Aspecte din slujirea ierarhilor Dunării de Jos, pentru susţinerea unităţii de neam (I)

Românii au fost adesea văzuţi (dar se şi manifestă astfel!) ca un popor care poartă, adânc imprimată în mentalul colectiv, dezbinarea dacică. Cu toate acestea, conştiinţa şi dorinţa unirii, arătate prin lupta de secole pentru unitate de credinţă, limbă şi de neam au fost un deziderat viu, un fir roşu în istoria noastră naţională. Între luptătorii pentru unitate, printre cei mai de seamă se află ierarhii şi preoţii, care au creat adevărate curente de opinie, fiecare la timpul şi locul său de slujire, în vederea realizării şi menţinerii acestei unităţi mult dorite.

Şi păstorii Dunării de Jos, de‑a lungul deceniilor, au fost luptători pentru unitate. Cel dintâi dintre aceştia, episcopul Melchisedec Ştefănescu a rămas în conştiinţa românească drept unul dintre principalii promotori ai Unirii din 1859. În timpul slujirii sale la Huşi, în perioada iunie 1856 – decembrie 1858 a susţinut repetate predici pe tema predilectă a unirii Moldovei cu Ţara Românească, pregătind poporul pentru acel moment istoric. Dintre acestea, se evidenţiază o cuvântare de mare răsunet în sufletele oamenilor, intitulată „Jărtfă pentru Unirea Principatelor“ (29 iunie 1856), în care arată că moldovenii şi muntenii se pot uni şi trebuie să facă acest pas istoric, întrucât au comune „originea, religia, datinile şi conformitatea limbii… dar şi nevoile reciproce“. Textul este impresionant! Şi actual! În anul 2018 ar trebui multiplicat, cunoscut şi însuşit de către toţi românii! Cităm aici doar un scurt pasaj, relevant pentru convingerile unioniste ale ilustrului slujitor al Bisericii: „Nu vrem să fim sclavi… Vrem să gustăm şi noi o fericire legală, de care se bucură naţiile civilizate. Nu vrem să fim în dezbinare, vrem să dăm mâna cu fraţii noştri, ca toţi, cu o gură şi o inimă să mărim pe Dumnezeu şi să lucrăm mântuirea Patriei noastre, în înţelesul Europei civilizate (…). Pentru a ajunge la această fericită Unire, noi avem nevoie a jertfi abuzurile şi obiceiurile rele ce s‑au înrădăcinat în noi: egoismul, particularitatea, materialitatea. Virtutea nu se poate săvârşi fără jertfe, ba câteodată se cere şi o totală lepădare de sine – «ardere de tot», cum zice Scriptura! «Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine». (…) Să îmbrăţişăm cu toţii unirea cu fraţii noştri, pentru ca, în acest chip, să se pună capăt sclaviei noastre morale şi materiale“. Textul de faţă, dar şi celelalte manuscrise ale predicilor sale unioniste sunt publicate în mai multe volume din „Acte şi documente relative la istoria renascerei României“, Bucureşti, 1890 ş.u., iar dl academician Gabriel Ştrempel le cuprinde în monumentala sa lucrare „Catalogul manuscriselor româneşti B.A.R.“.

Pentru activitatea sa în susţinerea Unirii, arhimandritul Melchisedec a fost ales membru al divanului Ad‑hoc de la Iaşi, fiind, alături de Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, între principalii făuritori ai istoricului moment de la 1859. Şi nu rămâne aici. Ca episcop al Dunării de Jos (17 noiembrie 1864 – 22 februarie 1879), Melchisedec îşi urmează vocaţia de „unificator“, păstorind în această eparhie reîntemeiată anume „ca un inel“ care lega sudul Moldovei, sudul Basarabiei, Dobrogea şi estul Munteniei şi devenind unul dintre cei mai fervenţi susţinători (prin sume consistente de bani şi colecte în alimente şi efecte) ai armatelor române angajate în Războiul de Independenţă.

