Interviu acordat de academicianul Ioan‑Aurel Pop, Președintele Academiei Române, revistei eparhiale „Călăuză ortodoxă“, editată de Arhiepiscopia Dunării de Jos.
(Continuare din numărul precedent)
– Cum se văd faptele Voievodului Mihai Viteazul?
– În cadrul Contrareformei, Domnul român a luat măsuri contra tendinţelor de calvinizare a românilor transilvani: anularea formală a efectelor calvinizării din unele zone româneşti ale Transilvaniei, readuse acum sub jurisdicţia Mitropoliei din Alba Iulia; instituţionalizarea şi oficializarea ierarhiei ortodoxe şi a Bisericii Ortodoxe din ţară, subordonate Mitropoliei de la Târgovişte; prin oficializarea Bisericii Ortodoxe în Transilvania (numită şi „Biserica valahă“), s‑ar fi ajuns şi la recunoaşterea naţiunii române în rândul naţiunilor oficiale, alături de nobilimea ungară, de saşi şi de secui. Faptele lui Mihai ‑ creştine şi româneşti în acelaşi timp ‑ se înscriu într‑un cadru european şi pun în lumină o personalitate europeană care a prefigurat „Europa naţiunilor“.
– Cum ar trebui să percepem discursul „Inima Transilvaniei“, rostit (în 3 mai 1915) de patriotul, diplomatul şi profetul Nicolae Titulescu, cu trei ani înainte de 1 Decembrie 1918, când la Alba Iulia se împlinea un vis irepetabil ‑ Unirea românilor din provinciile istorice?
– Titulescu, dotat cu un geniu vizionar unic, a înţeles că România nu poate exista, la nivelul duratei lungi, fără Transilvania, de unde venea seva corpului naţiunii noastre. Vigoarea naţiunii române se măsura tot prin transilvăneni, care, fără să poată forma o ţară românească (în sens de organizare românească a puterii politice), au rămas peste un mileniu români, în ciuda stăpânirilor străine. România de la 1914 era ca două braţe sau aripi (Țara Românească şi Moldova) întinse spre corpul numit Transilvania şi care era încă înstrăinat. Provinciile istorice s‑au unit, desigur, în 1918 în jurul nucleului numit România, dar Transilvania era provincia de dragul căreia „ne răposaseră şi moşii şi părinţii“, cum ar fi spus, cu obidă multă, Octavian Goga.
– Jertfa românilor în Primul Război Mondial a fost un pas important în realizarea idealului de veacuri ‑ Unirea României Mari. Vă rog, faceţi câteva consideraţii despre faptele de arme ale generalului Eremia Teofil Grigorescu, la Oituz şi Mărăşeşti, în acele momente de încrâncenare şi confuzie, pe tot frontul românesc.
– „Pe‑aici nu se trece!“ este o zicere care mi‑a marcat copilăria, atunci când am învăţat de la părinţi, bunici şi dascăli ce este patria şi de ce trebuie ea apărată. Armata română nu a fost pregătită de Marele Război, nu a avut armament şi echipament adecvate, nu a avut o instruire pe măsura exigenţelor, dar a avut noroc de suflete mari în fruntea ei. Unul dintre acestea a fost, fără îndoială, generalul Eremia Grigorescu, care a salvat Țara, aşa frântă cum era atunci şi a creat premisele Marii Uniri. Într‑un moment în care aproape nimeni nu mai avea speranţe ‑ nu de unire, dar nici de salvare a Vechiului Regat ‑ Eremia Grigorescu a ştiut să ţină speranţa vie, să nu abdice de la comandamentele naţiunii care‑i încredinţase o misiune sfântă.
