Cântăreţ la Statul Major: Paraclisierul Ion D. Iordănescu, de la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ Galaţi

Soldatul Ion D. Iordănescu era, până mai ieri, unul dintre zecile de mii de soldaţi necunoscuţi, care a luptat în Primul Război Mondial şi a cunoscut gustul amar al prizonieratului, nu o zi, nu o lună, ci doi ani! Chipul acestui erou l‑am schiţat în linii mari din memoriul său, din adeverinţele, adresele, ordinele militare şi dispoziţiile eparhiale, pe care le‑am găsit în arhiva fostei biserici „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Protoieria Galaţi.

Ion D. Iordănescu, de loc din cătunul Petroiu (astăzi parte a comunei Borcea) din fostul judeţ Ialomiţa (în prezent, Călăraşi) era paraclisier¹ la amintita biserică gălăţeană². Povestea eroului nostru ilustrează, aproape pas cu pas, zbuciumul şi jertfa sutelor de mii de soldaţi români care au experiat drama războiului, dar mai ales cea a prizonieratului în lagărele armatei germane. Ion Iordănescu s‑a aflat în mijlocul evenimentelor memorabile din Primul Război Mondial, deşi, iniţial fusese înrolat „cântăreţ la Statul Major“³.

Drama acestui combatant este drama întregii Armate Române, a jertfei celor 880.000 de soldaţi căzuţi la datorie în Primul Război Mondial, pe câmpurile de bătălie de la noi şi din ţările vecine.

Ce se întâmpla la Galaţi, în acei ani plini de jertfă, de suferinţe, de renunţări şi biruinţe?, ne relatează soldatul‑paraclisier Ion D. Iordănescu, în scurtele sale memorii de război: „Subsemnatul ‑ Ion D. Iordănescu ‑, paraclisier la biserica «Sfântul Ioan Botezătorul»⁴ din Galaţi, numit cu Decretul nr. 855 din 1 iulie 1916, cu onoare, aduc la cunoştinţa Dumneavoastră următoarele:  După cum ştiţi, în luna august 1916, am fost mobilizat de Regimentul Siret 11⁵, unde îmi făcusem activitatea ca militar. Când s‑a sunat mobilizarea, eu eram concentrat la frontieră, şi aşa nu am mai avut timp spre a‑mi face cuvenita declaraţiune (că nu se mai prezintă la lucru, n.r.)…“.

O sumară lecţie de istorie ne relatează că, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial. Goarna de chemare sub arme s‑a dat în 15 august 1916, după întrunirea  Consiliului de Coroană din după‑amiaza zilei de 14 august 1916⁶.

Principala ţintă a românilor era dobândirea teritoriilor aflate sub jugul marilor imperii, în special, redobândirea Transilvaniei de sub stăpânirea Imperiului Austro‑Ungar⁷, care nu se dădea scos din Ardeal de peste două veacuri. Pândeau asupra bogăţiilor noastre alte imperii; cel German şi cel Otoman. La orizont, se prefigura profilul marelui Imperiu Sovietic, care, după acel octombrie sângeros din toamna anului 1917, şi‑a pus amprenta ‑ în chip fatidic ‑, asupra existenţei noastre şi a unei părţi importante din bătrânul Continent.

Redobândirea Transilvaniei şi înfăptuirea României Mari erau marile idealuri pe care le‑au purtat în inimile lor contemporanii Voievodului Mihai Viteazul, paşoptiştii, unioniştii de la 1859, bravii soldaţi din Războiul pentru Independenţa României (1877), dar şi cei care s‑au jertfit în Primul Război Mondial. „Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă!/ Visam de când eram copii/ Să trecem Carpaţii/ Ne trebuie Ardealul/ De‑o fi să ne‑ngroape de vii!“, acestea sunt versurile arhicunoscutului cântec militar ‑ „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!“‑ , care au îmbărbătat şi au animat dorul de libertate şi de „unitate în cuget şi‑n simţiri“ al naţiunii române.

