Curăţirea de patimi prin virtuţi 1

În general, schema cea mai simplă şi cea mai corespunzătoare cu dezvoltarea vieţii duhovniceşti ni s‑a părut că este cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul, care consideră că urcuşul spiritual are următoarele şapte trepte: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, răbdarea şi îndelunga răbdare, nădejdea, nepătimirea şi iubirea. Vom urma deci această schemă, cu ramificările ei la fiecare treaptă, folosindu‑ne în descrierea acestor ramificări şi de alte scrieri ascetice, mai ales, de Scara Sfântului Ioan Scărarul.

Credinţa e primul pas în viaţa duhovnicească.

„Credinţa este binele concentrat, iar binele e credinţa actualizată.  De fapt, nu se poate porni sistematic la nicio acţiune împotriva patimilor şi nu se poate pune începutul niciunei virtuţi, dacă nu e prezentă credinţa ca imbold. Înfrânarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinţă, iar frica de Dumnezeu presupune credinţa în Dumnezeu“. E drept că înfrânarea şi peste tot viaţa virtuoasă întăresc la rândul lor credinţa, dar primul motor al acestora este totuşi credinţa. Mai întâi de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit într‑un fel oarecare să căpătăm în noi credinţa. Întrucât credinţa o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul să premeargă oricărui bine de la care pornim. Astfel, începutul bun e pus de Dumnezeu, prin Botez. Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a acestui început pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfăşurare automată, fără noi, ci de o desfăşurare voită şi ajutată de noi, prin toată încordarea noastră.

Deci, mai înainte de orice virtute, trebuie să avem credinţa dobândită sau întărită la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastră, ca să înaintăm pe drumul virtuţilor spre desăvârşire. Astfel şi credinţa e o virtute, e un bine, dar se arată ca bine prin conlucrarea noastră. Această conlucrare constă la început din simpla voinţă de a crede, şi nu din voinţa de a face ceva. De altfel, în mod inevitabil prima încordare a voinţei noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest obiect: a crede. Chiar din partea noastră nu se poate începe de altundeva, în nicio schimbare în bine a vieţii noastre, decât de la a crede. Iar cine vrea să creadă, ajunge de poate să creadă. Nu există om care, vrând cu stăruinţă să creadă, să nu fi ajuns la putinţa de a crede. Dar faptul că vrând cineva să creadă ajunge de poate crede, se datoreşte prezenţei unui har prealabil în noi. Căci prin simpla voinţă a sa, omul n‑ar ajunge niciodată să creadă. Empiric, el tinde să‑şi închipuie că totul atârnă numai de voinţa lui, pentru ca să se accentueze necesitatea contribuţiei lui. Dar, pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul că poate să vrea să creadă e un dar al credinţei, care însă nu‑l sileşte să vrea numaidecât să creadă. Iar din momentul în care, vrând cineva să creadă, a ajuns să creadă de fapt, harul ascuns în el de la Botez, sau credinţa ca virtualitate s‑a trezit la actualitate prin faptul că omul şi‑a dat contribuţia lui.

Deci, înainte de a porni pe drumul purificării (al curăţirii de patimi şi al cultivării virtuţilor) e necesar ca omul să‑şi întărească credinţa primită la Botez, prin voinţă, ne recomandă Centuria lui Calist² şi Ignatie. Credinţa însă fiind o raportare a mea la Dumnezeu nu se poate întări, decât începând să mă gândesc mai des la El, nu în mod teoretic, ca la o temă de reflexiune filozofică, ci ca la Cel de care eu depind în toate ale mele şi Care mă poate ajuta în insuficienţele mele. Dar gândul la Dumnezeu se concretizează sau se întreţine prin câte o scurtă şi deasă pomenire a Lui, făcută cu evlavie, cu sentimentul că depindem de El. Câte un asemenea cuvânt ne concentrează gândurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a făcut El pentru noi, ca bază pentru încrederea că ne va ajuta şi acum.

Iată de ce considerăm că Centuria lui Calist şi Ignatie a procedat foarte just, aşezând la începutul întregului urcuş duhovnicesc credinţa, ca dar al harului şi pomenirea numelui lui Iisus Hristos. „Începutul oricărei lucrări plăcute lui Dumnezeu este chemarea cu credinţă a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, o dată ce El Însuşi a spus: «Fără de Mine nu puteţi face nimic» (In. 14, 9)“. De aceea, toţi marii dascăli ai ascezei au învăţat că înainte de orice lucrare şi preocupare bună, toţi, şi mai ales cei ce voiesc să intre în stadiul liniştii îndumnezeitoare şi să se consacre lui Dumnezeu, trebuie să se roage în Domnul şi să ceară de la El mila, fără să se îndoiască; „iar preasfântul şi preadulcele Lui nume să‑L aibă ca obiect nelipsit de lucru şi de meditaţie, şi să‑L poarte neîncetat şi în inimă, şi în minte, şi pe buze, şi în El şi cu El să respire, să trăiască, să doarmă, să vegheze, să se mişte, să mănânce“.

