Mănăstirea Buciumeni, o ctitorie a urmaşilor Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt

Posted on By admin

Despre istoria timpurie a Mănăstirii Buciumeni se cunosc prea puţine informaţii care pot fi susţinute documentar. Au circulat, şi încă mai sunt vehiculate, diferite ipoteze privitoare la vechimea sau numele ctitorului aşezământului monahal din Codrii Buciumenilor. Primele preocupări serioase pentru întocmirea unui corpus documentar le va manifesta părintele Igor Jechiu, consilier eparhial, care va identifica la sediul Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti o serie de documente referitoare la trecutul mănăstirii. În anul 1975, aceste acte sunt transcrise şi dăruite monahiilor de către vrednicul de pomenire părinte.

Mănăstirea Buciumeni în perioada interbelică

Chiar şi astăzi, la 43 de ani de la această primă incursiune inspirată, considerăm că nu se poate redacta o schiţă monografică a sfântului locaş fără a se apela la rezultatele cercetării întreprinse de către părintele Igor Jechiu. Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acest subiect, precizăm că muzeul mănăstirii păstrează un fond documentar, cu ajutorul căruia se poate reconstitui un scurt istoric pe intervalul cronologic al anilor 1800‑1860. Dintre aceste mărturii adunate de pr. Jechiu, ne‑a reţinut atenţia ‑ în mod special ‑ hotarnica întocmită la 15 mai 1819. Pe scurt, aflăm din acest act că dregătorul însărcinat cu identificarea suprafeţei, limitelor şi vecinilor moşiei aşezământului, serdarul Manolache Radovici, măsura în cuprinsul Codrilor Buciumenilor 415 stânjeni pe locul „unde este făcut schitul“, posesiune ce a fost delimitată „din doi bătrâni, adică 313 stănjeni din bătrânul Cărbunesc şi 102 stănjeni din bătrânul Tomăscul, pol (jumătate, n.n) bătrân din Rusa popa Tătaru“.

În cazul rândurilor de mai sus, termenul de „bătrân“ face referire la un „lot de pământ“ care a fost denumit după un prim proprietar în conştiinţa urmaşilor. Prin urmare, un Cărbunescu, un Tomescu, un Rusa şi un popa Tătar au avut stăpâniri pe aceste locuri. Documentar nu se pot identifica Tomescu sau Cărbunescu. Bănuim că avem de‑a face cu doi „viteji“ care pentru servicii aduse Domniei au primit pământ, la sfârşitul secolului al XIV‑lea sau începutul secolului al XV‑lea, în această parte a ţării. Amintirea celor doi va fi transmisă mult timp prin existenţa a două toponime, anume Tomeşti şi Cărbuneşti.

„Rusa“ este cu siguranţă „Ru­sea“, urmaşul portarului Şen­drea, cumnatul voievodului Şte­fan cel Mare1. În prezent, cu­noaştem că familia Şendrea a stăpânit, începând cu secolul al XV‑lea, un domeniu generos în ţinutul Tecuciului, o unitate compactă care cuprindea sate şi părţi din sate, precum Nicoreşti, Poiana, Argeaua, Buciumeni2. El trebuie să fi moştenit partea sa de proprietate pe filiera Şendrea portar‑Draga‑Rusca‑Rusea. Numele său a rămas în conştiinţa urmaşilor ca un prim proprietar, nu primul, la care se raportau ceilalţi cumpărători. Astfel îl găsim asociat cu un lot de pământ chiar în actele familiei din care provenea. O tranzacţie realizată între membrii familiei Şendrea şi Corban, înrudite începând cu secolul al XVII‑lea, avea să consemneze „giumătate de bătrân din partea Rusii“3.

Aceeaşi situaţie se petrece şi cu popa Tătar, despre care ştim că era însoţit cu Sara4, strănepoata portarului Şendrea, şi care mai târziu va denumi şi el „bătrânul“ căpătat (poate cumpărat) de la Rusea. Cu timpul, acest lot de pământ avea să fie denumit, aşa cum putem citi şi în hotarnica mănăstirii din anul 1819 „Rusa popa Tătar“, toponim apărut în urma contopirii a două nume: Rusa şi popa Tătar.