Multe sunt încleştările, re­nunţările, pierderile din Primul Război Mondial, într‑o Europă împărţită în două. Pe de o parte erau Puterile Centrale (Austro‑Ungaria, Germania, Bulgaria şi Turcia); de cealaltă parte, erau statele Antantei (sau Mica Înţelegere, Franţa, Imperiul Rus, Italia, Marea Britanie, România). Gestul, inspirat ‑ de altfel ‑ de a nu lupta alături de Germania, a atras după sine şi primul atac al armatelor germano‑bulgare în fostul Cadrilater, Dobrogea. Acest prim episod a fost unul încrâncenat, fiind  coordonat de „spărgătorul de fronturi“ ‑ generalul german August von Mackensen, comandantul forţelor armate germano‑bulgaro‑turce în sudul Dunării, în timp ce, în Transilvania (din toamna lui 1916), comanda armatei Puterilor Centrale a fost preluată de Erich von Falkenhayn, înainte de acest moment, fiind şeful Marelui Cartier german⁸.

În acest context, un factor demoralizator pentru români a fost pierderea bătăliei de la Turtucaia din fostul Cadrilater, 22‑24 august 1916, cucerită în doar 48 de ore de armata ger­­mano‑bulgară⁹, relatează un su­pra­vieţuitor. În acele împrejurări, au căzut prizonieri la nemţi aproximativ 25.000 de soldaţi români¹⁰.

Pe fondul acestei înfrângeri amare din Dobrogea, amintitul Regiment 11 Siret din Galaţi ‑ din care făcea parte paraclisierul Ion D. Iordănescu ‑, a primit ordin de a înainta spre Transilvania pentru a întări apărarea şi a opri pătrunderea trupelor germane. Din mijlocul luptelor crâncene, soldatul Ion D. Iordănescu ne relatează.

„Din nenorocire, după patru luni de zile pe front, m‑a prins prizonier ‑ prin noiembrie, ziua 24, pe la Nehoiu (judeţul Buzău), şi am căzut prizonier la germani. Toţi cei care am fost prinşi de ei (nemţi, n.n.), am fost duşi într‑un lagăr mare, care se cheamă Tuchel, în Polonia“¹¹.

„Pe aici nu se trece!“

După pagina neagră de la Turtucaia, cu excepţia frontului din Moldova, celelalte provincii româneşti, inclusiv, Bucureştiul erau sub nemţi. Practic, în scurt timp, două treimi din teritoriul ţării noastre era sub ocupaţie străină. Regele şi Regina, o parte a Guvernului României s‑au retras în Moldova, la Iaşi. Cu vitejie, curaj şi multă jertfă, soldaţii conduşi de ge­neralul‑gălăţean Eremia Teofil Grigorescu, după victoriile din Dobrogea, la Mulciova şi Arabagi este chemat „urgent“ să preia campania de la Oituz şi să oprească înaintarea trupelor germano‑bulgare înspre Moldova. În trei etape, generalul Eremia Grigorescu (1863‑1919) îi ţine la distanţă pe inamici. Astfel, între 28 septembrie/11 octombrie 1916 s‑a dat o primă bătălie, „Grupul Oituz“ apărând cu vitejie porţiunea dintre râul Doftana şi Valea Caşinului. În aceste împrejurări, Divizia 15 infanterie ‑„Divizia de fier“, a reuşit să ţină piept inamicului şi a demonstrat că: „Pe aici nu se trece!“. La Oituz, au urmat alte două asalturi, cărora generalul Eremia Grigorescu le‑a făcut faţă, contribuind astfel la stabilizarea situaţiei de pe front¹².

