„Basarabia şi istoria ei. 100 de ani de la Unirea cu Țara. La 130 ani de la naşterea poetului ‑ preot Alexei Mateevici“ a fost tema conferinţei, organizată, la Galaţi, în 27 martie 2018, de sectorul Cultural‑Învăţământ al Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
În prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, participanţii ‑ preoţi, profesori, studenţi ai Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie Galaţi, seminarişti ‑ au aflat aspecte, aproape necunoscute, din ultima parte a scurtei vieţi a preotul militar Alexei Mateevici (1888‑1917). Sursa este un carnet, pe care ‑ „acest preot tânăr şi voinic, cu o faţă ca a sfinţilor din icoanele de odinioară“1 ‑ l‑a purtat la piept, pe frontul de la Mărăşeşti, în Primului Război Modial şi care a fost tipărit, în 2017, la Chişinău, sub titlul: „Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărăşeşti al poetului Alexei Mateevici“, de profesorul Vasile Malaneţchi, directorul Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu“ din Chişinău.
Aflat la Galaţi, profesorul Vasile Malaneţchi a povestit auditoriului că soţia părintelui Alexei Mateevici, Teodosia († 1972), a găsit în bagajele preotului militar amintitul carnet: „Astăzi am verificat lucrurile din geamantan şi am dat de un carneţel cu versuri, scrise în ultimele zile… Sunt nişte versuri, scrise înainte de îmbolnăvire, dedicate Ninocicăi (Nina, fiica sa, născută în 23 decembrie 1915): eu nu le pot citi, dar inima îmi spune că aceste versuri sunt pline de dragoste, faţă de mica noastră odraslă“, nota, în 17 august 1917, Teodosia Mateevici, cercetând filele acestui „martor“ tăcut al ultimelor zile ale părintelui.
Carnetul a fost păstrat de fratele său, Victor Mateevici (1890‑1968, profesor în Învăţământul Teologic din Basarabia), fiind studiat de academicieni, scriitori, poeţi, gazetari. Este unicat, cu valoare de patrimoniu, în cuprinsul său, aflându‑se poemul „Limba noastră“, devenit, în 1995, Imnul Republicii Moldova, poem identitar, care a ajuns la inimile tuturor românilor.
„Poeziile create pe front sunt scrise cu creion chimic ‑ şi odată cu trecerea anilor ‑ şirurile de litere şi‑au pierdut în multe locuri intensitatea culorii. Exista posibilitatea ca într‑un viitor imprevizibil, cuvintele să ajungă ilizibile. De aceea, am luat, urgent, hotărârea ca la comemorarea a o sută de ani de la moartea părintelui Alexei Mateevici să reproducem, în facsimil, paginile din carnetul preotului de război. Aşa am considerat că putem salva această piesă unicat, ce face parte din patrimoniul cultural naţional“, povestea profesorul Vasile Malaneţchi, la întâlnirea de la Galaţi.
Volumul „Limba vechilor cazanii…“, sub aspectul conţinutului, cuprinde cele zece poezii ale poetului basarabean, inclusiv copii ale manuscriselor, plus trei traduceri din literatura rusă, respectiv: „Zâna. Poveste valahă“, de Maxim Gorki, „Zădarnic, artiste“, de A.K. Tolstoi şi sonetul „Poetului“, tradus după A. S. Puşkin.
Cartea cuprinde şi o trecere în revistă a studiilor care s‑au făcut asupra poeziei lui Mateevici, unul dintre ele fiind semnat de academicianul Ștefan Ciobanu (1883‑1950), care a publicat, în 1923, studiul „Cultura românească în Basarabia sub stăpânire rusă“, ocazie cu care subliniază că „Alecu Mateevici este unul dintre cei mai de valoare poeţi basarabeni, că niciun poet basarabean, înainte de Unire, nu cunoştea atât de bine limba română şi «limba vechilor cazanii»“ şi că „numele lui va fi rămas în literatura română, chiar dacă ar fi scris numai poemul «Limba noastr㻓.
Recenta editare a profesorului Malaneţchi are referiri şi la munca profesorului Petre V. Haneş (1879‑1966), cel dintâi editor al poetului, care relatează că a primit caietul de la fratele poetului, Victor Mateevici, ocazie cu care a făcut un portret al familiei Mateevici.