Subliniem aici şi eforturile mari depuse de episcopii Iosif Gheorghian şi Partenie Clinceni, îndeosebi pentru re‑românizarea şi reîncreştinarea Dobrogei, după Războiul de Independenţă revenită la Ţara‑Mamă. Pentru a se lega fiinţial de această zonă vitregită de istorie şi în care păstorirea presupunea mari dificultăţi, preoţii nou‑hirotoniţi pentru pa­­rohiile dobrogene au primit loturi de pământ. La solicitarea ierarhilor, care cunoşteau cel mai bine acest teritoriu, într‑un timp relativ scurt (de nici trei decenii), cu un uriaş efort economic, au fost construite în satele dobrogene, prin implicarea Eparhiei Dunării de Jos şi a Statului Român mult peste 100 de biserici şi 100 de şcoli. Astfel, reunită cu România, Dobrogea nu mai părea „terra deserta“, ci starea ei spiritual -morală şi economică se îmbunătăţea şi se alinia uşor-uşor cu aceea din ţară. În plus, episcopul Partenie ctitoreşte la Galaţi reşedinţa episcopală, care încopciază – din punct de vedere administrativ bisericesc – definitiv, Dobrogea la România. Toate aceste strategii pastorale au fost menite a consolida Unirea de la 1859, în zona Dunării de Jos, această parte de ţară, de unde – de fapt – porniseră ideile unioniste prin activitatea jertfelnică a unor mari patrioţi, precum Al. I. Cuza, Costache Negri, Ecaterina Cocuţa Vogoride, protopopul Gheorghe Dimitriu, preotul Dimitrie Mătcaş.

Episcopul Pimen Georgescu al Dunării de Jos era recunoscut pentru simţămintele sale înalt patriotice. Ctitoriile sale majore, la Galaţi, Catedrala şi Seminarul Teologic „Sfântul Andrei“, sunt două instituţii de maximă centralitate şi cu funcţionalitate unificatoare, bisericească şi românească, totodată. Într‑o telegramă adresată lui Dimitrie Sturdza, episcopul Pimen nota chiar vocaţia de pol de unitate pe care trebuia să şi‑o asume Seminarul gălăţean reînfiinţat: „…Am nădejde şi voi urmări cu tot interesul ca în acest seminariu să se pregătească cât mai bine şi cu toată îngrijirea viitorii candidaţi pentru preoţie care, prin sfânta lor misiune, au o chemare atât de mare pentru luminarea şi conducerea poporului pe calea binelui, mai ales aici, la Dunărea de Jos şi Marea Nea­gră“. Aşa a şi fost: în cei 110 ani de la înfiinţare (cu hiatul 1948‑1989), la acest seminar au studiat tineri din toată Moldova, din Dobrogea, din Basarabia şi chiar din Bucovina. Un alt detaliu interesant, legat de Pimen Georgescu: ca Mitropolit al Moldovei, este primul ierarh român care a fost pomenit la o slujbă oficială, în Basarabia, după ce Sfatul Ţării de la Chişinău luase hotărârea de unire cu Ţara‑Mamă (27 martie 1918). Episodul este relatat în jurnalul său de preotul Gheorghe Creţu, fost slujitor la biserica „Foişorul de Foc“ din Bucureşti, care a slujit, împreună cu arhimandritul Gurie Grosu – viitor mitropolit al Basarabiei, la Te Deum‑ul ce s‑a săvârşit în limba română, în Catedrala din Chişinău, cu acel prilej. La ecteniile pentru ierarh şi pentru demnitari au fost pomeniţi atunci, pentru prima dată într‑o biserică din Basarabia, mitropolitul Pimen al Moldovei şi Regele Ferdinand I al României! A doua zi, toate ziarele basarabene consemnau acest detaliu semnificativ, care materializa de fapt hotărârea Sfatului Ţării.