După Oituz şi Mărăşti (şi după ocuparea şi invadarea Bucureştiului de către trupele germane), generalul Eremia Grigorescu a primit misiunea de a apăra Mărăşeştiul. Aici, în calitate de comandant al Armatei I Română şi al celei de a IV‑a rusă, acest „Străjer, la porţile Moldovei“¹³ ‑ alături de vitejii săi ofiţeri şi soldaţi ‑, a înscris cea mai frumoasă lecţie de dragoste şi jertfă în luptele de la Mărăşeşti, în vara anului 1917, încheiate cu o victorie mult‑râvnită. Istoricii consideră episodul de la Mărăşeşti cea mai însemnată izbândă a Armatei Române din vara lui 1917, care a pregătit Marea Unire din 1 Decembrie 1918. La Mărăşeşti, vitejia şi jertfa generalului Eremia Grigorescu au „înmormântat trufia hoardelor lui Mackensen“, feldmareşalul german care îşi dobândise renumele de „spărgător de fronturi“, nota într‑un ordin de zi însuşi generalul Grigorescu, aspect preluat de N. Iorga, în Neamul românesc, 1919.

Acasă, la Galaţi, în 30 noiembrie 1916, soldatul Ion Iordănescu, potrivit unei adeverinţe eliberată de  Regimentul 11 Siret‑Galaţi, era dat „dispărut în lupta de la Pârscop“¹⁴. În realitate, Ion primise bilet de voie de… Sus să mai trăiască, nu în libertate, ci în captivitate, în lagărul nemţesc de la Tuchel din fosta Prusie orientală, în actuala Polonie.

Sunt puţine informaţii despre lagărele din Primul Război Mondial şi cert este că soldatul‑paraclisier Ion D. Iordănescu a fost unul dintre cei zeci de mii de eroi români care a cunoscut regimul de prizonierat, vreme de doi ani, unde a supravieţuit condiţiilor aspre la care erau supuşi soldaţii români, consideraţi „trădători“ de nemţi, deoarece, România intrase în Primul Război Mondial alături de Antantă şi împotriva Germaniei!.

„Acolo (în lagărul de la Tuchel), am dus cele mai mari suferinţe, continuă Ion D. Iordănescu. De acolo, ne‑au format în grupuri mai mici la diferite servicii, pe lângă frontul lor. Am stat doi ani de zile ca prizonier la germani… până când s‑a încheiat Armistiţiul între Armatele Germane şi Franceze. Aşa am profitat de ocazie, când se iscase bolşevismul în Armata germană, astfel încât soldaţii germani rupeau epoleţii ofiţerilor pe stradă… În timpul acestei debandade, noi, prizonierii români ‑ care eram în apropiere de frontul cu Franţa ‑, am putut reuşi să fugim la francezi. Francezii ne‑au primit foarte bine, am fost trataţi ca şi soldaţii lor, am făcut diferite servicii în Armata franceză… În Franţa am stat până în iulie 1919 din cauză că nu aveam mijloace de transport.

Iniţial, lagărul de la Tuchel a fost înfiinţat de nemţi pentru prizonierii ruşi, apoi au fost aduşi şi cei români, capturaţi în luptele pentru redobândirea teritoriilor româneşti. Zbigniew Karpus, cercetător polonez, relatează că numai în lagărul de la Tuchel, ce se întindea pe 37,5 hectare, erau aproximativ 20.000 de prizonieri români. Captivii locuiau în condiţii insalubre, în 200 de gropi sau bordeie, fiecare adăpostind câte 180 de persoane¹⁵. Înfometarea şi bolile războiului făceau ravagii.  La acestea se adăuga tratamentul la care au fost supuşi, în special, românii ‑ consideraţi de nemţi „trădători“. Numai în lagărul de la Tuchel au murit 2.471 de soldaţi români, toţi fiind îngropaţi în gropi comune. Printre cei cărora Dumnezeu le‑a zâmbit s‑a aflat şi soldatul‑cântăreţ Ion D. Iordănescu, care a avut şansa să revină Acasă. Cuminte şi conştiincios, s‑a dus iarăşi în bătaia gloanţelor.

„La 4 august 1919, m‑am prezentat la Regimentul meu Siret 11, unde, luându‑mi interogatoriu, m‑au trimis iarăşi pe front… Am găsit Regimentul Siret 11 în Ungaria¹⁶, aici făcându‑mi serviciul militar până în 20 septembrie, după care mi‑au dat un concediu de 32 de zile, până pe 19 octombrie. Prezentându‑mă la serviciu,  cu onoare, vă rog să binevoiţi a mijloci locul (postul) în drept, pentru reglarea drepturilor mele de paraclisier.