Între cei preocupaţi de editarea creaţiilor părintelui‑poet este şi preotul Vasile Țepordei (1908‑2002), autorul primului studiu monografic, apărut mai întâi, în paginile publicaţiei „Viaţa Basarabiei“, în forma unor studii, în anii 1934, 1935 şi 1937, apoi, publicate în volum. Și profesorul Leon T. Boga (1886‑1974), fost şef al direcţiei regionale a arhivelor, istoric, ziarist, a fost preocupat de opera părintelui Alexei Mateevici. În 1936, cei doi au cerut carnetul „pentru a fi reprodus“ şi scos la lumină, şi aşa a ajuns şi în mâinile scriitorului George Doru Dumitrescu (1901‑1985), prietenul lui Leon T. Boga, directorul revistei „Pagini basarabene“, care, în calitate de redactor al amintitei publicaţii a scris „un memorabil eseu despre creaţia lui Mateevici“, relata profesorul Vasile Malaneţchi.
Cele zece poeme au fost scrise la Mărăşeşti, în iunie‑iulie 1917, şi printre ele se numără şi un „Cântec de leagăn“, de o sensibilitate aparte, adresat fiicei sale Nina Mateevici († 1982), scris pe 7 iulie 1917: „Stele‑n Nistru, stele sus,/ Dormi: povestea mi ţ‑am spus./ Stele‑n Nistru‑mpădurit,/ Dormi, odorule iubit…/ Ca să creşti un Moldovan/ Mândru, falnic, năzdrăvan,/ Să‑nverzeşti ca un stejar,/ Paza vechiului hotar./ Să‑ţi luceaască‑n frunte‑o stea/ Doar ne‑a lumina şi ea,/ Și cu codrul să te‑ntreci,/ Și dumbrăvile să‑i treci;/ Și să‑i baţi cărările,/ Să ne sorbi durerile,/ Și să treci la cela mal,/ Țara să ţi‑o scoţi din hal…“
Este aici o personificare, o transfigurare a frumoasei Basarabii, pe care poetul ne‑o prezintă sub chipul unui copil frumos, sclipitor… „Sunt numai câteva poezii, toate câte ni le‑a lăsat poetul. Am încercat cândva să adunăm la un loc, întru slava acestei adorate Basarabii, ceea ce a rămas din gândurile şi dragostea lui Mateevici pentru ea. Și nu am putut ajunge decât la o cărţulie de câteva pagini. Și atât destul, pentru a ne releva o nouă Basarabie; alta şi mai adâncă şi mai frumoasă decum ne‑o colora alt rând de carte. Nu ştim dacă am greşit, spunând că prin poezia lui am trecut Nistrul. Versul lui ‑ cu ondulări «oable» ‑ cum sunt dealurile provinciei, pline de acea nostalgie întru totul caracteristică pământului şi oamenilor ei… Pentru a începe cunoaşterea Basarabiei, trebuie neapărat citită prefaţa ei: poezia lui Mateevici. Este strâns aici tot materialul documentar de care ai nevoie. Și mai mult încă, sufletul ei…“, scria George Doru Dumitrescu, în amintita publicaţie, în februarie 1936.
În contextul manifestării de la Galaţi, profesorul Vasile Malaneţchi a subliniat calitatea de „profet“ a părintelui Alexei Mateevici, unicitatea poeziei sale, mesianică, salvatoare, dar şi faptul că Alexei Mateevici „nu a murit de moarte bună“. „El a crezut cu ardoare în Unirea de la 1 Decembrie 1918, iar prin puţinele, dar consistentele sale creaţii, părintele Mateevici ne‑a arătat că limba română este una deosebit de frumoasă, fapt susţinut prin poemul Limba noastră, poezie‑manifest care ne revelează că limba română este o limbă sfântă, este limba dulcilor cazanii“.
Repere biografice
Alexei Mateevici s‑a născut în 16 martie 1888, la Căinări, ţinutul Bender, în familia preotului Mihail şi Nadejda Mateevici, urmând clasele primare la Zaim, satul unde slujea tatăl său. În august 1897 s‑a înscris la clasa pregătitoare a Școlii Spirituale din Chişinău, iar în septembrie 1902, la Seminarul Teologic din Chişinău. A urmat cursurile Academiei Teologice din Kiev, absolvită în 14 iunie 1914, când obţine titlul de „licenţiat în Teologie de categori întâi, cu dreptul de a susţine teza de magistru fără examene preliminare“2.
În perspectiva preoţiei, la sfârşitul aceleiaşi luni, s‑a căsătorit cu domnişoara Teodosia Noviţkaia din Djurinţî, ţinutul Lipoveţ, regiunea Kiev, institutoare în clasele de aplicaţie ale Școlii Eparhiale din Kiev, reţinem din aceeaşi sursă. După hirotonie, a slujit la Catedrala „Sfânta Sofia“ din Kiev, iar din toamna anului 1914, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse îl numeşte profesor de Omiletică, Liturgică şi „călăuză practică“ pentru preoţii de la Seminarul din Poltava.
