Discursul de recepţie la Academia Română *

 Domnule Preşedinte,
Domnilor Colegi,

Când, acum câţiva ani, m‑aţi chemat printre dumneavoastră ca membră corespondentă, am încercat una din emoţiunile cele mai adânci ale vieţii mele. Era un sentiment complex, ţesut din bucurie şi tristeţe ‑ bucuria de a mă simţi înţeleasă şi recunoscută de dumneavoastră, tristeţea de a mă şti departe de pământul strămoşilor şi copilăriei mele. Mai presus de toate însă, ceasul acela deştepta în sufletul meu de nedezminţită româncă mândria datoriei împlinite vreme de zeci de ani şi conştiinţa solidarităţii mele intime cu sufletul şi mintea românească, a căror aleasă expresie sunteţi dumneavoastră.

Mai mult încă. Vedeam în gestul acesta de chemare un gest simbolic, în persoana mea cinsteaţi faima de peste hotare a românismului şi acordaţi aprobarea dumneavoastră unei atitudini statornice, unei acţiuni pasionate, în sfârşit, unei idei ‑ ideea expansiunei noastre spirituale în Europa.

A vrut ursita ca acestei idei să‑mi închin viaţa. Zadarnic încercam a scruta voinţa nedesluşită, dar neiertătoare a destinului. Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noas­tre, am înfruntat crivăţul zăpezilor noastre…

Poveşti străvechi mi‑au alinat copilăria, iar înţelepciunea şi poezia rustică mi‑au nutrit cele dintâi gânduri şi sentimente. Înrădăcinată într‑un mediu de patriarhală comuniune cu întreg tre­cutul, cu întreaga fire de la noi, substanţa mea sufletească e plămădită din colori, din sunete, din toată comoara de senzaţii, de visuri, de tradiţiuni româneşti. Eu cred în puterea acestor influenţe elementare.

Suntem alcătuiţi în armonie intimă cu înaintaşii noştri şi cu natura în care înflorim. Şipotul râurilor noastre repezi nu l‑am auzit în altă parte. Pădurile foşnesc la noi cu foşnete grave şi omeneşti. Lumina caldă, lumina francă a cerului românesc se deosebeşte în aceeaşi măsură de însorirea veselă a ţărilor din sud şi de clar­obscurul ţinuturilor septentrionale. La noi, valurile de grâu în luna mai posedă un caracter de măreţie vegetală, care nu aminteşte întru nimic cultura utilitaristă întâlnită aiurea. Se simte în largul câmpiilor noastre înfrăţirea omului cu solul, un fel de îndrăgostire a ţăranului cu glia; cerealele cresc la noi cu voie bună, fără siluirea industrializării şi ne plătesc fericirea lor obscură desfătându‑ne sufletul ca nicăieri. Pădurea şi muntele, râul şi câmpia, lanurile şi florile, anotimpurile, zorii şi amurgul, furtuna şi zăpada toate aceste stări şi fenomene naturale îşi găsesc sub fiecare latitudine existenţa lor originală şi exprimă un timbru personal, o coloare indi­viduală.

Ţăranul nostru mi‑a fost drag din copilărie: nu l‑am întâlnit în altă parte. Aici, deosebirea este cu totul evidentă. Atâta filozofică împăcare cu sine şi cu firea, atâta obscură statornicie în felul său de a fi, atâta drag cu omenie, de cuminţenie şi de lucru frumos n‑a fost hărăzit altui popor pe lume. Cine n‑a cunoscut de aproape ţăranul român nu poate înţelege pe deplin entuziasmul meu. Cine nu l‑a ascultat cântându‑şi durerea în faţa morţii şi bucuria în aburul primăverii, nu poate şti cu adevărat tot preţul durerii, tot preţul bucuriei. Există în sufletul rustic de la noi o plenitudine de simţire, o rotunjime de gând, o anume autentică umanitate care se datoreşte unor împrejurări unice. De obicei, chiar oamenii cei mai simpli îşi cioplesc idoli sub forma de prejudecăţi artificiale şi nu privesc viaţa şi lumea decât prin această prismă. Un văl le tulbură privirea. Singur ţăranul ştie a privi lucrurile şi evenimentele cu ochi limpede şi ager, aşa cum i l‑a lăsat Dumnezeu.

