Unirea cea Mare din anul 1918: Evocări gălăţene

Posted on By admin
Participanți la Marea Unire din 1918

Evenimentul epocal de la 1 Decembrie 1918 a însemnat pentru România reîntregită o piatră de hotar în cursul istoriei. La emoţionantele evocări ale acestui moment de înălţare patriotică, făcute publice în toate provinciile româneşti, împletite cu pomenirea pioasă şi plină de recunoştinţă a jertfei ostaşilor români din Primul Război Mondial, pe care s‑a clădit România cea Mare, se adaugă şi exprimările unor slujitori bisericeşti din spaţiul Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

Vom prezenta, în cele ce urmează trei astfel de impresionante mărturii.

Cleric învăţat şi patriot ardent, silit de evenimentele politice din Ardeal să se refugieze în regat, preotul Aurel Pipoş (1870‑1921)1, licenţiat în teologie la Universitatea din Bucureşti2, a fost numit preot ajutător la biserica „Buna Vestire“ din Galaţi, unde a slujit timp de doisprezece ani (1907‑1919). Anterior fusese preot paroh la biserica „Sf. Voievozi“ din Horgeşti (Bacău)3. În ianuarie 1918 era director al Școlii Normale de Învăţători „Costache Negri“ din Galaţi (unde preda mai dinainte Religia4), calitate în care invita pe Episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos să ia parte la redeschiderea şcolii (în ziua de 15 ianuarie 1918) unde urma „a se ţine cursuri la mai multe clase“. Pe invitaţia respectivă,  Episcopul ‑ apreciind lucrarea didactică şi personalitatea preotului Pipoş ‑ punea următoarea rezoluţie: „Cu plăcere voi lua parte, cu care ocazie voi conferi directorului rangul de econom stavrofor“5. Câteva luni mai târziu (la 13 mai 1918) este ales cenzor al Societăţii Clerului „Solidaritatea“ din Galaţi, alături de preoţii I. C. Beldie şi Grigore Costea6.

După Unirea din Decembrie 1918, pregătindu‑se să se întoarcă la Alba Iulia, scria Episcopului Nifon:

„Acum a fost strivit monstrul hidos care ţinea nobila naţiune română din Transilvania în ghearele‑i infame. Astăzi Ardealul liberat şi anexat înalţă rugi calde de mulţămire la Cer pentru scumpa libertate şi drepturile sfinte ce le‑a obţinut. De acum fiii lui nu mai sunt nevoiţi a pribegi, ci ei pot să slujească aci, pe locurile strămoşeşti (ale) adevăratei lor patrii. Unul din acei ardeleni cari fuseseră siliţi a trece munţii dincolo, a‑şi face cariera în Ţară, am fost şi subsemnatul, modestul preot cu faţa slăbită şi ştearsă, imagine a ardeleanului împilat şi izgonit din patria sa originară… dar care purta în suflet cu atât mai exuberant şi svăpăiat dor de liberare a ţării sale. Credincios şi consecvent până la moarte principiilor înalte şi sfinte de care mă călăuzesc, m‑am întors acum aici la vatra părintească, pe plaiul suferinţelor seculare, care acum în haină de mare sărbătoare, zâmbesc vesele şi fericite în deplină libertate şi neînchipuită mulţumire. Parcă m‑am născut din nou, parcă Dumnezeu îmi dă o nouă vigoare spre a putea munci la consolidarea şi înălţarea patriei reîntregite“7.

Avea un fiu, locotenent şi o fiică, institutoare. A fost numit profesor de limba română la Liceul „Mihai Viteazul“ din Alba Iulia8.

Entuziaste şi minunate exprimări ieşeau din pana preotului Ioan C. Beldie (1887‑1954), fost director al Seminarului din Galaţi şi consilier referent la Epis­­copia Dunării de Jos, în ziua de 1 Decembrie (1938):

Soldat aducând un omagiu camarazilor căzuți în luptă

„Astăzi este sărbătoarea neamului. În aceeaşi măsură este praznicul Patriei şi al legei noastre… Astăzi, mai mult ca oricând, să ascultăm ce ne spune istoria, Patria şi legea noastră.