– Unul dintre răstigniţii neamului nostru ‑ „Sfântul preacurat al ghiersului românesc… un crucificat“, cum îl numeşte Tudor Arghezi ‑ este Mihai Eminescu, marele patriot, poet şi gazetar de maximă actualitate astăzi. Raportându‑ne la nedemnele discuţii care se duc în jurul acestui mare Patriot şi Martir al românilor, era (este) Mihai Eminescu xenofob? Avem dreptul să‑i scoatem faptele şi opera din contextul vremii?
– Eminescu a fost omul vremii sale, vreme care şi‑a avut mărimile şi micimile sale, idei general valabile şi idei lamentabile, idealuri sublime şi obsesii trecătoare. Poetul şi publicistul a scris uneori cu asprime despre anumiţi străini, i‑a veştejit cu epitete grele, pentru venalitate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, şi numai pentru „vina“ de a fi fost străini. Ca şi alţi contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să‑i vadă pe români stăpâni, în fine, în România şi să vadă România întreagă, condusă şi organizată de români. Mai toate sunt de înţeles, după atâtea secole de supunere şi umilinţă, venite din partea unor vecini lacomi. Cum şi de ce să‑i cerem lui Eminescu să fi fost vizionar, când Puşkin, Șevcenko sau Petőfi nu au fost? Cum putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să ştie că va urma, după Al Doilea Război Mondial, Declaraţia universală a drepturilor omului (adoptată de ONU) sau să ştie că, mai recent, UE avea să reglementeze chestiunea minorităţilor? Este ca şi cum l‑am condamna pe Isaac Newton că nu a ştiut teoria relativităţii! Oare nu ar fi mai corect să‑l restituim pe Eminescu timpului său, ca să vedem mai bine cât a fost el de atemporal? Se ştie că nici vremii sale nu i s‑a potrivit prea bine şi că s‑ar fi vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în „umbra sfântă a Basarabilor şi Muşatinilor“, aşa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul şi ţara aceasta, cărora le‑a închinat pagini nemuritoare, dar nu a urât cu adevărat popoare şi nu a ridicat arma contra străinilor. A urât şi veştejit ‑ uneori cu vorbe grele ‑ oameni, dar cine nu face asta, într‑o formă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia stăteau poporul său şi România. A scris, cu patimă, la 17 ani şi a publicat în Familia (în 1867) poezia „Ce‑ţi doresc eu ţie, dulce Românie“, pe când România abia exista, cuprinzând cu puţin peste o treime din România împlinită la 1918. Dar încă de atunci, el vedea aievea România întreagă, exact în sensul în care Kogălniceanu numea Patrie toată acea întindere de pământ pe care se vorbea româneşte. Citam altădată o scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în care Oradea este plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost şi un patriot vizionar, cum erau toţi marii oameni atunci! Critica lui Eminescu este firească şi aceasta poate fi făcută şi se face din varii unghiuri, de la erori de prozodie până la cronologii şchioape şi de la naraţiuni filosofice greoaie până la decizii de viaţă discutabile. Dar critica nu are nimic a face cu denigrarea şi cu demolarea Poetului. Azi, la aproape 130 de ani de la moartea Poetului, nu putem decât să constatăm cât de intensă continuă să‑i fie nemurirea, cât de vie rămâne „tăria parfumurilor sale“ şi câtă dreptate avusese Călinescu când l‑a numit pe „băietul“ care cutreiera demult pădurile eternităţii „cel mai mare poet pe care l‑a ivit şi‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc“. Eminescu, dincolo de ura exprimată contra inamicilor ţării sale, a construit România în şi prin poezie, iar această construcţie s‑a dovedit la fel de reală ca Țara în hotarele sale din 1918. Eminescu este Demiurgul sufletului şi trupului nostru naţional, iar prin aceasta el ne‑a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.
– Care este diferenţa dintre xenofob şi patriot? Unde se întâlnesc şi unde se despart aceste două stări şi atitudini? Ce nu înţeleg unii dintre contemporanii noştri?
