Episcopul Melchisedec Ştefănescu câteva portretizări

La 16 mai 2018 s‑au împlinit 126 de ani de la mutarea, la locaşurile cereşti, a celui mai învăţat arhiereu al Bisericii Române din secolul al XIX‑lea, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, ierarhul care a păstorit la Dunărea de Jos (1864‑1879) şi la Roman (1879‑1892).

Acest popas comemorativ ne oferă prilejul de a reproduce câteva portretizări şi caracterizări telegrafice, publicate de către cei care l‑au cunoscut.

Intrarea în monahism şi vieţuirea duhovnicească

„Mânat de impresiile puternice ale copilăriei, ruralul din Gârcina a pornit cu fruntea sus pe drumul călugăriei, pe care a mers până la capătul vieţii tot cu fruntea sus“¹.

Intrarea sa în rândul cinului monahal a fost urmarea „unei sincere convingeri lăuntrice“².

„Pornirea către viaţa călugărească nu era numai un îndemn lăuntric, ci şi o moştenire. Din rândul alor săi mulţi au îmbrăţişat această viaţă“³.

„Din prima lui tinereţe, de când a îmbrăcat rasa călugărească şi până s‑a coborât în mormânt, a trăit ca un adevărat călugăr, cumpătat la hrană, simplu la îmbrăcăminte, neobosit la muncă“⁴.

Ca arhiereu avea duhovnici preoţi de mir cărora li se spovedea regulat. Astfel, întrucât petrecea mult timp la Bucureşti, unde trebuia să participe la şedinţele Sfântului Sinod, la Senat şi la Academia Română⁵, avea duhovnic pe preotul Filip Paşcanu de la biserica Sfântul Dumitru din str. Carol I, Melchisedec locuind împreună cu fratele său, arhiereul Valerian, în casa din această curte, unde la etaj se ţineau şedinţele Sfântului Sinod⁶.

Învăţatul Simeon Me­he­dinţi îşi aducea aminte că Episcopul Melchisedec era râvnitor către slujbele bisericeşti şi evlavios. „În fiecare sâmbătă seara, Utrenia era făcută în faţa episcopului. Stând în scaunul său înalt, unde prefira domol nişte metanii de chihlimbar, bătrânul (episcop, n. ns.) da o măreţie deosebită slujbelor“⁷.

Adânca sa evlavie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu se vădeşte şi în dedicaţia olografă pe un exemplar din Sfânta Evanghelie, imprimată la Mănăstirea Neamţ, în anul 1821, dăruită Eparhiei Dunării de Jos, la sfârşitul anului 1867: „Spre semn al evlaviei mele către Sfintele şi mântuitoarele cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos, şi al dragostei mele către limba noastră naţională română, am argintat şi aurit această Sfântă Evanghelie şi o am afierosit, spre pomenire, Sfintei Episcopii a Dunărei de Jos, al cărui cel dintâi episcop şi fondator, din mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu am fost eu, subscrisul“⁸.

Episcopul Melchisedec era „bărbat cu înaltă cultură şi cu o viaţă morală indiscutabilă“⁹.

Chipul ierarhului, echilibru şi verticalitatea sa

„În înfăţişarea lui Melchisedec, în vorba lui, în întreg felul său de a fi era totdeauna ceva atrăgător. O privire dulce, prietenoasă, pornea din nişte ochi senini; blândeţea şi bunătatea îi erau întipărite pe faţă; o vorbă bună, îndrumătoare la bine, îi era întotdeauna pe buze. Și acestea toate nu erau altceva decât reflexul firesc al unui suflet curat, al unei inimi mari…“¹⁰.

„Ca păstor de suflete era plăcut la înfăţişare şi cu mult tact în păstorire; cu credincioşii era blând, iar cu cei săraci darnic, dar nu risipitor; iubea sinceritatea şi ura făţărnicia“¹¹.

