Sunt zile minunate în viaţa fiecăruia dintre noi: ziua de naştere, ziua numelui, ziua în care ne‑am cununat, ziua în care ni s‑au născut copii etc.! Însă, sunt zile minunate în viaţa tuturor creştinilor şi anume, cele legate de persoana Mântuitorului: ziua în care S‑a născut Mântuitorul, ziua în care a Înviat, ziua în care S‑a schimbat la faţă, ziua în care S‑a botezat, ziua în care a intrat triumfal, pentru ultima dată, în Cetatea Ierusalimului; cele legate de persoana Maicii Domnului, sau cele legate de sfinţii mari, cu cinstire universală. Avem chiar şi zile legate de strămoşii noştri, cum sunt moşii de vară, de iarnă, de toamnă sau primăvară, pentru a nu vorbi de zilele închinate tuturor persoanelor Sfintei Treimi! Dar avem şi zile deosebite în viaţa popoarelor, precum Ziua Naţională, Ziua Independenţei (pentru statele mai mici, în general), Ziua Recunoştinţei – la americani etc! Sunt însă zile, cu o încărcătură duhovnicească şi patriotică, totodată, cel puţin în viaţa neamului românesc, aşa cum este Ziua Înălţării Mântuitorului Hristos la cer!
Este cunoscut faptul că, după slăvita Sa Înviere, Mântuitorul a mai zăbovit pe pământ încă patruzeci de zile, pentru a‑i încredinţa pe ucenici şi pe toţi cei ce trăiseră drama morţii şi îngropării Sale, că Învierea a fost un act real, că moartea a fost doar poartă spre înviere şi că ultimul cuvânt, în creaţie, îl are viaţa şi nu moartea! Prin slăvita Sa Înviere, Mântuitorul confirmase, încă odată, întreaga Sa învăţătură şi‑l încredinţase pe om că este chemat să redevină partenerul de dialog, în iubire veşnică, al lui Dumnezeu. Îi descoperise omului că chemarea sa era să redevină fiul lui Dumnezeu, dar îi arătase şi Calea! Iar Calea era chiar El, Hristos! De altfel, chiar spusese, în timpul activităţii sale pământeşti: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“! Într‑o lume fără repere, într‑o lume în derivă, într‑o lume plină de suspiciuni, într‑o lume pusă doar pe harţă, într‑o lume plină de orgolii, într‑o lume triumfalistă, într‑o lume care se luptă să depersonalizeze omul, într‑o lume ce decretează viciul şi păcatul virtuţii, iar virtutea o condamnă, într‑o lume în care sunt adorate zeităţile comunarde: Dumnezeul ‑ Progres şi Zeiţa ‑ Știinţă, într‑o lume în care omul se trufeşte când descoperă o lege a universului, deşi aceasta operează de la facerea lumii şi‑l neagă pe Legiuitor, cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ au o semnificaţie cu totul aparte! Ele ne redescoperă creştinismul ca fiind cel mai minunat mod de viaţă, o viaţă după un model ‑ Hristos, o viaţă trăită doar în simplitatea firii asumate de Hristos şi îndumnezeite, o viaţă ca dar al părinţilor şi dar al lui Dumnezeu, însă, o viaţă chemată la veşnică comuniune de iubire cu dăruitorii! În această perspectivă, timpul pe care Mântuitorul a mai zăbovit pe pământ, după Înviere, are o încărcătură duhovnicească nebănuită. Pe de o parte, El proclamase un nou legământ – testament, al unei Iubiri Jertfite, ca normă de vieţuire în această lume, pe de altă parte, le promisese, celor ce aveau să urmeze acest mod de viaţă, veşnicia sau nemurirea! Dacă felul în care Hristos a trăit, felul cum s‑a purtat şi l‑a slujit pe om, felul în care S‑a manifestat în faţa răstignitorilor era punere în scenă a Noului Testament, dar şi dovadă că e posibil de împlinit de oricine crede în El şi implicit în Dumnezeu, promisiunea nemuririi trebuia certificată. Învierea şi zăbovirea Sa, încă patruzeci