovitura, să zici: „Iartă‑l, Doamne, că dacă şi‑ar da seama n‑ar face!“ Câţi dintre ei nu şi‑au dat până la urmă seama şi au crezut? N‑aţi văzut, din „Vieţile sfinţilor“, câţi din cei care L‑au prigonit pe Domnul s‑au întors la credinţă? Aşa a rânduit Dumnezeu, să vie la credinţă şi buni, şi răi. „Iartă‑l, Doamne, că acum are nevoie de iertare! Luminează‑l şi pe el la minte, ca la rândul lui să primească şi el de la altul…“
– Cât timp aţi stat la închisoare şi pentru care vină?
– Am fost închis opt ani. Pentru că ştiţi cum era prigoana comunistă, considerau călugării o categorie de trântori care „leneveau“ în mănăstiri, în loc să lucreze în fabrici şi uzine. Pe mine m‑au luat la treizeci de ani. Eram cu mai mulţi călugări şi ne scotea la o colonie de muncă, prin bălţi. Când ploua, noroiul era atât de mare, încât roata roabei se învârtea în gol şi trebuia să iei roaba în braţe. Mai glumeam: „Ei, băieţi, aici e călugăria!“ Aici te întăreai!
– Deţinuţii cu care eraţi împreună beneficiau de sfaturile preacucerniciei voastre?
– Dumnezeu mă întărea şi le spuneam: „Vedeţi, Dumnezeu v‑a iubit, de asta sunteţi aici. Dacă nu veneaţi aici, la necaz, mergeaţi înainte cu păcatele. Și, să recunoaştem, nimeni n‑ar fi venit aici de bunăvoie! Dar, Dumnezeu ne‑a iubit şi ne‑a adus. Dumnezeu ne dă suferinţa ca să‑L cunoaştem, să‑I cerem ajutor. Să vadă: cerem noi? „Tu fă numai un pas, că restul drumului te duc Eu, dar să văd că ai plecat!“…
– Care ar fi diferenţa între mântuirea ca monah şi mântuirea ca mirean?
– Nu este nicio diferenţă. Un monah zicea: „Ce‑i un călugăr? Un bun credincios“. Deci, a lăsat Domnul ca şi unii şi alţii să ajungem tot acolo. Și noi şi ei, tot cu Dumnezeu ne întâlnim, sus. Dacă nu suntem atenţi, nu ne întâlnim nici noi, nici ei. Eu ştiu că Domnul mă învaţă să iau partea cea bună, şi trebuie s‑o iau, dacă vreau. Nicăieri nu scrie în Sfânta Evanghelie „dacă poţi!“ Mântuitorul, în toate împrejurările – doar putea să poruncească, fiindcă era Dumnezeu – a zis: „Dacă vrei, ia‑ţi crucea şi urmează‑Mi“, El nu a zis: „Dacă poţi!“ Și atunci, sigur că noi putem, dar nu vrem. Dumnezeu, Care‑i Atotputernic, Atotştiutor şi Atotfăcător, ar fi dat o lege să ne oblige pe toţi să vrem. Dar nu! A dat legea ca toţi să putem, că El ne dă puterea! Și unde credem că n‑am putea, să‑I cerem Lui ajutorul. Unde firea e slabă, îndrăzneşte la Cel care a biruit lumea! Și dacă Dumnezeu vrea, se împlineşte rânduiala.
– Care este rolul ascultării?
– Ascultarea este, mai ales la călugări, totul. Există chiar „votul“ ascultării. Dar şi la mireni, fiii trebuie să asculte de părinţi. Uneori, sunt şi cazuri când şi părinţii trebuie să asculte de fii – când e vorba de ceva bun. De pildă, când tinerii vor să vină la mănăstire. Ce ar fi făcut Sfânta Ecaterina şi alte fiice de împăraţi dacă făceau ascultare faţă de părinţi? Mai plecau la ceva bun? Sigur, nu poţi să‑ţi laşi părintele în pat, bolnav. Dar Dumnezeu spune: „N‑ai încredere că am Eu grija lui?“ Iar tu te rogi mai mult pentru el acolo. Spun aceasta, fiindcă mulţi copii pleacă acum cu geamantanul de acasă, cum am plecat şi eu, iar părinţii, în loc să se bucure că au ales calea cea mai curată, se îmbolnăvesc de supărare. Aşa am plecat şi eu. Tata n‑a fost de acord.