În sprijinul teoriei noastre, prezentăm un document din anul 1652, act foarte important pentru a înţelege relaţiile de rudenie dintre descendenţii portarului Şendrea, care poate fi considerat – în momentul de faţă – prima sursă istorică autentică (documentară) cu trimitere la existenţa Mănăstirii Buciumeni. Pe 15 mai 1652, Buzdugan căpitan şi soţia sa, Acsinia, mărturiseau: „Cu acest zapis al nostru, de nimene siliţi nici asupriţi, ci de bună voe noastră, am văndut a noastră ocină şi moşie giumătate de bătrăn din parte(a) Rusii, partea popei lui Tătaru ce se va alege din Tomeşti şi de la mănăstirea şi din Groşi(t) şi din Vlamnic şi de la Ţigăneşti şi de la Scutaşi di la Bărlad, care părţi îmi sănt şi mie cumpărătură de la popa Tătar, care agiugăndu‑mă şi pe mine greu am văndut dum(isale) nepotului Dumitraşco Corban căpi(tan) drept 30 de lei să fie dum(isale) moşie şi giupănesei dumisale şi fiilor şi nepoţilor lor în veci. Şi acest zapis s‑au făcut în Eşi în casa Zahariei blănariul. Şi s‑au prilejuit boeri şi oameni buni, anume Iuraşco sin Vuşcă căpi(tan) şi Machedon di Lărgăşeni şi Meran di Nicoreşti şi Toader Lata şi Petre Gherman şi Hilohi Buză di Nicoreşti şi pentru mai mare credinţa ne‑am pus degetul şi peceţile“5.

Observăm alături de „personajele“ de acum cunoscute Rusa şi popa Tătar şi unele nume noi ca cele ale lui Buzdugan căpitan, Acsinia sau Dumitraşco Corban, date care ne ajută să înţelegem că un anume lot, desigur din Co­drii Cucuieţilor (Buciumenilor), a fost stăpânit şi transmis de familia Şendrea pe linia Rusa‑popa Tătar‑căpitanul Buzdugan‑căpitanul Corban. La o dată care, încă, nu poate fi stabilită, pe acest lot de pământ a fost ridicată o mănăstire. Această mănăstire nu putea fi ridicată decât de cineva care stăpânea pământul respectiv, cu siguranţă, aşa cum arată documentul citat mai sus, înainte de anul 1652. În acest an, exista printre numeroasele proprietăţi ale arealului cuprins între apele Siretului şi ale Bârladului şi moşia denumită sugestiv „la mănăstire“ stăpânită de către căpitanul Buzdugan. Un document din anul 1642 îl va consemna pe Buzdugan, „ficiorul Negritei“ în rândul nepoţilor „Şendrei ce au fost hatman“6, o înşiruire care va aminti şi membrii familiei Corban, neam înrudit cu Şendrea, al cărui reprezentant trăitor la jumătatea secolului al XVII‑lea, Dumitraşco Corban, va reuşi să cumpere de la ruda sa ocina de „la mănăstire“7. La 21 iulie 1670, Buzdugan căpitanul este înregistrat ca fiind „răzeş“(vecin de moşie, n.n.) cu proprietatea doamnei Dafina de la Ţigăneşti8. Un an mai târziu, pe 28 mai, „căpitanul de Tecuci“ vindea „soţiei răposatului Dabija voievod“ posesiunea de la Ţigăneşti9. După această dată, mai este menţionat în anul 1680, „fost căpitan“, când este nevoit să cedeze doamnei Dafina în contul unei datorii „un bătrăn la Scutaşi“10.

Document din anul 1652 – prima sursă istorică autentică, cu trimitere la Mănăstirea Buciumeni

Urmând firul acestor informaţii reiese că mănăstirea cunoscută astăzi sub numele generic de „Mănăstirea de la Buciumeni“ a fost ctitorită de către un reprezentant al familiei Şendrea. Pe proprietatea familiei stăpânită de Rusea, popa Tătar şi căpitanul Buzdugan, apare înregistrată „mănăstirea“ în anul 1652.

În fine, un al treilea document, din prima parte a secolului al XIX‑lea, de la 5 mai 1816,  confirmă ipoteza noastră şi ne ajută să identificăm numele ctitorului. Astfel, într‑o jalbă semnată de „sluger Iordache Bosăi ginerili Şăndrii, împreună şi cu Iordache Şăndrii biv vel căpitan dărăbani“ care amintea de „ocinile de baştină şi cumpărătură“ aflate în arealul Poiana, Buciumeni, Argeaua, Nicoreşti, Hânţeşti11, găsim şi o trimitere la posesiunea „la mănăstire“, cunoscută acum sub numele de „mănăstirea lui Buzdugan“.