În 22 septembrie 1914, primeşte decizia de profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, iar în noiembrie 1914, devine membru activ al Societăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie din Basarabia. Preocupat de binele înstrăinatei Basarabii, în 23 iunie 1915, tânărul preot‑profesor Mateevici va prezenta, la una din întâlnirile amintitei comisiei, comunicarea ştiinţifică „Basarabia ca regiune a investigaţiilor arheologice‑bisericeşti şi Biserica Sfintei Adormiri din Căuşeni“.
În contextul izbucnirii Primului Război Mondial, părintele Alexei Mateevici primeşte propunerea de mobilizare din partea Episcopului Platon, motiv pentru care se înrolează ca preot ‑ militar în Regimentul 41 infanterie pe frontul din Galiţia.
Când România a intrat în Primul Război Mondial, în vara lui 1916, preotul Mateevici a cerut să fie detaşat pe frontul românesc, pentru a putea apăra mai bine pământul Moldovei şi limba dulcilor cazanii. Astfel, ajunge la Brigada 71 Artilerie din Armata 4 Rusă3, care se cantonase pe malul stâng al Siretului în urma stabilizării liniei frontului. Spre sfârşitul anului 1916, brigada sa se afla între Nămoloasa şi Oituz. O vreme, părintele a slujit sufletele ostaşilor români, în Tecuci, Movileni, Panciu şi Mărăşeşti. Cât a stat în România a avut ocazia de a‑i cunoaşte pe Nicolae Iorga şi pe Nichifor Crainic.
În 20 mai 1917, a participat la primul Congres al Studenţilor Români din Basarabia, ocazie cu care îi îmbărbătează pe tineri, printr‑un discurs mobilizator. În 18‑19 iunie 1917, a susţinut o prelegere la cursurile pentru învăţătorii moldoveni din Chişinău, unde a vorbit despre „noua şcoală moldoveneasacă“, scrie Nicoale Iorga. În acest cadru a prezentat, în premieră, poemul „Limba noastră“,4 compus special pentru acest moment.
S‑a îmbolnăvit pe front şi a murit în 13 august 1917, se crede, de tifos, deşi, unii cercetători susţin că a fost otrăvit. „Văd prăbuşirea unei stele,/ Al nopţii mândrului luceafăr,/ Și sufletul cântării mele/ Smintit se zbate şi neteafăr…/ Se frânge cântecul din fluier/ Și moare‑n tremur de mormânt“5, scria Alexei Mateevici, la începutul lunii iulie 1917.
În scurta‑i viaţă, părintele‑profesor Alexei Mateevici a scris în cotidianele „Basarabia“, „Viaţa Basarabiei“, revistele „Luminătorul“, „Kişiniovskie Eparhialinîie Vedemosti“ şi în „Cuvântul moldovenesc“, publicând articole de cercetare istorică şi arheologică şi poezii. De mare valoare sunt scrisorile trimise soţiei sale de pe front, publicate anul 2017. Tot în acel context, Protoieria Tecuci şi profesorul Ștefan Andronache au stabilit itinerariul părintelui Alexei Mateevici, în municipiul Tecuci, anume: bisericile „Sfântul Nicolae“, „Sfântul Dimitrie“ şi „Sfinţii Voievozi“ ‑ vechi şi la Movileni. A stat apoi, aproximativ, o lună la Panciu, iar în timpul luptelor s‑a rugat pentru victorie pe frontul de la Mărăşeşti.
Maria Stanciu
1. Iorga, Nicolae, „Încă unul: preotul Mateevici“, în Oameni cari au fost, II, Editura „Porto‑Franco“, Galați, 1996, p. 218.
2. Malanețchi, Vasile, Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărășești al poetului Alexei Mateevici, Editura Atelier, Chișinău, 2017, pp. 7‑13.
3. După renunțarea la neutralitate, susținută de Regele Carol I, România a intrat în Primul Război Mondial, alături de Franța, Anglia și Rusia, ca parte a Antantei, „Tripla Înțelegere“, cu scopul de a readuce ținuturile ocupate de marile puteri la Patria Mamă ‑ România. Istoria Românilor, coordonator: acad. Gh. Platon, Academia Română, vol. VII, tom. II, p. 395.
4. Poemul devenit Imnul național al Republicii Moldova a fost publicat întâia dată în ziarul „Cuvânt moldovenesc“ nr. 49, unde este făcută precizarea: „Poezia aceasta este scrisă cu prilejul cursurilor pentru învățătorii moldoveni și fost cetită de autor la deschidere“. În Malanețchi, Vasile, Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărășești…, p. 17. Pe de altă parte, savantul Nicolae Iorga a publicat „Limba noastră“, în ziarul „Neamul românesc“ nr. 236 din 29 august 1917, p. 1
5. Poemul se numește „Văd prăbușirea“ și a fost scrisă la Mărășești, în noaptea de 5‑6 iulie 1917.