de zile pe pământ, au avut acest dar, de a certifica şi dovedi că promisiunea nemuririi era o realitate concretă. Pedagogia divină este minunată şi unică, fiindcă, prin întreaga Revelaţie, dar în mod concret şi foarte clar, prin Iisus Hristos, Dumnezeu ne‑a invitat să ajungem asemenea Lui ‑ nemuritori! Ba, mai mult, ne‑a invitat la un parteneriat de iubire în veşnicie şi ne‑a arătat cum putem atinge sau ajunge la această stare: să fim asemenea Fiului Său! Să‑i iubim pe toţi oamenii, chiar şi pe cei ce ne fac rău, ori ne răstignesc; să luăm totdeauna răutatea lumii asupra noastră şi doar aşa vor triumfa binele, viaţa, veşnicia, Dumnezeu ‑ Iubirea! Acum înţelegem creştinismul ca mod de viaţă şi nu ideologie ce stă să se ia la harţă cu ideologiile veacului! Creştinismul este Viaţă, Adevăr şi Cale spre veşnicie, într‑un permanent urcuş spre singurul Cel Ce Este! Iar perioada celor patruzeci de zile ‑ cât Mântuitorul a rămas pe pământ după Înviere ‑, este certitudinea posibilităţii acestui urcuş. Nu trebuie să uităm o clipă că, odată înălţat la Cer, Mântuitorul a luat cu Sine şi firea umană îndumnezeită, aşezându‑o de‑a dreapta Tatălui şi prin aceasta ne‑a garantat tuturor, până la sfârşitul veacurilor, că putem şi noi urca acolo, propria noastră fire!
Deşi moşii şi strămoşii noştri nu au fost şcoliţi în înalte foruri academice, totuşi, prin modul cum şi‑au trăit şi sfârşit viaţa pe pământ, au dovedit că au înţeles şi asumat Noul Testament. Creştinismul la poporul român nu este altoit, ci face parte din fibra sa existenţială! Nu este ceva adăugat ulterior, ci sădit ontologic în fibra neamului, fiindcă noi ne‑am născut dintr‑un aluat creştin! De aceea, pentru bunii şi străbunii noştri iubirea lui Dumnezeu a fost fântâna de la care s‑au adăpat permanent. Dar ei şi‑au asumat Iubirea ca Jertfă, după modelul lui Hristos! Pentru ei, verbul a cuceri nu a existat în vocabular! Mai mult, atunci când au fost umiliţi, cuceriţi, asupriţi de marile puteri, nu au răspuns cu răutate, cu răzbunări fizice, deşi uneori ar fi putut să o facă. Au primit toate umilinţele, ca fiind îngăduite de Dumnezeu şi au continuat să‑şi iubească vrăjmaşii, stare de spirit atât de frumos exprimată de poet: răzbunarea cea mai cruntă, e‑atunci când duşmanul tău, e silit a recunoaşte: tu eşti bun, iar el e rău! Dar nu au încetat să facă totul pentru a‑şi păstra fiinţa neamului nealterată, nu au încetat să se jertfească, atunci când timpurile au cerut‑o, fiind conştienţi că din jertfa lor se naşte viitorul urmaşilor! Și fiindcă Biserica a înţeles că orice jertfă, ca expresie a iubirii şi mărturisirii adevărului, înalţă firea umană şi implicit înalţă neamul, a hotărât ca ziua Înălţării Domnului să fie şi ziua de cinstire a eroilor, a tuturor celor care au căzut „pe câmpurile de luptă, în lagăre şi‑n închisori, pentru apărarea neamului şi a dreptei credinţe, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră“.
Și dacă în perioada totalitară cinstirea eroilor, în Ziua Înălţării Domnului, se făcea doar în spaţiul sacru, astăzi lucrurile s‑au schimbat, cel puţin în formă, fiindcă sunt săvârşite slujbe în spaţiul public, urmate de manifestări cultural‑artistice, patriotice de cele mai multe ori! Ar fi minunat şi de dorit, ca toate aceste manifestări să fie izvorâte din preaplinul recunoştinţei noastre faţă de înaintaşi, dar să fie urmate, în acelaşi timp, de un comportament conform cu visul şi năzuinţa celor ce s‑au jertfit!
Pr. prof. dr. Ionel Ene