Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu“ din cadrul Academiei Române, în colaborare cu Fundaţia Naţională pentru Știinţă şi Artă şi Muzeul Naţional al Literaturii Române a aşezat la îndemâna cercetătorilor, teologilor, clericilor, dar şi cititorilor interesaţi de literatura românească veche un volum cu valoare de monument istorico-literar: Enciclopedia literaturii române vechi (Bucureşti, 2018, 1040 p.). Sub coordonarea generală a academicianului Eugen Simion şi a unui comitet select de coordonare şi revizie, alcătuit din specialişti de marcă, şi anume filologul şi istoricul literar Dan Horia Mazilu († 2008), filologii şi lingviştii Gheorghe Chivu, Eugen Pavel şi Laura Bădescu (ultimii trei membri ai Colectivului de Literatură română veche din cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu“) s-au „înrolat“ în echipa de redactare a dicţionarului 28 de autori, cărora li s-au adăugat alţi 41 de colaboratori; aşadar, un total de 69 de autori ai articolelor. Este prima enciclopedie de acest fel, apărută în spaţiul cultural şi ştiinţific românesc.
Fără îndoială, acest instrument de lucru de înaltă ţinută ştiinţifică este un epitalam înălţat istoriei literaturii române vechi, prin care s-a realizat în timp întregul ansamblu cultural-ştiinţific autohton; în acelaşi timp, este şi un dar generos şi valoros făcut românilor de pretutindeni, în anul Centenarului Unirii de la 1 Decembrie 1918.
Prin cele 1040 de pagini ale acestui magistral volum, specialiştii în domeniu, teologii şi slujitorii bisericeşti sunt conectaţi la noutăţile absolute, în materie de sorginte a unor cărţi liturgice (de ex. Imnul Acatist este creaţia imnografului Roman Melodul şi nu a patriarhilor Serghie sau Gherman ai Constantinopolului, cum se ştia până acum, p. 37), a autorilor unor lucrări imnografice, hagiografice ori de Teologie ortodoxă (dacă ne raportăm, de exemplu, la mitropoliţii Dosoftei şi Varlaam ai Moldovei, ori la Petru Movilă), dar şi de natură ştiinţifică şi enciclopedică (în cazul spătarului Nicolae Milescu, al domnitorului Dimitrie Cantemir şi al altora).
Fiecare articol – din cele aproape 500 – cuprins în eleganta Enciclopedie, este urmat de o listă a scrierilor şi de repere bibliografice (în cazul prezentării unui autor), de ediţii (când se face vorbire despre o anumită scriere veche) sau de traduceri (pentru lucrările vechi care au pătruns în spaţiul literar românesc din literatura altor popoare).
Toate genurile literare ale vechilor scrieri şi autori, precum literatura parenetică, oratorică, ceremonială, de factură populară, apocrifă sau ştiinţifică sunt definite şi beneficiază de istoricul care orientează pe cel interesat în spaţiul temei respective de-a lungul vremii.
Cei interesaţi vor găsi în volumul respectiv reperele temporale şi axiologice ale literaturii vechi din spaţiul românesc, „de la primele texte, însoţite de copiştii, traducătorii şi tipografii lor, până la comentatorii («vechiştii») de ieri şi de azi“ (p. 9), dar şi „scrierile ce pot da un semn de viaţă culturală înainte şi după afirmarea, ca limbă literară, în limba română“ (p. 9-10), precum scrierile de cancelarie (în latină, slavonă şi neogreacă), a căror natură şi valoare estetică academicianul Eugen Simion le creditează, găsind acestora locul firesc în cadrul Enciclopediei.