– Cele două noţiuni nu se întâlnesc deloc! Xenofobul este acela care‑i urăşte pe străini, iar patriotul este acela care‑şi iubeşte patria, adică locul naşterii sale, al părinţilor şi moşilor săi. Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă iubire. Azi, însă, într‑un peisaj dezolant, lipsit de lecturi şi de cultură generală, unii „analişti“ făcuţi peste noapte ne învaţă că patrioţii urăsc alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul iubeşte vatra naşterii şi devenirii sale, preţuind şi patriile celorlalţi.
– În a doua parte a veacului al XIX‑lea, Mihai Eminescu vorbea despre formele fără fond, care, în contextul societăţilor de tranziţie, stimulează introducerea unor forme noi care „cu greu se configurează în structuri instituţionale eficiente“, pentru că se introduc „fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului“. Cât de importantă este tradiţia trecutului, în devenirea unui neam?
– Teoria formelor fără fond, formulată de Titu Maiorescu şi preluată de Eminescu, în ambianţa „Junimii“, arată ce înseamnă „aşezarea“, „rânduiala“ şi buna chivernisire în existenţa unui popor. Noi eram, pe la 1850, un popor cu limbă, nume, origine, formă de creştinare occidentale, dar cu credinţă, tradiţie, limbă medievală de cult, cultură şi cancelarie răsăritene, bizantino‑slave. Dar voiam să fim la nivelul eficienţei pragmatice a Vestului, să ardem toate etapele şi să avem instituţii ca la Paris, Londra, Roma sau Berlin. Eminescu ne îndeamnă să ne construim universul nostru naţional la nivel european, dar să nu ne repudiem sufletul, adică felul de a fi, unduirea noastră domoală, portul, graiul, acumulările din veac în veac. Respingând tradiţia, ne nimicnicim pe sine, ne autodesfiinţăm, ne condamnăm la paupertate intelectuală şi materială.
– Tot Eminescu observă că „vechile neajunsuri au fost îmbrăcate în forme costisitoare şi cu totul în disproporţie, şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“. Domnule academician Ioan‑Aurel Pop, v‑am admirat curajul cu care combateţi modul diluat şi superficial, în care se face educaţie în şcolile noastre. Observaţi lipsa de coerenţă în alcătuirea unor manuale, prin „eliminarea dimensiunii istorice din studiul moştenirii culturale a umanităţii şi a naţiunii“… Cine ar trebui să îndrepte aceste neajunsuri care îşi pun amprenta, în mod negativ, asupra formării şi educării copiilor şi tinerilor noştri?
v– Educaţia greşită de la noi porneşte din start, adică de la începutul vârstei şcolare, pentru că nu reuşim să‑i şcolarizăm pe copiii care ar trebui să meargă la şcoală, nu reuşim să‑i menţinem în cadrul sistemului de educaţie (abandonul şcolar este foarte ridicat) şi pentru că nu reuşim să‑i facem să înţeleagă ceea ce citesc (analfabetismul funcţional). Neajunsurile acestea ar trebui să le îndrepte Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii, Academia Română şi alte instituţii, dacă ar fi lăsate să o facă. Dar nu sunt lăsate şi atunci ne mişcăm în nesiguranţă şi marasm, facem mereu experimente, introducem şi scoatem materii, alcătuim şi realcătuim planuri de învăţământ şi programe şcolare, tipărim şi abandonăm manuale etc., fără nicio noimă.
– Academicianul Mircea Maliţa vorbeşte într‑una din cărţile sale despre „Zece mii de culturi, o singură civilizaţie“, evident, civilizaţia calculatorului. Observăm, din ce în ce mai mult, în ultimii ani, că „didactica fără Dumnezeu“ (termenul aparţine Înaltpreasfinţitului Părinte Casian al Dunării de Jos) şi „pokemonii“ lui mister Google înlocuiesc modelele de conduită, de jertfă, de patriotism, în educaţia copiilor şi tinerilor noştri. Cine ar trebui să intervină în formarea şi „restaurarea“ omului contemporan?