Desigur, nu dintr‑o dată se poate ajunge la o asemenea pomenire continuă a lui Dumnezeu şi, în special, a numelui lui Iisus Hristos. Nici nu e bine să se ajungă prea repede, căci s‑ar săvârşi atunci prea automat această pomenire. E bine ca această pomenire a lui Iisus să se îndesească treptat, pe măsura obişnuirii sufletului cu concentrarea în gândul la Dumnezeu. Dar e bine ca, chiar de la început, să se facă mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr‑un nume oarecare („Doamne“, „Iisuse“), sau chiar şi numai printr‑o concentrare a gândului la un astfel de nume, într‑un moment de strâmtoare, sau de odihnă, pe drum sau la lucru.

Necesitatea credinţei, ca primă treaptă a urcuşului duhovnicesc rezultă însă şi din felul patimilor de a se stârni. Am văzut că momentul decisiv, în stârnirea patimilor, este alunecarea raţiunii din poziţia ei firească, atrasă de apariţia unei pofte trezite în conştiinţă. În acel moment, pofta sau afectul nevinovat capătă putere şi devine condamnabilă. Păcatul începe de fiecare dată printr‑o cădere a raţiunii, printr‑o cădere din adevăr, prin alunecarea ei pe un drum rătăcit, spune Diadoh, şi printr‑o uitare a rostului ei.

Deci, aici trebuie adusă prima întărire, la primul post pe care‑l cucereşte inamicul. Trebuie întărită adică raţiunea, ca să reziste. Această întărire se face prin credinţă. Credinţa statorniceşte raţiunea într‑o atitudine intelectuală, într‑o concepţie de viaţă. Desigur, credinţa nu e, cel puţin la început, o evidenţă intelectuală care convinge raţiunea printr‑o stringenţă de ordin exclusiv gnoseologic. Ea se însuşeşte în mare parte prin voinţă, şi ca atare este o virtute. Ea are un dublu aspect: intelectual şi voluntar. 

Pe de o parte e o concepţie, un punct de vedere, pe de alta e un act de voinţă. E o sinteză intelectual‑voliţională. Dar, nici alunecarea raţiunii nu e un act pur intelectual, ci şi unul voluntar. Nici raţiunea nu s‑a dat de partea poftei pentru că s‑a convins prin temeiuri pur intelectuale de adevărul reprezentat de ea, ci a făcut aceasta dintr‑o slăbire a voinţei, prefăcându‑se mai mult că e convinsă pe cale intelectuală, decât fiind cu adevărat convinsă. Prin urmare, şi în readucerea raţiunii la fermitatea de la început nu e necesar, sau cel puţin nu e îndestulător, un act pur intelectual, care să o convingă simplu de greşeala ei de judecată, ci şi de un ajutor moral.

Precum raţiunea a căzut pentru că a voit să cadă, aşa se fixează acum prin credinţă, pentru că vrea să se fixeze. Căderea e un act intelectual‑voluntar; remedierea ei tot prin asemenea act trebuie să se facă.

Desigur, accentuând voinţa în actul credinţei, nu voim să spunem că credinţa nu cuprinde şi o anumită evidenţă. Ea nu e o atitudine intelectuală în funcţie exclusiv de voinţă… E şi un plus de tărie în hotărârea de a sta pe lângă aceste adevăruri… Ortodoxia aplică aici doctrina despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreată a lui Dumnezeu pătrunde ca o lumină în minte. De aceea am spus că nu depinde credinţa numai de voinţă, ci ea este uşurată şi prin evidenţa intrinsecă şi prin puterea de Sus, care aduce această evidenţă sau atinge puterile spiritului nostru, ca să sesizeze realitatea lui Dumnezeu.

Credinţa e prima virtute cu care pornim la drum. E „pâ­râiaşul“ căruia i se adaugă pe urmă „pâ­râiaşele altor virtuţi“, devenind împreună „fluviu“ larg, atotcuprinzător şi de neîntors al unei vieţi total virtuoase. Astfel, în iubire adună ea toate virtuţile, ne învaţă  Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Dar credinţa nu putea fi de la  început cunoaştere propriu-zisă. De la starea primordială la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lungă, pentru eliberarea minţii de întunecarea adusă de patimi.

Deocamdată ne împărtăşim de o licărire şi numai pe măsură ce subţiem stratul de tină al patimilor, licărirea credinţei în întunericul în care ne aflăm la început devine lumină orbitoare. Scăparea de ignoranţa de la început sporeşte înfrânarea din frică.

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae

 

1. Pr. prof. Dimitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, pp. 129‑137.

2. Centuria lui Calist şi a lui Ignatie; primul este un monah din veacul al XIV‑lea, celălalt a fost Patriarh al Constantinopolului în 1397, timp de şapte luni. Metoda lor de curăţare de patimi cuprinde „o singură expunere sistematică a întregului drum duhovnicesc al vieţii cu tot ce e de făcut, aşa cum nimeni n‑a mai încercat să facă până la timpul ei, şi se poate adăuga, nici după ea“, se preciza în volumul V al Filocaliei, ediţia rusească. Părintele Dumitru Stăniloae ne lămureşte însă că în „metoda lui Calist şi a lui Ignatie nu aflăm o expunere amănunţită a patimilor şi a combaterii fiecăreia dintre ele, ca la Sfântul Ioan Scărarul, ci ea înfăţişează mai mult partea pozitivă a urcuşului duhovnicesc…“ – Ascetica şi mistica…, pp. 126 şi 128.