– Ce să facem părinte, cu cei care nu vor să asculte?
– Să ne rugăm pentru ei: „Doamne, Tu toate le poţi! Tu poţi să‑i aduci pe calea cea adevărată! Ce nu poţi Tu, Doamne!“ Să insistăm, să cerem Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor. Ce nu pot avocaţii în faţa lui Dumnezeu? Să nu ne lăsăm şi Dumnezeu nu ne va lăsa!
– Preacuvioşia voastră, ce constatări mai importante aveţi din practica duhovnicească?
‑Am observat în ultimul timp, că mulţi nu vin după rânduiala creştinească la botez şi la cununie. Vin mâncaţi şi chiar băuţi, unii de nu te mai poţi înţelege cu ei şi încep muzica chiar din curtea mănăstirii! Nu vin să participe mai întâi la Sfânta Liturghie, unde se săvârşeşte Sfânta Taină. Iar la cununie, tinerii să se spovedească şi să se împărtăşească, după rânduială. Mulţi nu ştiu că logodna este doar o binecuvântare de la Dumnezeu care consfinţeşte legătura sufletească, iar tinerii, până la cununie, trebuie să stea separat, fiecare la casa lui. Ar fi de dorit ca preoţii să spună la predici cum e rânduiala care s‑a uitat. Pentru că vin aşa şi n‑ai ce să le faci, trebuie să‑i cununi. Poţi să‑i laşi necununaţi?
– Câte cununii aprobă Biserica?
– Biserica a aprobat două cununii. Dar la a treia, de nevoie, nu poţi să le zici: „De ce ai venit? Hai, pleacă!“ Tare mult ar trebui ca preoţii să facă cateheză, să le vorbească mai mult, să îi adune şi seara şi în cursul săptămânii.
– Cum poate omul, părinte, să lupte împotriva răului?
– Omul singur nu poate nimic. Să ceară ajutor de la Domnul, că numai El poate să‑i certe şi să‑i alunge pe diavoli. Cum am zis odată, într‑o predică: Dumnezeu, cu venirea Mântuitorului, putea să‑i scoată pe diavoli din lume. Dar nu! Trebuie să luptăm, căci fără luptă, nici victorie nu este! Cum ar fi: fără muncă nu mâncăm, aşa şi cu partea spirituală. Sunt unii creştini care îl blestemă pe diavol. Până şi Sfinţii Arhangheli care, ca arhangheli, ar fi putut să spună: „Piei, satano în focul cel veşnic!“, spun: „Să te certe pe tine Domnul!“ De ce? Pentru că tot Domnul este Acela Care are puterea de a‑l certa şi alunga, nu omul. Ca şi cu blestemul: „Dar‑ar!“… Cum blestemi tu, când Dumnezeu se uită la tine? Cum ar veni: „Adică, amărâtule, Eu nu văd ce‑ţi face ţie? Am îngăduit Eu şi nu îngădui tu? Ai multe şi tu de plătit şi dacă ai fi creştin, ai spune: „Mulţumescu‑Ţi Ție, Doamne, că mi‑ai dat să‑mi plătesc restanţele!“ Dacă omul nu e ispitit, nu e certat, uită!
– Ce cuvânt duhovnicesc adresaţi milionarilor de astăzi, pentru a se mântui? Cum să folosească banii pe care îi câştigă?
– Să ajute acum, când sunt ei în viaţă, săracii, bisericile, mănăstirile. Să nu lase pe moştenitori, că nu se ştie ce vor face aceia cu banii, să nu‑i risipească cumva şi să nu se aleagă nimic. Să ia exemplu de la bogătaşii dinainte, voievozi şi boieri care au ctitorit aşezăminte şi ale căror nume sunt pomenite în veac. În felul acesta, cu bună folosinţă, dacă ajută săracii şi Biserica, au ocazia să se bucure şi aici şi „Dincolo“ Dar dacă n‑o fac, banii li se risipesc şi pierd şi aici, şi „Dincolo“.
– Vă mulţumim.
Violeta Ionescu
* Apărut în „Viaţa liberă“, nr. 1155 şi 1156/1994.