Și în amintirea marelui om de cultură, Simeon Mehedinţi, care a fost elev al Seminarului teologic din Roman, pe când păstorea în Eparhia Romanului Episcopul Melchisedec, acest ierarh a rămas drept „Bătrânul cu privirea blândă“¹². Tot el scria despre marele ierarh: „În Kiev, unde amintirea lui Petru Movilă i‑a sporit încrederea în neamul său românesc; în Roman, la o palmă de Mirceşti, unde Alecsandri înfăţişa latura cea mai luminoasă a sufletului Moldovei; în Iaşi, de care îl lega mişcarea naţională din timpul lui Cuza; la Academia Română, unde se aduna la sfat prietenesc cu Kogălniceanu, tipăritorul cronicelor ţării, Melchisedec nu s‑a îndoit o clipă de înalta demnitate pe care o poate reprezenta clericul în toate situaţiile societăţii moderne, fără a înceta de a fi cleric“¹³.

„Melchisedec, clericul de o largă cultură, cu o chemare ştiinţifică netăgăduită; om cinstit, modest şi binefăcător“¹⁴.

„Acest excepţional arhipăstor român, care a luminat ca un astru aproape 50 de ani Biserica României în toate sectoarele vieţii ei, cu scrisul, cu fapta, cu sfatul şi cu exemplul vieţii sale, secundate de blândeţea şi bunătatea sa rară, îndemnătoare la bine, a avut multe şi valoroase legături cu cei mai distinşi reprezentanţi ai Bisericii şi culturii româneşti din Bucovina epocii sale…“¹⁵.

„Episcopul Melchisedec avea o înfăţişare plăcută. În vorba lui şi în felul de a fi era atrăgător, reflexul unei inimi mari şi al unui suflet curat“¹⁶.

„Prin cuvântul său dulce, lin, fermecător şi convingător, fără gesturi teatrale, mişca şi înmuia adânc sufletele ascultătorilor“¹⁷.

Când presa a lansat asupra sa atacuri virulente (în anul 1888) ca nu cumva Melchisedec să candideze pentru tronul de mitropolit primat, „el n‑a răspuns nimănui nimic, deşi o putea face, fiind un bun mânuitor al condeiului, ci condus de o înaltă înţelegere, s‑a retras la reşedinţa sa, la Roman, pentru a reda pacea trebuitoare Bisericii“¹⁸.

La 14 februarie 1869 îi scria lui V. Mandinescu, directorul Cancelariei Eparhiale de la Ismail: „Mi‑aţi scris despre articolele duşmăneşti din gazete şi opinezi că ar fi bine să facem ceva contra «dârdalelor» (flecarilor, n. ns.). Vorbeşti după ideile societăţii vechi. Societatea nouă are alte baze: lasă cuvântul liber, fie bun, fie rău. Cuvântul cel bun rămâne, pe cel rău îl suflă vântul“¹⁹.

Sfârşitul vieţii

Pregătindu‑se pentru a trece din această lume şi‑a alcătuit testamentul, în care scria: „Iată eu, robul şi închinătorul adevăratului Dumnezeu, smeritul Melchisedec, episcop al Romanului, cugetând la ceasul sfârşitului acestei vieţi trecătoare şi la viaţa cea nemuritoare ce se începe de la uşa mormântului, am decis ca credinţele şi aspiraţiunile mele din viaţa aceasta trecătoare să le transmit vieţii ce(le)i veşnice“²⁰. Și‑a aşezat dispoziţiile testamentare sub cuvintele psalmistului: „Nemernic sunt eu şi străin ca şi părinţii mei. Slăbeşte‑mă, Doamne, ca să mă odihnesc mai (î)nainte până ce mă voi duce şi mult nu voi fi“(Ps. 38, 17‑18, în versiunea lui Melchisedec).

