Resfinţirea bisericii Mănăstirii Dealu

În contextul anului omagial închinat de Biserica Ortodoxă Română omagierii celor care au contribuit de‑a lungul secolelor la păstrarea unităţii de credinţă şi de neam, dar şi a celor care au contribuit la făptuirea Marii Uniri din 1918, în Arhiepiscopia Târgoviştei a avut loc duminică, 10 iunie a.c., un eveniment istoric de o importanţă deosebită: resfinţirea bisericii Mănăstirii Dealu, după 517 ani de la zidirea ei.

Scurt istoric

Vechimea sfântului locaş se pierde în negura vremii, atunci când mai toate mănăstirile au un început cât se poate de modest, fiind înfiinţate de câţiva călugări anonimi, care au ridicat iniţial o bisericuţă de lemn şi câteva spaţii de locuit.

Primul document în care este menţionată Mănăstirea Dealu este hrisovul lui Alexandru Voievod din 17 noiembrie 1431, prin care face mănăstirii danie două sate: Alexeni şi Răzvad.

O a doua atestare documentară a Mănăstirii Dealu o găsim într‑un document din 28 martie 1451, emis de Vladislav al II‑lea, prin care domnitorul donează trei jumătăţi de sate şi muntele Brătei.

Radu Vodă cel Mare (1495‑1508) găseşte mănăstirea în ruină şi se implică în rezidirea sa, dorind să ridice la Dealu cea mai mare mănăstire din Țara Românească, în contextul în care oraşul Târgovişte era atunci capitala ţării.

Lucrările au început la 26 august 1499, biserica fiind sfinţită la 4 decembrie 1501.

Datorită costurilor însemnate, construcţia iniţiată de Radu cel Mare nu a putut fi dusă la capăt de el, fiind continuată de Vlăduţ Voievod şi Neagoe Basarab.

După mai bine de 100 de ani de înflorire, mănăstirea este pustiită şi sărăcită de către oastea lui Gabriel Báthory, fiind găsită de Radu Vodă Mihnea, într‑o stare precară.

La fel ca şi înaintaşii lui, M­a­tei Basarab se îngrijeşte şi el de buna sporire a Mănăstirii Dealu, prin scutirea de diferite taxe, recunoaşterea moşiilor mănăstireşti şi prin diferite do­naţii făcute mănăstirii.

În această perioadă mănăstirea reînvie din punct de vedere cultural, prin aducerea aici a tipografiei de la Mănăstirea Govora şi tipărirea de cărţi: Evanghelia învăţătoare (1644), Liturghierul (1646) şi Imitarea lui Hristos a lui Thomas de Kempis.

Mănăstirea este restaurată în timpul lui Constantin Brâncoveanu, ca mai apoi să urmeze o nouă perioadă de decădere în timpul domniilor fanariote.

Domnitorul George Bibescu (1844‑1854) se alătură şi el binefăcătorilor acestei mănăstiri, îngrijindu‑se de o nouă consolidare.

La sfârşitul secolului al XIX‑lea, sfântul locaş ajunsese a fi mănăstire doar cu numele, fiind părăsit.

Cutremurul din 10 noiembrie 1940, pe­cetluieşte soarta tris­tă a bisericii mă­năs­tireşti.

Adormitul întru fericire, Părintele Patriarh Justinian, om providenţial pentru Biserica Ortodoxă Ro­mână în anii de tristă amintire ai dictaturii ateo‑comuniste, a fost cuprins de o răvnă dumnezeiască, începând în plină dictatură, refacerea mănăstirii.

Lucrările au fost finalizate în anul 1958, atunci când s‑au împlinit zece ani de rodnică păstorire a Patriarhului Justinian.

Pictura a fost executată, în altar, de către pictorul Iosif Keber, în anul 1958 şi în naos şi pronaos de către părintele arhimandrit Sofian Boghiu.

Cea mai mare necropolă domnească

Deşi nu are faima altor mănăstiri de pe cuprinsul ţării, aşezământul monahal de la Dealu este cea mai mare necropolă domnească.

Aici aşteaptă învierea cea de obşte ctitorul Radu cel Mare, fratele Vlăduţ Voievod, sora jupâniţa Caplea, fiul Radu Vodă Bădica, Vlad Înecatul, Pătraşcu Vodă cel Bun şi Mihai Movilă.

Totuşi, cel mai însemnat mormânt este cel care adăposteşte capul lui Mihai Viteazul.

În anul 1601, după uciderea domnitorului, paharnicul Turturea îi aduce pe ascuns capul şi îl depune la Mănăstirea Dealu, după cum reiese dintr‑un document din 1612.

