2018 – Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 *

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2018 drept Anul Omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Credinţa creştină este, încă de la apariţia poporului român în istorie, principalul element constitutiv al conştiinţei de sine a românilor, al identităţii româneşti, alături de latinitate sau romanitate. Este o realitate istorică incontestabilă faptul că etnogeneza româ­nească şi creştinarea au fost două procese concomitente şi conver­gente. Încreştinaţi sau creştinaţi, adică uniţi cu Hristos prin Botez, pe când se formau ca popor nou în istorie, românii poartă în sufle­tele lor pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Evanghelia iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos nu desfiinţează diversitatea etnică şi spiritualitatea specifică a popoarelor cărora se adresează, ci, dimpotrivă, păstrează şi luminează identitatea etnică şi culturală. Ca persoane distincte, dar în unitate de credinţă şi comuniune în Hristos suntem chemaţi să dobândim Împărăţia cerurilor, fiind, în acelaşi timp, cetăţeni ai unei patrii pământeşti specifice şi purtă­tori ai unei anumite identităţi etnice sau naţionale. În acest sens, Părintele profesor Dumitru Stăniloae afirma: „Creştinismul recunoaşte realitatea neamurilor, ca grupări cu grai, cu tradiţii, cu aplecări şi cu comori spirituale proprii. Omenirea este o unitate, dar nu o unitate monotonă, asemenea unei mase anorganice sau a unei serii de piese identice, produse într‑o fabrică. Ci unitatea ei cuprinde, fără a prejudicia, bogăţia unor nesfârşite nuanţări“. În mod cert, constituirea Bisericii lui Hristos la Cincizecime fiind comunitatea divino‑umană compusă din persoane umane de etnii diferite, care cred în Hristos şi sunt botezate în numele Persoanelor divine ale Preasfintei Treimi, confirmă, în acelaşi timp, diversitatea şi comuniunea etniilor sau a neamurilor în Hristos, chemate la mântuire sau viaţă veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Fapte 2, 5‑11 şi Apocalipsa 21, 24‑26).

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiinţei identităţii şi a unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat cu insistenţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi obârşie, ca neam, aceeaşi limbă romanică (neolatină) şi aceeaşi credinţă creştină. Altfel spus, adevărul originii daco‑romane şi al latinităţii lim­bii sau adevărul „romanităţii românilor“ a fost conştientizat în Biserică şi transmis de ierarhi, preoţi şi diaconi prin predici, dar mai ales prin tipărirea cărţilor bisericeşti şi difuzarea lor în toate provinciile locuite de români, inclusiv în Transilvania, în predosloviile sau prefeţele tipăriturilor importante întâlnim adesea afirmarea originii romane şi unităţii de credinţă a românilor. Toţi clericii tipografi au avut conştiinţa că tipăritu­rile lor sunt adresate întregii seminţii româneşti şi că osârdia lor „va fi de folos mare Beserecii ţărâi noastre rumâneşti şi de îndreptare a mulţi spre folosul sufletului neamului nostru“.

Diaconul Coresi a desfăşurat la Braşov o bogată activitate tipografică de peste două decenii (1557‑1583), tipărind cele din­tâi cărţi bisericeşti în limba română. De asemenea, în tipăritu­rile sale întâlnim prima utilizare a numelui etnic de „rumâni“, într‑un text scris (Întrebare creştinească, 1559).

În prefaţa Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei, din anul 1643, intitulată Carte românească de învăţătură, dom­nitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima convingerea că Biserica se adresa „la toată semenţia românească, pretutindeni ce să află pravoslavnici într‑aceasta limbă“. Şi într‑adevăr, Cazania a circu­lat în sute de exemplare în toate ţările româneşti, dar mai ales în Transilvania, întărind conştiinţa unităţii de neam a români­lor despărţiţi fără voia lor în provincii aflate sub stăpâniri dife­rite, Cazania ajutându‑i, totodată, să îşi păstreze credinţa creştină ortodoxă.

Este binecunoscut faptul că limba română – componentă fundamentală a fiinţei şi identităţii poporului român – s‑a născut din preocuparea cărturarilor de a traduce textele sfinte în limba maternă, folosind cuvintele cele mai expresive şi mai curent întrebuinţate în toate provinciile locuite de români. După ce limba română orală a luat forma scrisului, ea a fost folosită pen­tru a traduce textul Sfintei Scripturi din limba greacă în limba vie a poporului român. Când a devenit şi limbă de cult sau liturgică, limba română a dobândit statutul de limbă de cultură şi civilizaţie creştină. Liturghia săvârşită în limba română în toate provin­ciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală etnică, de promovare a conştiinţei identităţii şi unitătii naţionale, dar şi a culturii româneşti.

Biserica a manifestat o preocupare constantă pentru mărtu­risirea credinţei în acelaşi grai românesc, înţeles de toţi românii. În Predoslovia către cititori a Noului Testament de la Alba Iulia, din anul 1648, Sfântul Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei, deplângea faptul că „rumânii“ sunt „răsfiraţi printr‑alte ţări, de şi‑au <a>mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu gră<i>escu toţi într‑un chip“, fapt pentru care a folosit în traducerea sa acele cuvinte pe care spera că le vor înţelege toţi românii.

Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii şi al credinţei creştine în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veşmânt viu al învăţăturilor de credinţă şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului“.