Iar dacă cineva mă întreabă de ce‑mi iubesc ţara, îi răspund: îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s‑a plămădit propria‑mi originalitate. Şi să nu se creadă că mă complic în contemplarea unei imagini făurite de mine în colori de legendă şi vis. Nu eu am făurit aceste mari linii ale sufletului şi firei româneşti, ci ele m‑au făurit pe mine. Pe această armătură de instincte şi tendinţe s‑au altoit toată învăţătura şi toată experienţa pe cari le‑am căpătat: Platon şi Shakespeare, Shelley şi Victor Hugo.

Ei bine, Domnilor, aşa cum sunt, am fost ursită dezrădăcinării. Dezrădăcinare! Cuvânt greu, cu­vânt trist, cuvânt tragic! Dorul meu de frumos şi de divin, nostalgia pământului născător şi toată aspiraţia mea către desluşirea poetică a tainelor eterne, nu le‑am cântat în grai românesc, ci în grai străin. Oameni de pretutindeni mi‑au acordat atenţia lor, mi‑au ascultat cuvântul: şi le‑am spus lor cuvânt neromânesc. Ani de‑a rândul am rămas departe de tot rostul existenţei mele sufleteşti. Iar în vremea războiului, vestea catastrofei şi trium­fului nostru îmi sosea pe drumuri întortocheate şi lungi, întârziere ce sporea tortura neliniştei, întocmai ca aşteptarea veştilor de la o mamă cu viaţa primejduită…

Dezrădăcinare! Şi totuşi, Domnilor, acest cuvânt dureros nu mi se potriveşte. Refuz să văd un fenomen de acest fel în existenţa mea tumultoasă. Căci dacă eu nu eram în ţară, ţara era cu mine. În depărtata Franţă, pe malul îngust al Senei, îmi transportasem penaţii şi un fragment din fiinţa românească. Sălaşul meu parizian a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă, o atmosferă cu parfum patriarhal şi religios ce plutea deasupra sfintelor icoane. Mă simţeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al sufletului românesc, sortit să‑i cânte destinele, să‑l împărtăşească prietenilor şi neprietenilor, să‑l apere, să‑l preamărească.

Am pronunţat numele Franţei. Franţa! Un sentiment de nemărginită recunoştinţă îmi umple sufletul, de câte ori evoc chipul acestei ţări. Franţa mi se înfăţişează ca un adevărat miracol al civilizaţiei omeneşti. Şi, ca orice alt miracol ea cere, spre a fi înţeleasă, o adevărată pregătire. Călători de diferite naţionalităţi au vizitat‑o în grabă şi s‑au întors în ţările lor păstrând în privire doar viziunea fugară a Parisului, iar în suflet dispoziţia de a critica tot ceea ce nu izbutise să‑i uimească… Sunt convinsă că dumneavoastră rămâneţi indiferenţi Ia afirmaţiile acestor pam­fletari cu vederea scurtă şi cu ambiţii nemăr­turisite. Ei nu pot înţelege Franţa şi poate nici nu vor s‑o înţeleagă.