– Sunt indivizi şi forţe contemporane care vor să‑i facă pe elevi şi tineri simple mecanisme, simple maşini, simpli roboţi. Or, omul nu este „digital“ prin natura lui, ci are suflet şi, prin fărâma de suflet“, are har de la Domnul, este făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. Asta ce ne spune? Că omul, dincolo de materie, este spiritualitate şi, dacă are nevoie de telefoane mobile, de tablete şi de laptop‑uri, trebuie să ştie că acestea sunt mijloace, nu scopuri în sine.
– Ce legătură există între Cult şi Cultură? Unii consideră că între cele două există o dihotomie iremediabilă, deşi, limba noastră este limba vechilor cazanii, este „ca un fagure de miere“, iar primele şcoli s‑au format în cadrul Bisericii…
– Cultul şi Cultura vin din aceeaşi rădăcină şi rodesc împreună spirit. Să nu uităm că, în tot Evul Mediu, marea cultură a fost patronată de Biserică, că nu se puteau imagina, fără credinţă şi fără Biserică, nici şcoala, nici creaţia, nici filosofia, nici istoria, nici ştiinţele. De exemplu, prima şcoală românească (în care s‑a predat româneşte) de pe teritoriul României este cea de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Braşovului, ctitorită de domnii Țării Româneşti şi ai Moldovei. Pe lângă această biserică au funcţionat şcoala propriu‑zisă de obşte, o şcoală de preoţi, una de copişti şi de traducători, o bibliotecă, o arhivă, o tiparniţă etc. Aici, preoţii au lăsat opere nemuritoare, de teologie, de istorie, de gramatică etc. Prin urmare, Cultul şi Cultura sunt de nedespărţit.
– Pe de altă parte, se reclamă tot mai mult, în mediile intelectuale româneşti, o contradicţie între Știinţă şi Teologie… V‑aş ruga să aplicăm această întrebare la relaţia dintre Istorie şi Teologie, de exemplu, cunoscut fiind că marii Voievozi, erau şi smeriţi iubitori de Dumnezeu, Acel Dumnezeu al părinţilor părinţilor noştri… În procesul de formare a neamului şi a limbii române, apoi, al înfăptuirii Marii Românii a existat această falsă dihotomie, reclamată astăzi?
– Dihotomia aceasta era mult mai cultivată la noi în timpul regimului comunist. După 1989, oamenii serioşi – teologi de marcă, precum Părintele Stăniloae, Părintele Galeriu, Monahul Nicolae (Nicolae Steinhardt) sau Mitropolitul Bartolomeu Anania, dar şi laici ca Petre Țuţea – ne‑au arătat cât de deşartă este opoziţia dintre Știinţă şi Credinţă. Istoria, ca istoriografie şi credinţa ca teologie au fost mereu complementare, întrepătrunse. Teologia nu se poate face fără cunoaştere, iar scrisul istoric devine sec fără spiritualitate.
– Ce conotaţii au pentru Dumneavostră cuvintele „Țară, ţăran, ţărână“?
– Toate cele trei cuvinte au aceeaşi rădăcină latină, au o vechime de două milenii şi ne arată temeliile noastre etnice, de civilizaţie şi de trăire. Țara este geografia îmbinată cu istoria, ţăranul este cetăţeanul, locuitorul de drept al ţării, iar ţărâna este ţara cea mică, pe care o luăm în pumn ca să ne „re‑sfinţim“, atunci când ne este dor, când ne petrecem morţii, când ne simţim pustii şi rătăciţi. Țăranul român sărută câteodată ţărâna, pentru că de acolo îi vine seva dată de Dumnezeu. Și sărutând cu evlavie ţărâna ‑ ca personajul Ion din romanul omonim ‑ cinsteşte de fapt ţara, care (cum ar zice Arghezi) „în sânul ei ne ţine, hrănindu‑ne pe mine şi pe tine“ …
– Care este poziţia românului şi academicianului Ioan‑Aurel Pop, faţă de aversiunea violentă la adresa Bisericii Ortodoxe Române, faţă de zidirea Catedralei Mântuirii Neamului Românesc?