Cu cele mai profunde sentimete de dragoste, paraclisier Ion D. Iordănescu“.

Retrimiterea pe front a soldatului Ion D. Iordănescu, alături de alţi soldaţi, în vara anului 1919, se datora măsurilor punitive impuse României prin  Tratatul de Pace de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918, prin care România era „devorată“ de învingătorii săi de teritorii şi de multe bogăţii, constând în petrol, lemne, cereale¹⁷.

Pe frontul din Ungaria (de unde a revenit la 1 februarie 1920)¹⁸, unde se afla Regimentul 11 Siret din Galaţi, soldatul‑cântăreţ a stat drepţi, a stat cu frică, dar cu demnitate şi multă determinare, ca să apere şi să elibereze pământul românesc de sub jugul Austro‑Ungar, care, prin instaurarea regimului bolşevic, plănuia să preia controlul în Transilvania şi în alte ţări vecine. Ion D. Iordănescu ne relatează că a ajuns cu Armata Română până în Ungaria.

Aceste sacrificii ale Regimentului 11 Siret nu sunt foarte cunoscute astăzi, de noi. Istorici consemnează însă că aceşti bravi eroi, ştiuţi şi neştiuţi, au înfruntat cu piepturile goale duşmanul de temut, l‑au îndepărtat din Ardealul nostru sfânt şi, astfel, cu jerfă, cu sânge, cu sacrificii de care noi nici habar nu avem, au redat României Mari lumina şi pacea.

Nu am găsit alte informaţii despre soldatul‑paraclisier Ion D. Iordănescu¹⁹, cântăreţ în corul Statului Major din timpul Primului Război Mondial. Puţinele informaţii găsite în arhivă sunt însă esenţiale şi ele susţin sutele, miile de pagini scrise despre faptele de arme ale soldaţilor, ofiţerilor şi ale civililor în Primul Război Mondial. Memoriul său reface povestea vieţii sale, amare, de pe front şi dintr‑unul din lagărele nemţeşti.

Pe de altă parte, povestea acestui soldat‑paraclisier ne aduce în atenţie şi o frântură din viaţa fostei biserici „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Galaţi, locaş care nu mai există de ani buni şi a cărei existenţă este pusă, adeseori, sub semnul întrebării. Răspunsul ni‑l dă tot Dumnezeu Atotştiutor, în Anul Centenar al Marii Uniri: Și Biserica şi soldatul există astăzi, mâine şi în vecii vecilor, din neam în neam, din veac în veac.

Maria Stanciu

1. Cel care îngrijeşte în biserică şi, de cele mai multe ori, este şi cântăreţ la strană. Ion D. Iordănescu cânta bine, de vreme ce fusese trimis în armată drept „cântăreţ la Statul Major“, potrivit adeverinţei eliberată de Regimentul 11 Siret din 16 martie 1920, dosar 419/1916‑1920, fond Arhivă Protoieria Galaţi, fila 13.

2. Memoriul, depus la Protoieria Galaţi, are numărul de înregistrare 47/26 septembrie 1919. Fond Arhivă Protoieria Galaţi, Arhiepiscopia Dunării de Jos ‑ biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, dosar nr. 419/1916‑1920, fila 26, faţă‑verso.

3. Adeverinţă eliberată de Regimentul 11 Siret din 16 martie 1920, dosar 419/1916‑1920, fond Arhiva Protoieriei Galaţi, fila 13.

4. Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ era situată „pe la mijlocul străzii Brăila“, potrivit informaţiilor date de istoricul Paul Păltănea, în „Istoria oraşului Galaţi de la origini şi până la 1918“, Editura „Porto‑Franco“, Galaţi, 1995, p. 94. Înaintaşul său, Moise N. Pacu, precizează că prima biserică „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Galaţi a fost ridicată la 1831 din lut; apoi, a fost făcută altă zidire din cărămidă, la 1846. „Cartea Judeţului Covurlui“, Stabilimentul Grafic „I.V. Socecu“, Bucureşti, 1891, p.142.