Căci patria lui Descartes, a lui Voltaire, a lui Pasteur nu prezintă observării nimic violent, nimic senzaţional, nimic excesiv. Faptul francez a izbutit să realizeze o sinteză absolut unică în istoria omenirii, o sinteză între extreme şi între tendinţele dogmatice ale tuturor ideologiilor, atât în literatură, cât şi în societate. Se spune uneori că Franţa e o ţară bătrână. E adevărat, dar cu o rezervă: bătrâneţea Franţei înseamnă înţelep­ciune, nu lipsă de vigoare. Dacă cineva îndrăz­neşte să pună la îndoială civismul francez, sensul datoriei patriotice pe care‑l posedă fiecare cetăţean, istoria vine să‑l dezmintă cu o mie de argumente şi de fapte. Franţa e patria tuturor reformelor, tuturor experienţelor sociale şi politice. Iar dacă astăzi păstrează acea cumin­ţenie de care se miră lumea întreagă, aceasta nu dovedeşte nici oboseală, nici lipsă de curaj: aceasta dovedeşte pur şi simplu că poporul francez, atât de încercat şi de frământat în trecutul său, a învăţat din propria‑i experienţă că progresul spiritual şi ameliorarea condiţiilor de viaţă nu se obţin decât într‑o atmosferă de linişte generală, de moderaţie şi de muncă rodnică. Franţa rămâne, Domnilor, ţara temperată prin excelenţă, ţara semitonurilor şi a discreţiunei. Bunul gust francez nu este o iluzie, ci un magistral adevăr. El înseamnă că francezul, renunţând la ambiţii supraomeneşti în artă ca şi în ştiinţa societăţii, se mărgineşte la simpla perfecţiune omenească. Buna creştere, politeţea, vestita sociabilitate franceză, toate aceste apucături, pe care uneori străinii le interpretează cu zâmbet de ironie, formează împreună un admirabil ideal omenesc şi, în acelaşi timp, singurul mijloc de perfecţionare treptată a civilizaţiei. Să fie, oare, aceasta o pildă de dispreţuit? Mi se pare, dimpotrivă, că în zilele noastre înnourate de tot felul de idei şi de acte excesive, echilibrul francez e plin de învăţăminte.

Nu e vorba, Domnilor, să luăm Franţa drept model al dezvoltării noastre sociale şi spirituale. Am depăşit de mult stadiul imitaţiei servile. Nicio ţară din lume nu poate servi altei ţări drept pildă permanentă. Numai istoria rău concepută pre­tinde că un fenomen omenesc se poate reproduce identic sub altă latitudine. Dacă însă nu cerem nimănui un model, cerem tuturor exemple de meditat, exemple ce trebuiesc gândite cu gândire personală, în lumina împrejurărilor specifice de la noi. Întrucât mă priveşte, eu datorez Franţei mai mult decât respectul pe care orice român ar trebui să‑i închine. Pentru mine, Franţa rămâne ţara care a primit solia mea românească, ţara care, înţelegându‑mi misiunea, mi‑a înlesnit‑o cu o generozitate pe care renunţ s‑o descriu în colori ditirambice. În memoriile mele din vremea războiului se vor putea citi într‑o zi fapte necunoscute sau puţin cunoscute astăzi, care vor releva toată sinceritatea alianţei franco‑române, toată grija pe care ne‑o purta nu numai oficia­litatea, dar până şi publicul francez cel mai puţin pregătit să ne iubească. Şi veţi recunoaşte, Domnilor, că experienţa unei îndelungi colaborări cu Franţa îmi permite să proclam aici admiraţia mea pentru o ţară care, ştiind în ce măsură am rămas româncă în mijlocul ei, în ce măsură fiecare gest şi fiecare cuvânt al meu reflecta o cerinţă a sufletului şi a intereselor româneşti, mi‑a acordat un concurs constant şi neprecupeţit.