Istoria ne aduce aminte de entuziasmul generaţiei ai cărei urmaşi şi moştenitori suntem noi. Ea ne pune înainte gândurile şi luptele de ieri. Neamul nostru, la vreme de restrişte, nu a îngenuncheat. Fiii neamului nostru au luptat cu vitejie de legendă. Când a fost biruit nu a depus armele, ci a sunat din corn odată şi a strâns oştirea toată. A organizat‑o, a disciplinat‑o şi a aruncat‑o ca pe un val puternic care a rupt stânca duşmană, prefăcându‑se ea însăşi în stâncă pe care duşmanul a putut citi: «Pe aici nu se trece!». Și istoria arată că războiul şi‑a întors crugul şi neamul nostru a biruit, înscriind în cronica sa cea mai frumoasă pagină: întregirea neamului şi întinderea Patriei până la vechile hotare.

Și Patria îşi serbează astăzi praznicul ei… Patria este locul în care ne‑am născut, am crescut şi am iubit; este cerul din care am primit lumina soarelui, este căminul în care am crescut cu fraţii şi surorile noastre, sub privirea ocrotitoare, blândă şi plină de grijă a părinţilor noştri; este câmpul peste care ne‑am plimbat ochii noştri dornici de zări lungi, este bisericuţa în care ne‑am rugat…

De aceea, când Patria ne cheamă sub drapel, datori sunt toţi copiii ei să alerge, să lupte, să moară pentru ea.

Când Patria ne‑a cerut supremul sacrificiu, toţi am auzit chemarea, am mers după ea şi am avut credinţa în biruinţa finală. Toţi fiii neamului au răspuns chemării şi toţi s‑au bucurat de roadele biruinţei ce a urmat. Plugari şi meseriaşi, lucrători şi industriaşi, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi ne­învăţaţi şi‑au împărţit câmpul de luptă pe care au lucrat. Peste lucrul lor, Dumnezeu a binecuvântat şi s‑a putut culege rod însutit pentru neamul nostru întregit în vechile lui hotare.

Frumuseţea jertfei făcută de cei 800.000 de eroi nu se poate tâlcui aşa pe scurt. Istoria nepărtinitoare va căuta să o lumineze după cum se cuvine, după cum merită. Și o va judeca şi în raport cu rodul ce a răsărit în urma ei.

Patria îşi merită cultul ce i se aduce, cu mâini pioase şi inimi curate, dar ea cere ca acest cult să nu fie simplă pompă de zile mari, reprezentaţie teatrală, praznic bogat sau chiar petrecere artistică, ci credinţa tare, credinţă care a mutat munţii hotarelor vechi şi i‑a pus pe veşnicie miezuini (adică a pus hotar, hat, n. ns.) între noi şi vecinii noştri, de azi şi de totdeauna.

Armonia între lupta vie­ţii şi scopul vieţii neamului nostru are o singură cheie: Patria noastră peste care planează marea putere a sufletului nostru religios… Istoria ne arată că neamul nostru, ai cărui fii au îngroşat cu sângele lor pământul Patriei, a fost creştin încă de la început; cu aceasta a biruit!

Generalul David Praporgescu

Sufletul nostru simte che­marea Religiei în această zi mare a neamului nostru. Morţii ne sunt dragi şi le ascultăm porunca de dincolo de mormânt, cum le‑am ascultat povaţa în viaţă şi pilda entuziasmului în clipa morţii.