Și-au ocupat locul în paginile impresionantului volum mai mulţi cercetători (paleografi, bibliologi, filologi, lingvişti, istorici literari, traducători, istorici, folclorişti, editori), care s-au validat prin lucrări de cercetare a literaturii române vechi şi a slujitorilor ei în epoca medievală timpurie şi târzie, şi prin fructificarea lucrării lor migăloase şi competente în publicaţii ştiinţifice care au adus lămuriri, completări şi contribuţii noi la dosarul temelor abordate. Unii dintre aceştia sunt ei înşişi, colaboratori la alcătuirea enciclopediei.
La loc de cinste sunt amintiţi mai mulţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române (mitropoliţii Dosoftei, Leon Gheuca, Iacob Putneanul, Iacob Stamati ai Moldovei, Teodosie al Țării Româneşti, Simion Ștefan al Ardealului, Nestor Vornicescu al Olteniei, episcopii Filaret şi Ghenadie Enăceanu ai Râmnicului, Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos şi Romanului etc.), precum şi teologi de marcă ai Bisericii Ortodoxe Române care s-au ocupat de literatura română veche şi de reprezentanţii ei: teologul şi istoricul Teodor Bodogae (pp. 127-128), bizantinologul şi istoricul Alexandru Elian, membru titular al Academiei (pp. 351-352), profesor al semnatarului acestei recenzii, istoricul literar şi editorul Constantin Erbiceanu (pp. 356-357), istoricul Ioan Lupaş (pp. 585-587), istoricul literar pr. Paul Mihail (p. 634-636) ş.a.
Ne-am bucurat să găsim în masivul volum nume şi lucrări care sunt legate de spaţiul ecleziastic al Dunării de Jos. Astfel, sunt înscrişi: absolventul Seminarului Teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi, pedagogul Ștefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române; istoricul Mihai Berza, născut în Tecuci (pp. 93-94); istoricul literar Constantin Ciuchindel, născut, de asemenea, la Tecuci (p. 229); poetul şi traducătorul Costache Conache de la Țigăneştii Tecuciului (pp. 236-245); Aurora Elena Ilieş, editor şi istoric, născută în Tecuci (p. 439-440), istoricul şi bibliologul gălăţean Dan Râpă-Buicliu din Băneasa, judeţul Galaţi (p. 785); lingvistul şi filologul Ionel Rizescu, născut în Galaţi (p. 789); paleograful şi editorul Emil Vârtosu, născut, de asemenea în Galaţi, unde a fost şi profesor o vreme (p. 967).
La finalul lucrării, cititorul va găsi trei liste de ilustraţii: a fragmentelor ilustrative (pp. 979-982), a ilustraţiilor (pp. 985-987) şi a ilustraţiilor în policromie (pp. 988-990), apoi o cronologie, din sec. V până la anul 1830 (pp. 993-1032) şi indicele de articole (pp. 1035-1040).
Enciclopedia beneficiază de excelente ilustraţii şi condiţii de tehnoredactare şi de imprimare tipografică.
Dacă ar trebui să găsim „un nod în papură“ unui astfel de monument de cultură, el ar fi legat de bibliografia unor articole care nu este adusă la zi (cităm aleatoriu: Liturghier, Paisianism, Pateric, Antonie Plămădeală, Melchisedec Ștefănescu etc.). De altfel, coordonatorul general, acad. Eugen Simion, în Cuvânt-înainte mărturiseşte că volumul nu este o „enciclopedie perfectă, dar una complexă, bine informată şi, în cea mai mare parte, bine scrisă… o operă de erudiţie şi orientare intelectuală“ (p. 9).
Ne bucurăm de o astfel de apariţie editorială care se înalţă valoric deasupra publicaţiilor-maculatură de care piaţa românească a cărţii este suprasaturată. Este dovada unui trecut din care facem parte – cu bune şi rele – dar care dă o notă fermă de seriozitate, maturitate şi luciditate vizavi de potenţialul cultural uriaş al înaintaşilor din spaţiul culturii româneşti.
Cinste iniţiatorilor şi celor care, de o manieră profesionistă, au conlucrat la plămădirea acestei cărţi monument şi eveniment!
Pr. Eugen Drăgoi