În pofida tuturor dificultăţilor istorice, după încorporarea Transilvaniei în regatul catolic maghiar (cca 1050‑1200), solidari­tatea dintre românii ortodocşi risipiţi în state diferite a continuat să se manifeste în plan cultural şi bisericesc. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei au cultivat strânse legături cu românii tran­silvăneni, ierarhii din Principatele Române extracarpatice hiro­tonind preoţi pentru românii din Transilvania când, în vremuri de prigoană, aceştia erau lipsiţi de ierarhi. De asemenea, domni­torii Ţării Româneşti au contribuit mult la sprijinirea Ortodoxiei ardelene, sprijin care s‑a manifestat prin difuzarea peste munţi a cărţilor religioase imprimate în tipografiile din Muntenia, prin tri­miterea de dascăli, tipografi şi copişti şi prin acordarea de danii, odoare, odăjdii şi moşii. Grăitoare în această privinţă este Pre­doslovia Chiriacodromionului de la Alba Iulia, scrisă de Mihail Iştvanovici, ucenicul Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul al Ţării Româneşti. Tipograful scria că Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688‑1714, † 5 aug. 1714), „patronaşu adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal…“, constatând încetarea activităţii tipografice ortodoxe în Ardeal, îl trimisese dincolo de Carpaţi pentru „ca ce ar fi de lipsă sfintelor biserici [româneşti din Ardeal] prin putinţă să se îndestulească“.

Biserica Ortodoxă Română a slujit întotdeauna poporul român şi a sprijinit aspiraţiile lui. În acest sens, marele istoric Nicolae Iorga scria: „Mitropoliţii, epis­copii, egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumul pământului fără a‑şi desface ochii de la cer…, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argin­tari, oameni de Stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“.

Cultivând conştiinţa unităţii de credinţă şi neam, Biserica Ortodoxă Română a contribuit la pregătirea marilor evenimente istorice, având ca scop unitatea naţională a românilor, şi anume: Unirea Principatelor din 1859, obţinerea Independenţei de Stat a României (1877‑1878) şi Marea Unire din 1918, decisivă pentru constituirea Statului Naţional Unitar România.

Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagraţie mon­dială (4/17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea neamu­lui românesc şi făurirea statului naţional unitar. În cei doi ani de război, clerul ortodox român a fost foarte activ: o parte a clerului ortodox român din Regatul României a însoţit trupele române pe câmpurile de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioşii din teritoriile româneşti ocupate de trupele germane şi bulgare, iar mulţi monahi şi monahii din mănăstiri s‑au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei române.

În 27 martie/9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În cuvân­tul regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul Regal din Iaşi, oferit în cinstea delegaţiei basarabene, era menţionată importanţa momentului: „V‑aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat româ­nească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge… Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mari“.

La 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi s‑au desfăşurat lucrările Con­gre­sului General al Bucovinei, care a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României“.

Desăvârşirea României Mari a fost înfăptuită prin procla­marea Unirii Transilvaniei cu România, în 18 noiem­brie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Cele două Biserici româneşti din Transilvania, Ortodoxă şi Greco‑Catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, au contribuit mult la efortul de emancipare naţională.

La 8/21 noiembrie 1918, ierarhii celor două Biserici şi‑au expri­mat în scris adeziunea la Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania): „Noi, subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco‑Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viaţă ale neamului româ­nesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru“.

În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, la sfârşitul Sfintei Liturghii, săvârşite în biserica ortodoxă din Alba Iulia, episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit rugăciunea pentru dez­robirea neamului românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat apoi imnul Deşteaptă‑te, române. Se spune că atunci: „Nu era nici un ochiu uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale învierii noastre naţionale“.

Şedinţa Adunării Naţionale Constituante s‑a încheiat cu un cuvânt festiv al episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului, care accentua ideea potrivit căreia clerul şi poporul sunt „una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiunile naţionale de la vlă­dică până la opincă şi de la opincă până la vlădică. Participă cu acelaşi sentiment al unităţii şi legăturii de simţire cu credincioşii la acest eveniment, care este garanţia constituirii poporului român ca naţiune românească liberă şi unica îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări pozi­tive pentru noul stat român întregit şi pentru Biserica Ortodoxă Română. La 18/31 decembrie 1919, în scaunul vacant de mitropo­lit primat al României a fost ales episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care, în anul 1925 a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi desfăşurarea procesului de orga­nizare unitară a Bisericii din întreaga Românie.

La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa“, sub acelaşi sceptru.

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la în­de­plinirea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pen­tru generaţia actuală de a cu­noaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.

După Revoluţia din decembrie 1989, ziua de 1 decembrie 1918 a devenit Ziua Naţională a României, Ziua Unităţii şi Demnităţii Naţionale a Românilor. Întrucât unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să spo­rim mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. De asemenea, trebuie să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam, pentru a promova demnitatea poporului român, în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, prin dărnicia clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română, dar şi a Guvernului României, a municipiului Bucureşti şi a unor primării şi consilii judeţene din ţară, în ziua de 30 noiembrie 2018, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, va fi sfinţită Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un sim­bol al spiritualităţii româneşti. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, cu hramul principal Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o dato­răm permanent Eroilor Neamului.

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor bucuria comuniunii frăţeşti în păstrarea dreptei credinţe, a unităţii şi a demnităţii noastre naţionale.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

* Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la proclamarea solemnă a anului 2018 ca An omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 – Catedrala Patriarhală, 1 ianuarie 2018.