S‑a îngrijit şi de rudeniile sale după trup, dar cu discernământ, precum a scris în testamentul său: „Pe rudele mele, care au meritat, le‑am ajutat încă din copilăria lor, îngrijind de instrucţia şi de educaţia lor, dar pe cei netrebnici i‑am respins în viaţa mea şi după moarte. Vocaţiunea mea în lumea aceasta nu a fost ca să muncesc şi să mă îngrijesc pentru căpătuirea rudelor mele după trup, ci pentru marea mea familie duhovnicească, care este Biserica şi fiii ei cei credincioşi“21.

Evlaviosul ierarh s‑a mutat la veşnicele locaşuri „într‑o pace şi linişte sufletească, într‑o resignaţiune cu adevărat evanghelică, împăcat cu sine, împăcat cu toţi, cărora el, nedreptăţitul, le iertase toate“^22..

Melchisedec şi‑a sfârşit viaţa „în pace şi în regretele unanime ale tuturor celor care l‑au cunoscut… Sfârşit creştinesc a avut acela care, aproape o jumătate de veac a fost cea mai luminoasă figură a Bisericii Româneşti“²³.

Texte selectate de pr. Eugen Drăgoi

 

1. S. Mehedinți, În amintirea episcopului Melhisedec, în „Cronica Romanului“, anul IX, nr. 5, Roman, mai 1932, p. 131.

2. Nicolae Dobrescu, Episcopul Melchisedec. Schiță, București, 1907, p. 4.

3. Gheorghe Dincă, Episcopul Melchisedec (1823‑1892), viața și faptele, Editura Cartea Românească, București, f. a., p. 5.

4. Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 6.

5. † Gherontie Nicolau, episcopul Constanței, Melchisedec zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi, București, 1939, p. 131.

6. Ibidem, p. 135.

7. Simeon Mehedinți, Episcopul Melchisedec. Amintiri, Cernica, f. a., p. 11; Idem, Episcopul Melchisedec ca educator, în vol. † Gherontie Nicolau, episcopul Constanței, Melchisedec zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi, București, 1939, pp. 160‑161.

8. Pr. Eugen Drăgoi, Aspecte ale vieții bisericești din Episcopia Dunării de Jos în anii 1864‑1886, în „Monumente istorice și izvoare creștine“, Galați, 1987, p. 279.

9. Gherontie Nicolau, op. cit., p. 143.

10. Nicolae Dobrescu, op. cit., pp. 5‑6.

11. Gheorghe Dincă, op. cit., p. 31.

12. Simeon Mehedinți, Episcopul Melchisedec. Amintiri, p. 10.

13. S. Mehedinți, În amintirea episcopului Melhisedec, p. 131.

14. Arhiereul dr. Veniamin Pocitan Ploieșteanul, Momente din viața și activitatea lui Melchisedec între anii 1856‑1861, București, 1936, p. 58.

15. Dr. Simeon Reli, Un mare educator social: Ep(iscopul) Melchisedec al Romanului (1822‑1892), Cernăuți, 1943, p. 3.

16. Pr. Gh. Vlad, Episcopul Melchisedec, în MMS, an. XXXVII, nr. 1‑2, 1958, p. 79.

17. C. C. Diculescu, Din corespondențele Episcopului Melchisedec, București, 1909, p. 38; Dr. Simeon Reli, op. cit., p. 18.

18. Gheorghe Dincă, op. cit., p. 13.

19. Pr. Paul Mihail, Din corespondența Episcopului Melchisedec, în BOR, anul LXXVII, nr. 5‑6, mai‑iunie 1959, p. 529, nr. 36.

20. Testamentul P. S. Melchisedec, episcop de Roman, București, 1906, p. 3.

21. Ibidem, pp. 9‑10. Prin testament a lăsat câte o sumă anuală surorilor sale Elena și Suzana. Ibidem, p. 5.

22. Nicolae Dobrescu, op. cit., p. 5.

23. † Gherontie Nicolau, episcopul Constanței, op. cit., p. 149.