Momentul emoţionant al Unirii Ardealului cu Ţara‑ Mamă (1 Decembrie 1918) se leagă şi de biografia episcopului Nifon Niculescu al Dunării de Jos. În vederea primirii delegaţiei ardelene, alcătuită din episcopul dr. Miron Cristea al Caransebeşului, episcopul greco‑catolic Iuliu Hossu, Alexandru Vaida‑Voievod şi Vasile Goldiş, la Palatul Regal din Bucureşti, pentru a preda Regelui Ferdinand „Actul Unirii“, protocolul regal a prevăzut, mai întâi, o slujbă de Te‑Deum. Slujba s‑a săvârşit în Catedrala Mitropolitană „Sfinţii Împăraţi“, de către episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos, recunoscut drept un liturghisitor neîntrecut. În monografia pe care o dedică Patriarhului Miron Cristea (apărută la Editura „Cartea Românească“, Bucureşti, 1929), Ion Rusu‑Abrudeanu arată că Te‑Deum‑ul s‑a slujit „în prezenţa membrilor Guvernului prezidat de Ion I. C. Brătianu, a corpului diplomatic, a delegaţiunei ardelene şi a reprezentanţilor autorităţilor militare şi civile“ (p. 282). De altfel, în pregătirea acestui moment solemn şi copleşitor, episcopul Nifon emisese o circulară pe care a îndreptat‑o către toţi preoţii, credincioşii şi ostaşii români din Eparhia Dunării de Jos. Textul arăta, discret, marasmul creat în Moldova de Nord şi îndeosebi în Basarabia de retragerea trupelor ruseşti şi îndemna la echilibru, linişte, pace şi susţinerea ‑ în continuare ‑ a proiectului uriaş ce stătea înainte, Marea Unire: „Aţi auzit că spre răsărit de noi, rău‑sfătuitori au îndemnat mulţimea suferindă şi lipsită să se răzvrătească: au ucis inteliginţe, au distrus averi şi au prefăcut în cenuşe aşezăminte de interes obştesc… A ucide frate pe frate nu‑i libertate, ci anarhie; a distruge totul nu este civilizaţie, ci barbarie… Suntem la o răspântie unde totul putem câştiga, dar şi unde putem pierde totul. Pentru a câştiga întregirea neamului şi scăparea fraţilor noştri de sub jug străin, ne trebue linişte, pace, muncă şi înţelepciune. Când este vorba de întemeerea României Mari, suferinţele, nedreptăţile şi neegalităţile sociale să le lăsăm pentru moment şi să lucrăm cu puteri unite, mai întâiu la mărirea şi statornicirea noastră înlăuntru hotarelor noastre lărgite şi la vreme toţi vom găsi libertatea aşteptată şi buna stare dorită“. În aceeaşi circulară, episcopul Nifon îndemna preoţimea să sfătuiască pe toţi, credincioşi, civili şi ostaşi să menţină ordinea în sate şi oraşe. Este lesne de înţeles că mesajul ierarhului, receptat de toţi, a avut un efect mai mult decât benefic.

De‑a lungul vremii, ierarhii dunăreni din România Mare au cinstit după cuviinţă Unirea ca dar al lui Dumnezeu, ca fapt istoric şi ca rod al luptei românilor, însă atât cât se putea, în timpuri de prigoană atee. După 1940, de pildă, la noi nu s‑a mai putut vorbi de Basarabia şi nici de Bucovina „de dincolo“, iar în Ardeal, existenţa unei anumite regi­uni autonome jena destul de mult discursul pro‑România. Din aceste motive şi din multe altele, ne­rostite, ierarhii apelau la limbajul îngăduit (sau chiar propus de cenzura timpului!), pentru a întreţine sentimentul patriotismului adevărat şi al iubirii autentice de ţară, în întregul ei.

Astfel, cuviosul episcop Che­­sarie  Păunescu al Dunării de Jos, în „Pastorala la Naşterea Dom­­nului“ de la anul 1958, cu pri­lejul a patru decenii de la Marea Unire, învăţa poporul astfel: „Este o faptă aleasă, mai presus decât altele, care ne ridică până la vrednicia de a ne numi fii ai lui Dumnezeu. Aceasta, iubiţilor, este pacea. «Fericiţi făcătorii de pace ‑ zice Mântuitorul ‑ că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema». Pentru că Dumnezeul nostru e «Dumnezeul păcii» ‑ Romani 15, 33, iar noi, care suntem chipul şi asemănarea Lui, trebuie să ne unim cu Dumnezeu în lucrarea aceasta sfântă de a statornici pacea în rosturile noastre, în ţara noastră şi în toată lumea, unind munca noastră şi râvna noastră de bine cu a tuturor celorlalţi oameni“. Atât se putea scrie atunci; era anul când, în ţară la noi se pornise cumplita prigoană împotriva Bisericii! La 70 de ani de la Marea Unire, arhiepiscopul de vie memorie dr. Antim Nica al Tomisului şi Dunării de Jos scria în „Pastorala de la Naşterea Domnului“ (1988): „Se cuvine să ne aducem aminte de un moment istoric din cele mai importante din viaţa Patriei noastre şi anume: împlinirea a 70 de ani de la Unirea Transilvaniei cu Ţara‑Mamă. Realizarea acestui deziderat milenar al moşilor şi strămoşilor noştri a fost rodul luptei eroice şi îndelungate a întregului popor român, condus de străluciţi voievozi, în fruntea cărora se situează figura marelui domnitor Mihai Viteazul, cel care la anul 1600 a unit pentru prima dată cele trei Ţări Româneşti sub sceptrul său. Acest eveniment de covârşitoare importanţă a servit ca imbold pentru toţi românii, de a lupta în continuare pentru eliberarea şi unitatea neamului. Ne închinăm amintirii celor care au militat pentru această măreaţă cauză, iar jertfa lor să ne fie pildă de urmat în strădania noastră de astăzi, pentru întărirea patriei şi apărarea ei“. Sunt cuvinte care sună oarecum artificial, în lumea noastră plină de apatrizi, de persoane cu duble (sau mai multe!!!) cetăţenii sau de inşi care „şi‑au uitat mama“, în cheia gândului marelui poet Grigore Vieru: „Patria e ca un copil. Dacă uiţi de el, poate să plece de acasă…“. În perioada 1948‑1989 doar acestea le rămăseseră românilor: credinţa, familia şi gândul la România cea de la 1918! Ierarhii cunoşteau acest fapt, de aceea încercau, cu multă prudenţă, dar şi cu tenacitate, să întreţină „focul viu“ al adevăratului românism, îmbinat cu credinţa ortodoxă din sufletele oamenilor.