În şirul zapiselor citate pentru întărirea stăpânirii asupra unor bătrâni, precum Donciul, Petre Perjul, Petre Cojocariu, Oane, Bălan, Mavrodin, Chirilă, reprezentanţii familiei Şendrea invocă şi o carte de la Mihai Racoviţă voievod, de la 25 decembrie 1704, „poruncitoare către Zbiera clucer“ ca să meargă şi să aleagă părţile lui Ghiorghiţă Şendrea „ci au de danie de la Buzdugan şi de la feciorii lui, de la Tomeşti, şi de la Poiana, şi din alti sălăşti ci este tot în hotarul Poienii, ci esti în gura Tecucelului la Mănăstirea lui Buzdugan, din ţarini, din păduri, şi din fănaţă, şi din tot locul cum va fi partea lui Buzdugan“.

Aşadar, atât la 1652, cât şi la 1819, găsim acelaşi element comun, lotul „la mănăstirea“ aflat pe „giumătate de bătrăn din parte(a) Rusii, partea popei lui Tătaru“, respectiv moşia schitului ridicat pe „pol bătrân din Rusa Popa Tătaru“, aspect care ne îndeamnă să afirmăm, după cum întăreşte şi actul de la 1704, că aşezământul de la Buciumeni este ctitoria lui Buzdugan, căpitan de Tecuci.

Istoricul Mănăstirii Buciumeni trebuie să consemneze numele ctitorului Buzdugan căpitan şi perioada ctitoriei, jumătatea secolului al XVII‑lea. Toate elementele analizate din spectrul cronologic, genealogic sau toponimic conduc la aceeaşi concluzie: aşezământul monahal şi‑a început fiinţarea datorită urmaşilor colaterali ai voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, descendenţi ai portarului Şendrea, căsătorit cu Maria, sora domnului Moldovei. Buzdugan căpitan este un reprezentant al familiei pe o spiţă care începe cu Şendrea, continuă cu fiica acestuia, Draga, şi mai departe cu Maria, apoi cu Negrita, strănepoata portarului Sucevei12 şi mama ctitorului de la Buciumeni.

Alte ramuri ale acestui bogat arbore genealogic vor fi generate de către fraţii Mariei, anume Rusca, Ghiliu, Şendrea şi Soriţa, cu toţii copii ai Dragăi13.

Începând cu anul 1800, mănăstirea va cunoaşte un alt stadiu în evoluţia sa, dar şi un nou început, prin contribuţia lui Iordache Iancul. Soţia acestuia, călugărită sub numele de Afia, este trecută într‑o catagrafie din anul 1809 cu statut de ctitor14. 

Prof. Doru Parascan

 

  1. Sever Zotta, Note cu privire la neamul lui Şendrea, Portar de Suceava, cumnatul lui Ştefan cel Mare, în „Arhiva Genealogică“, an II, aprilie‑iunie 1913, p. 70.

  2. Maria Magdalena Szekely, Ştefan S. Gorovei, Nepoţii lui Ştefan cel Mare, în „Arhiva Genealogică“, V (X), 1‑2, 1998, p. 120.

  3. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi, Documente, Pachet 421, fila 1.

  4. Ştefan Andronache, Documente istorice tecucene, vol. I, doc. 22, p. 27.

  5. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi, Documente, Pachet 421, fila 1.

  6. DRH, vol. XXVI, p. 382.

  7. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Iaşi, Documente, Pachet 421, fila 1.

  8. Ştefan Andronache, op. cit., vol. I, doc. 43, p. 48.

  9. Ibidem, doc. 46, p. 50.

  10. Ibidem, doc. 69, p. 73.

  11. Biblioteca Academiei Române, Documente istorice, 50/XXXVI. O copie după acest document ne‑a fost pusă la dispoziţie de către pr. Toderiţă Rusu, căruia îi mulţumim pe această cale.

  12. Ştefan S. Gorovei, Urmaşii lui Şendrea, portarul Sucevei, în „In honorem Mircea Ciubotaru“, Lucian‑Valeriu Lefter, Mihai‑Bogdan Atanasiu, Editura Universităţii „Alexandru I. Cuza“, 2015, p. 179.

  13. Sever Zotta, op. cit., p. 70.

  14. Constantin N. Tomescu, Biserica din principatele române la 1808‑1812, Galaţi, 2010, p. 122.