5. Regimentul 11 Siret din Galaţi era unitate de elită, de infanterie.

6. Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Ediţia Academiei Române, îngrijită de academician Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 420.

7. Ioan‑Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, capitol: „Transilvania în timpul Primului Război mondial (1914‑1918), Vasile Vesa, în Istoria Transilvaniei, ediţia a II‑a, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, p. 471.

8. Istoria Transilvaniei, p. 472.

9. Topârceanu George, Memorii de Război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina; Vintage/Humanitas, 2014, pp. 33‑62.

10. Istoria Românilor, p. 424.

11. Lagărul de la Tuchel era şi este situat pe teritoriul Poloniei, ţară aflată, pe atunci, sub ocupaţie germană. Astăzi localitatea se numeşte Tuchola. Tuchel ţine de regiunea Pomerania (fosta Prusia), retrocedată Poloniei după Tratatul de la Versailles din 1919, alături de alte provincii ce aparţineau Franţei, Danemarcei, Cehiei, Belgiei… Între altele, noul Guvern german – „Republica de la Weimar“ – a fost nevoit să semneze „ruşinosul“ tratat şi să retrocedeze, inclusiv, provinciile Alsacia şi Lorena ce aparţineau Franţei… Tratatul a fost semnat la 28 iunie 1919 şi ratificat de Liga Naţiunilor în 10 ianuarie 1920.

12. Istoria Românilor, pp. 440‑447.

13. Comunicatul oficial nr. 116 (marţi ‑ 6 februarie 1918) şi nr. 118 (joi ‑ 8 februarie 1918), p. 1. „Voi aţi făcut gloria ţării!“ sunt cuvintele care au însoţit Sabia de onoare, pe care au trimis‑o generalii şi împăratul Japoniei generalului Eremia Grigorescu. În amintitul Comunicat oficial, un grup de academicieni, în frunte cu A.D. Xenopol şi P. Poni, făceau apel către gălăţeni şi ieşeni, către „întreaga Moldovă“, să participe la subscripţia publică pentru a cumpăra „O sabie de onoare“ generalului Eremia Grigorescu, fapt care s‑a şi întâmplat.

14. Adeverinţă eliberată de Regimentul 11 Siret, în 16 martie 1920, dosar 419/1916‑1920, fond Arhiva Protoieria Galaţi, fila 13.

15. Redescoperă istoria, anul II, nr. I (4), ianuarie‑martie 2014, p. 27.

16. Potrivit surselor istorice, Regimentul 11 Siret, după Marea Unire din 1 Decembrie 1918, a primit ordin să ţină sub control acţiunile armatei ungare care dorea să preia Transilvania abia revenită la trupul Țării, în 1 Decembrie 1918.

17. Acest tratat a fost considerat un adevărat „dictat“, prin care Dobrogea revenea inamicului, România beneficiind doar de un culoar de ieşire spre Marea Neagră. Apoi, părţi din Ardeal, Munţii Vrancei şi nordul Moldovei erau sub austro‑ungari, multe din bogăţiile noastre (petrol, lemn, cereale…) reveneau Germaniei. Practic starea de război devenise „starea de ocupaţie“… (Istoria Românilor, vol. VII, tom II, pp. 449‑450; 452‑453).

18. Adresă a Protoieriei Galaţi nr. 305 din 30 mai 1920, trimisă Ministrului Culturii şi Instrucţiunii Publice (pentru Administraţia Casei Sfintei Biserici) din Bucureşti, dosar 419/1916‑1920, fond fila 31.

19. La 1 septembrie 1920, acelaşi Ion D. Iordănescu înainta Episcopului locului o altă cerere de demisie, cerând să‑l numească, în post de paraclisier, pe tânărul Ion Ghilea, elev în clasa a III‑a a Școalei de Cântăreţi Bisericeşti din Galaţi, cu precizarea că el va pleca în satul natal…