Anii 1990‑1991 rămân sinonimi cu „podurile de flori“ de peste Prut. De atunci avem libertatea de a redescoperi istoria adevărată a românilor. Cei care au dorit, au putut învăţa mult despre lupta pentru unire a românilor, despre jertfele unioniştilor, lucruri nebănuite, uimitoare, pilduitoare. În acest context de libertate a credinţei, ÎPS Părinte Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, în cei peste 28 de ani de slujire la Dunărea de Jos a putut mereu evoca şi pomeni pe aceşti „eroi şi martiri ai unităţii de credinţă şi neam“. Aceste gesturi de recunoştinţă s‑au făcut în cadrul a diverse activităţi ştiinţifice (simpozioane, dezbateri, alte momente festive) sau la sfintele slujbe prilejuite îndeosebi de date memorabile, precum  24 ianuarie şi  1 decembrie, care au şi devenit, prin Hotărârea Guvernului României, sărbători naţionale. În „Pastorala“ adresată preoţimii şi credincioşilor la Paştile anului în curs, publicată integral în deschiderea  numărului de faţă al revistei eparhiale, în legătură cu „Anul omagial al unităţii de credinţă şi neam“ – „Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918“, ÎPS Sa scrie: „Şi din Eparhia noastră slujitorii şi credincioşii şi‑au oferit darul de eroism, de jertfă şi de solidaritate pentru idealul unităţii de credinţă şi de neam.  De aceea, omagiem binefacerile spirituale ale unităţii noastre de credinţă cu făcliile pascale în mâini şi, cu inimile pline de recunoştinţă, comemorăm în Anul Centenar pe toţi luptătorii, eroii şi făuritorii Unirii celei Mari de la Alba Iulia. Pe lângă multele şi emoţionantele evocări din parohii, din şcoli şi din societatea noastră, ne vom bucura de semnul cel mai concludent al fidelităţii faţă de dreapta credinţă care ne uneşte şi ne întăreşte, prin sfinţirea Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului, pentru înălţarea căreia şi dumneavoastră aţi adăugat câte o «cărămidă» a «bănuţului văduvei». Catedrala Naţională este nu doar un simbol, ci o «corabie»  autentică ce ne îndreaptă din valurile tuturor încercărilor, suferinţelor şi erorilor noastre către «portul» liniştit al unităţii de credinţă şi de neam“. Referirea de mai sus arată clar poporului de la Dunărea de Jos că rodul gândirii profetice şi al lucrării apostolice ale Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, unite sinergetic cu forţa de ctitorire a Bisericii, susţinută de poporul ei şi de Ţară (statul român) este împlinirea acestui proiect istoric, magistral (singurul, dealtfel!) cu care neamul românesc marchează centenarul Marii Uniri: sfinţirea Catedralei Naţionale!!!

Succintul excurs de mai sus este doar un îndemn pentru cei dornici a cunoaşte adevărul şi a deveni ceea ce Sfântul Sinod ne cere: recunoscători, moştenitori, dar şi „fructificatori ai roadelor Marii Uniri, timp de 100 de ani“.

Pr. dr. Lucian Petroaia