– Pescuitul în ape tulburi este la ordinea zilei astăzi. Faptul se produce mult mai uşor decât odinioară, pentru că nu mai există în minţile tinere baza de cultură necesară, nu se mai poate manifesta receptarea critică. Critici ai bisericilor au fost mereu în societăţile democratice, iar această situaţie este, până la un punct, firească. Chestiunea care se pune este însă aceea de decenţă, de natură a criticii, de limbaj folosit etc. Azi, la noi, unii dintre critici îşi exhibă urâţenia, cinismul, răutatea, minciuna şi o fac în limbaj suburban, proferând injurii, atacând bazele credinţei, devenind intoleranţi cu credincioşii şi cu biserica. Biserica noastră bizantină a stat şi stă la baza civilizaţiei româneşti, iar gloria lui Dumnezeu a fost mereu cinstită la noi prin locuri de închinăciune de toate felurile, de la acelea modeste de lemn până la impunătoare locaşuri domneşti de piatră şi zid. Toate popoarele credincioase L‑au slăvit şi Îl slăvesc pe Dumnezeu, iar unele dintre monumentele ridicate în cele două milenii trecute de la Naşterea Mântuitorului sunt de o mărime care tulbură şi astăzi. Poporul român este astăzi ‑ din punct de vedere canonic ‑ al doilea ca număr de credincioşi ortodocşi în lume, după poporul rus. O catedrală pe măsura credinţei noastre şi a credincioşilor români s‑a plănuit la scurtă vreme după obţinerea recunoaşterii independenţei şi după proclamarea Regatului României (1878‑1881), dar soarta a vrut să nu se poată face. Acum se face şi se cuvine să aducem pentru asta slavă Mântuitorului! Este evident că mai sunt şi alte lucruri importante de făcut în România, dar adăposturile pentru suflete sunt la fel de necesare ca şi cele pentru trupuri, câteodată chiar mai necesare, mai alinătoare şi mai vindecătoare. Cei care hulesc adevărurile şi cutumele credinţei ‑ chiar dacă cred că ştiu ‑ nu ştiu ce fac. Ei sapă la temelia identităţii creştine, dar şi la temelia tradiţiei naţiunii române. Menirea învăţătorilor nu este însă aceea de a condamna, de a blama şi de a respinge, ci aceea de a lumina, de a ierta şi de a îndrepta. Sunt convins că monumentul credinţei noastre, odată ridicat şi sfinţit în anul Centenarului, va rămâne mărturia iubirii şi bunătăţii noastre peste secole.
– Domnule Preşedinte al Academiei Române, ani la rând, am relatat despre faptul religios din poziţia ziaristului de factură creştină, la un ziar laic. Un ne-ajuns a fost acela că mulţi termeni de spiritualitate creştin‑ortodoxă, consacraţi în Biserica noastră, lipsesc cu desăvârşire din dicţionarele de Limbă română (şi enciclopedice), editate şi girate de Academia Română. Această lipsă din dicţionare a unor termeni ai spiritualităţii noastre mă determina, uneori, să explic, de exemplu, ce înseamnă „a experia“ şi dacă nu cumva trebuie înlocuit cu verbul „a experimenta“ (?!) sau dacă „iconomia lui Dumnezeu“ nu trebuia înlocuită cu „economia Lui“!… Din această perspectivă, ce este de făcut? Cum ar putea Limba română să‑şi recapete acel „strai de purpură şi aur“, de care este tot mai vitregită, astăzi?