În anul 1912, la iniţiativa lui Nicolae Iorga se construieşte actualul sarcofag din marmură, odată cu cel al lui Radu cel Mare.

În contextul apropierii trupelor germane, capul este luat în noiembrie 1916 şi dus la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Urmează mai apoi un periplu în Crimeea, de unde este readus, în noiembrie 1918, de către preotul Popescu Breasla.

În august 1920, capul domnitorului este adus de la Iaşi la Târgovişte cu trenul regal, fiind depus în sarcofagul de la Dealu, în prezenţa regelui Ferdinand, a conducerii Academiei Române şi a Guvernului.

Resfinţirea bisericii mănăstireşti

După ample lucrări de restaurare, efectuate la iniţiativa, cu binecuvântarea şi cu părinteasca supraveghere a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Nifon, Arhi­episcopul Târgoviştei, biserica s‑a îmbrăcat în haine de sărbătoare.

În Duminica Sfinţilor Români, Sfânta Liturghie, care a precedat slujba de sfinţire a bisericii, a fost oficiată pe un Altar de vară, amenajat în proximitatea bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae“ a Mănăstirii Dealu, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Alături de Preafericirea Sa au mai slujit: Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Înaltpreasfinţitul Părinte Petru, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh pa­triarhal, Înaltpreasfinţitul Pă­rinte Irineu, Arhiepiscopul Alba‑Iuliei, Înaltpreasfinţitul Pă­rinte Ioachim, Arhiepiscopul Ro­manului şi Bacăului şi Înalt­prea­sfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Alături de ierarhii prezenţi, mulţime multă de monahi, preoţi şi credincioşi au venit la Mănăstirea Dealu, biruind asprimea timpului. Din delegaţia de la Dunărea de Jos, prezentă la acest eveniment istoric, a făcut parte şi semnatarul acestor rânduri, care aduce aici smerite mulţumiri Înaltpreasfinţitului Părinte Casian pentru acest dar.

La momentul rânduit din cadrul Sfintei Liturghii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a ţinut un cuvânt de învăţătură în care a arătat semnificaţiile duhovniceşti ale Duminicii Sfinţilor Români: „Acest popor care a fost creştinat lent, dar profund, a dat o mulţime de sfinţi cunoscuţi şi necunoscuţi, care s‑au jertfit de‑a lungul timpului şi care, în pofida popoarelor migratoare, au păstrat credinţa apostolică şi ne‑au transmis acest tezaur al credinţei ca pe o lumină a Crucii şi Învierii. De aceea, poporul nostru este purtător de cruce şi de înviere, cum arată stema României, singura stemă care are un vultur purtător de cruce, sta­vrofor“.

Totodată, Preafericirea Sa, a evidenţiat şi câteva aspecte importante din istoricul mănăstirii, reliefând importanţa acestora pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi a identităţii na­ţionale.

La finalul Sfintei Liturghii, Preafericirea Sa a oferit Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Nifon un engolpion cu chipul Maicii Domnului, iar pentru biserica mănăstirii a dăruit o cruce de binecuvântare, tămâie naturală din Oman, precum şi cărţi  de cult. De asemenea, bibliotecii mănăstirii a dăruit tipărituri recente de la editurile Patriarhiei.

Maica stareţă Emanuela Preda a fost distinsă cu Ordinul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“, pentru implicarea şi efortul depus în restaurarea mănăstirii.

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon a oferit Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, din partea clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Târgoviştei, o icoană cu chipul Maicii Domnului şi un buchet de flori.

După aceste momente, părintele Ionuţ Ghibanu, vicar administrativ al Arhiepiscopiei Târgoviştei, a dat citire Actului solemn de sfinţire, în care se prezintă istoricul Mănăstirii Dealu, precum şi lucrările de restaurare efectuate în perioada 2010‑2018.

A urmat apoi slujba de sfinţire a bisericii Mănăstirii Dealu, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ierarhii prezenţi la eveniment ungând cu Sfântul şi Marele Mir şi stropind cu apă sfinţită exteriorul bisericii.

Cu acest prilej, Preafericirea Sa a acordat bisericii al doilea hram: Duminica Sfinţilor Români.

După slujba de sfinţire a urmat oficierea slujbei Parastasului pentru domnitorul Mihai Viteazul, lângă mormântul său din pronaosul bisericii.

Evenimentele de la Mănăstirea Dealu s‑au încheiat cu parada militară şi cu prezentarea onorului de către Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul“.

Pr. drd. Alexandru Bulgaru