Cei morţi şi faptele lor au intrat în istorie. Să facem  ca noi şi faptele noastre, truda şi iubirea noastră să fie puse alăturea de ale lor, în aceleaşi pagini ale istoriei. Acestea ne povestesc şi ne poruncesc astăzi, în ziua când sărbătorim unirea la un loc a leagănelor neamului nostru: istoria, Patria şi legea noastră. Peste glasul lor, binecuvântarea Domnului, în veci!“9

Evocarea patriotismului şi a spiritului de jertfă ale generalului David Praporgescu (1866‑1916), căzut pe câmpul de luptă în regiunea Oltului, de către profesorul I. Totolici de la Seminarul „Sf. Apostol Andrei“ din Galaţi îi oferă prilejul autorului să facă unele consideraţii referitoare la realizarea Marii Uniri de la 1918.

„România Mare – scria profesorul gălăţean –  s‑a clădit pe credinţă şi jertfă: pe credinţa acelora ce‑au pregătit şi înflăcărat generaţia eroică a Marelui Război; pe jertfa acelora ce într‑un sublim avânt s‑au aruncat în vâltoarea luptelor şi drept preţ al victoriei şi‑au dat viaţa lor scumpă… Iată adevăratele forţe ce ne‑au adus victoria în războiul făuritor al României Mari: încrederea desăvârşită în această victorie şi spiritul de jertfă, afirmat la maximum…

Nimic nu se poate clădi fără credinţă. Ea este puterea care stă la temelia vieţii noastre sufleteşti. Ea stă, deopotrivă, la baza educaţiei religioase, ca şi a celei morale, a educaţiei cetăţeneşti, ca şi a celei naţionale…

Pe lângă credinţă ni se cere nouă, tuturor, spiritul de jertfă care presupune puternicul sentiment al eroismului. Spiritul de jertfă şi sentimentele eroice au înflăcărat generaţia de foc a Războiului celui Mare: genera­ţia Mărăştilor a mareşalului Ave­rescu, generaţia Mără­şeştilor lui Eremia Grigorescu şi Cristescu, a Oltului şi Jiului lui Praporgescu şi Dragalina“.

Profesorul I. Totolici mai amintea că doar cu câteva zile înainte de a se sfârşi eroic pe înălţimea Coţi, generalul Praporgescu trimisese soţiei sale câteva rânduri, scriind: „Aflaţi că sunt sănătos şi bine unde mă aflu. Grija vă fie nu la mine, ci la întreaga noastră armată, pentru izbânda căreia rugaţi‑vă bunului Dumnezeu“.  Când un obuz duşman l‑a lovit, ultimele cuvinte adresate camarazilor săi au fost: „Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda!“10.

Pr. Eugen Drăgoi

 

  1. Anuar 1909, Casa Bisericii, Bucureşti, 1909, p. 449, nr. 340.

  2. Teza de licenţă Ordinea firească şi minunile a publicat‑o la Bârlad, în 1904 (114 p.). Bibliografia românească modernă, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 875, nr. 45.753.

  3. Biserica de lemn „Sf. Voievozi“ din Horgeşti, pe valea Răcătăului, este astăzi biserică de cimitir. A se vedea Dorinel Ichim, Monumente de arhitectură populară din judeţul Bacău. Bisericile de lemn, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1984, p. 142.

  4. Anuarul Școalei Normale „C. Negri“ din Galaţi, 1909‑1910, Galaţi, 1910, p. 3.

  5. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Dosare generale, dosar nr. 2236/1918, f. 2.

  6. Idem, dosar nr. 2237/1918‑1923, f. 2. Alegerea este confirmată de Episcopul Nifon Niculescu.

  7. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Parohia Buna Vestire, Galaţi, dosar nr. 3/1910‑1927, f. 102 v.

  8. Ibidem, f. 102‑102 v.

  9. Econ. dr. I. C. Beldie, 1 Decembrie, în „Căminul“, anul XIV, nr. 12, decembrie 1938, pp. 363‑364.

  10. Prof. I. Totolici, Evocări: Generalul Praporgescu, în „Căminul“, anul XIV, nr. 12, decembrie 1938, pp. 377-378.