– Ca şi Academia Română, limba română suferă şi ea în această epocă a suferinţei, a nesiguranţei şi neaşezării. Limbajul românesc ortodox de specialitate nu va pătrunde niciodată în întregimea sa în dicţionarele obişnuite ale limbii române, pentru că acesta are şi o doză de inefabil, de mister, de taină. Este cumva ca‑n poezia lui Lucian Blaga, acela care nu voia să ucidă cu mintea tainele întâlnite în cale şi care vedea taina nopţii sporită prin lumina lunii … Necazul limbii noastre este, însă, mult mai profund: limba română riscă să ajungă o necunoscută printre români, pentru că nu se mai învaţă la şcoală cum se cade, pentru că se taie ore de gramatică şi de literatură română în detrimentul unor discipline inventate peste noapte, pentru că ortografia este masacrată cu invenţii ciudate, pentru că sensul cuvintelor este pierdut. „Straiul“ limbii noastre, al limbii noastre „sfinte“ ‑ cum ar zice Mateevici ‑ nu s‑a stricat cu totul. Limba cea frumoasă şi armonioasă există în scrierile literaţilor, istoricilor, teologilor etc. şi nu trebuie decât redescoperită, readusă în prim-plan, ştearsă de colb. Limba aceasta cuviincioasă şi curgătoare o mai vorbesc încă părinţii şi bunicii noştri. Este important să nu se piardă! Pentru aceasta, şcoala trebuie să rămână şcoală, cu suficiente ore de română, cu dascăli dăruiţi şi respectaţi, cu un statut de instituţie primordială a naţiunii.
– Cum subliniază Academia Română anul Centenar al Unirii de la 1 Decembrie 1918?
– Academia Română are unul dintre cele mai bogate, coerente şi prestigioase programe de cinstire a Centenarului Marii Uniri. Peste 200 de volume ale clasicilor literaturii, coordonate de academician Eugen Simion, peste 20 de volume de istorii ale tuturor marilor domenii ale cercetării şi creaţiei, coordonate de academician Victor Spinei, zeci de simpozioane, colocvii şi congrese, sute de tipărituri scoase la Editura Academiei, nenumărate manifestări la filialele din Iaşi, Cluj‑Napoca şi Timişoara. Toate acestea se aşează peste mari opere, precum Atlasul lingvistic românesc pe regiuni, Marele Dicţionar al Limbii Române, Tratatul de Istorie a Românilor, în 10 volume etc. Aceste opere şi acţiuni vin să confirme statutul Academiei Române de unificatoare a naţiunii noastre, unificare pe care instituţia noastră a făcut‑o înainte de a exista România întregită pe harta Europei. Ca o încununare, în anul Centenarului, conducerea noastră a decis înfiinţarea unei filiale a Academiei, a patra, la Chişinău, în România de peste Prut … Prin urmare, la 100 de ani de la Marea Unire, Academia, ca şi Biserica, a dat exemplul cel bun şi a făcut reîntregirea.
Vreau, în final, să aduc un cuvânt de mulţumire şi de mare laudă Arhiepiscopiei Dunării de Jos, pentru invitaţie şi pentru marea osârdie a Întâistătătorului său ‑ Înaltpreasfinţia Sa Casian ‑ întru păstorirea turmei şi luminarea căii celei drepte. Aici, în această eparhie, Cultul şi Cultura merg în continuare mână în mână, spre marea slavă a Bisericii şi Naţiunii.
– Domnule Preşedinte al Academiei Române, Vă mulţumim pentru promptitudine şi pentru interesantele răspunsuri date cititorilor periodicului eparhial „Călăuză ortodoxă“. Sincer, ne bucurăm, că Academia Română are în fruntea sa un Român, în toată puterea cuvântului, un erudit şi un ales Patriot, în persoana Domniei Voastre. Să vă dea Dumnezeu sănătate, putere de lucru şi bucurii, pe măsura credinţei, dragostei şi sincerităţii cu care ne‑aţi obişnuit!
A consemnat, Maria Stanciu