La Atelierele restaurării din cadrul Muzeului Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii de la Dunărea de Jos, în anul 2017, „Anul omagial al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, în Patriarhia Română“, au fost înnoite alte şase icoane, din cele 448 de Sfinte Icoane, aflate în patrimoniul amintitei instituţii din Arhiepiscopia Dunării de Jos.
Între noile Chipuri înnoite, în cadrul Atelierului de restaurare se numără: Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, o reprezentare cu influenţe naive, lipovenească, de veac XIX, cu pictor necunoscut; o icoană de veac XIX, cu chipul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi alte două care îl reprezintă pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Între chipurile restaurate anul trecut se află Icoana Înălţarea Maicii Domnului, datată ‑ 1820 şi Icoana Sfânta Sofia, cu cele trei fiice: Pistis, Elpis şi Agapis, pictată în anul 1865. Cu excepţia Icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, de provenienţă lipovenească, toate celelalte aparţin Școlii greceşti de pictură, de veac XIX şi, potrivit curentului din acea vreme, poartă amprente ale picturii realiste.
Cu profesionalism şi migală, doamna Elena Panainte, singurul restaurator de icoană al Muzeului Eparhial, este cea care face anevoioasa muncă de înnoire a Sfintelor Chipuri de Icoană. Însă, readucerea în stare de sănătate a fiecărui Chip nu se face la întâmplare, ci după reguli bine stabilite. „Cu obiectele sacre de patrimoniu este cam la fel cum se procedează în situaţia unui om, care are o suferinţă şi merge la doctor. După evaluare, în funcţie de starea fiecărei icoane se pune un diagnostic şi se prescrie un tratament“, ne explică doamna Elena Panainte.
Praful, acarienii, fumul, îndelunga folosinţă, chiar depozitarea necorespunzătoare, se simt din plin în trupul Sfintelor Odoare care, veac după veac, au povestit, în culorile Dreptei‑credinţe, minunea şi trăinicia Cuvântului Întrupat.
De exemplu, icoana „Înălţarea Maicii Domnului“ ‑ denumire dată după cea din Apus, momentul fiind cunoscut în Biserica noastră drept Adormirea Maicii Domnului ‑ era într‑o avansată stare de degradare. Amintita icoană a fost pictată la 1820 şi, sigur, a fost realizată din nevoia duhovnicească a unei comunităţi cu dor de Dumnezeu şi cu multă evlavie faţă de acest moment arhicunoscut în istoria mântuirii omeneşti, Adormirea Maicii Domnului, prăznuit la 15 august.
Ca tehnică, icoana este realizată în stil neo‑bizantin, cu accente realiste şi aparţine Școlii greceşti de început de veac XIX. Are 800 mm/590 mm, cca 30 mm grosime. Cromatica acestei reprezentări iconografice se bazează pe culori tari; predomină albastrul, roşul, violetul şi griurile reci. Mandorla, inclusiv aureolele sfinţilor reprezentaţi ‑ e vorba, îndeosebi, de Sfinţii Apostoli despre care ştim că au ajuns, prin văzduh, la primirea veştii Adormirii Maicii Domnului ‑ sunt din foiţă de aur. De asemenea, scrisul privind tema Sfintei Icoane este în limba greacă.
Starea de dinainte de restaurare era una dezarmantă; icoana era afumată, atacată de acarieni, fisurată pentru că întreaga compoziţie iconografică era pe două panouri verticale, lipite. „Această icoană este pictată pe două panouri verticale, ancorate cu două traverse orizontale, fapt care înaintea restaurării era vizibil, prezentând o fisură profundă datorită lemnului foarte uscat şi deteriorat. Pentru remedierea acestor neajunsuri au fost necesare mai multe operaţiuni“, ne spune Elena Panainte.
A fost necesar întâi ca stratul pictural să fie curăţat la cald cu ajutorul unei spatule speciale, termice. Arsurile au fost curăţate cu bisturiul. Pentru a stopa invazia acarienilor, suportul a fost injectat cu soluţia Per‑xil 10. Prin aceste etape trec mai toate vechile icoane.
În procesul de refacere, s‑a apelat la acoperirea, „chituirea lacunelor şi a orificiilor de zbor cu chit alcătuit din clei de iepure şi praf de cretă, iar integrarea cromatică a lacunelor s‑a făcut cu culori pe bază de apă, tempera. La sfârşit, s‑a aplicat un strat de verni, pe bază de răşini organice, pentru a proteja Sfânta Icoană“.
La fel de deteriorate au fost şi celelalte reprezentări iconografice ale Sfinţilor Mucenici Gheorghe şi Dimitrie ‑ restaurate după toate regulile în domeniu.
O icoană deosebită, adusă la viaţă, este şi cea a Sfintei Sofia, cu cele trei fiice: Pistis, Elpis şi Agapis, adică, Sfânta Înţelepciune dumnezeiască şi cele trei virtuţi creştine: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Sfântul Odor, datat 1865, dă mărturie de dragostea mare pe care creştinii de la Dunărea de Jos, şi nu numai ei, o aveau şi o au pentru Sfânta Înţelepciune şi cele trei fiice ale sale, care întruchipează cele trei virtuţi creştine.
Deşi nu se cunoaşte de unde provine această icoană, noi ştim că potrivit istoricului Moise N. Pacu, în municipiul (târgul) Galaţi, pe la 1870, s‑a pus piatra de temelie la biserica „Sfânta Sofia“, sfânt locaş care era pe locul unde este acum Troiţa din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor (lângă fântâna arteziană) şi care a fost pusă la pământ de comunişti, în noiembrie 1963.
Icoanele Muzeului Eparhial de la Dunărea de Jos, odată restaurate, chiar dacă nu‑şi mai exercită funcţia practică, ele formează o imensă catapeteasmă în sălile Muzeului Eparhial de la Galaţi. Sfintele chipuri de Icoană, înnoite, exprimă necesităţile cultural‑spirituale ale unor comunităţi de la Dunărea de Jos, şi sunt pietre de temelie care au zidit credinţa în inimile creştinilor din aceste locuri şi, astăzi, întregesc unica şi frumoasa comoară bizantină din cele două judeţe ale Arhiepiscopiei Dunării de Jos, şi nu numai.
Maria Stanciu
Foto: Muzeul Eparhial