Dar, Domnilor, n‑am venit în faţa dumnea­voastră să povestesc propria‑mi viaţă. Înaintaşii mei m‑au învăţat că viaţa trecătoare a omului atârnă uşor în cumpăna eternităţii. Suntem, fiecare dintre noi, o celulă dintr‑un corp imens, pe care mintea nu‑l poate pricepe în întregul său. Atât ştim că suferinţele noastre personale, că viaţa şi moartea fiecăruia se pierd în curgerea vremilor. Lucru ciudat, omul transmite poste­rităţii decât partea cea mai impersonală din personalitatea sa. Ne mirăm uneori că viaţa unor ilustre personagii istorice nu ni s‑a păstrat decât sub forma simplificată a legendei sau ca un simbol abstract. Simplificare admirabilă, care ar trebui să ne umple de umilinţă, căci ea dovedeşte fără replică nimicnicia vieţii personale! Alături de pumnul de cenuşă, ce rămâne din trecerea noastră prin viaţă? Rămâne ceva imponderabil şi totuşi puternic, ceva nematerial, dar nespus de activ, rămâne IDEEA, Domnilor! Fiecare om este exponentul unei idei, iar adevăraţii nemuritori sunt acei care au ştiut muri pentru idee.

Am servit şi eu, cu toată modestia, o Idee. Am servit ideea românească. Dacă arunc o privire asupra trecutului meu, asupra trecutului gene­raţiilor din care cobor, surprind în fiecare act manifestarea acestei idei româneşti. Am con­ştiinţa de a fi respectat consemnul strămoşesc, străduindu‑mă din toate puterile să colaborez la „creşterea limbei româneşti“ şi la „a patriei cinstire“. Am încercat ‑ vor spune alţii mai târziu, întrucât am izbutit ‑ am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc. Din această lungă experienţă de luptă, două învăţăminte de seamă am tras, pe care vreau să vi le împărtăşesc acum în puţine cuvinte.

Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc. Avem în ţară o şcoală istorică înfloritoare, reprezentată de învăţaţi cu reputaţie universală. Pe zi ce trece, se desluşeşte o nouă filă a cărţii neamului, se precizează o dată, se stabileşte o filiaţie de fapte, se restituieşte cauza obscură a unui eveniment. Activitate admirabilă. Hărnicie mai presus de orice laudă! În această privinţă, Domnilor, n‑am decât o singură îndoială. Mi se pare ‑ şi cum aş dori să mă înşel! ‑ că truda învăţaţilor noştri nu mai produce în marele public repercusiunea fecundă care este indispensabilă formării unui curent de opinie generală. Şi să ferească Dumnezeu poporul a cărui istorie rămâne apanagiul unui mic număr de specialişti, oricât de inimoşi şi de geniali ar fi ei! Comuniunea pioasă cu înaintaşii noştri, înţelegerea deplină şi imparţială a evenimentelor, interesul pentru activitatea generaţiilor ce ne‑au precedat rămân şi astăzi, mai ales astăzi, în mijlocul ameninţărilor de tot felul, singura şi adevărata garanţie a unui viitor în organică dezvoltare. Dar ideea româ­nească se va sprijini pe un al doilea factor, care nu contrazice decât în aparenţă pe cel dintâi. Vreau să vorbesc de factorul internaţional. Împrejurări numeroase, pe care dumneavoastră le cunoaşteţi ca şi mine, au hotărât în vremile moderne că un neam nu poate exista şi mai puţin încă propăşi decât în funcţie de vecinii lui, de popoarele continentului, de popoarele lumii întregi. Mai mult chiar: un neam nu‑şi poate înţelege propria‑i tradiţie, propriu‑i destin decât comparându‑se cu alte neamuri. Cine n‑a citit decât o carte, cine n‑a studiat decât un sistem filozofic sau politic, cine n‑a contemplat decât un singur tablou sau o singură statuie, acela nu poate pretinde la destoinicia unui critic literar sau artistic, nici la înţelepciunea larg cuprinzătoare a omului de stat. Eu cred că adevărata poziţiune a unui patriot luminat şi cu răspundere nu poate rezulta decât din îmbinarea lucidă şi echilibrată a factorului naţional cu factorul internaţional. Definind pe alţii, ne definim pe noi înşine. În gama valorilor universale, să înscriem cu modestie valoarea noastră autentică, în lumina valorilor vecine.

Dacă cineva ar voi să pună la îndoială folosul expansiunei spiritului românesc în străinătate, i s‑ar putea răspunde că, asemeni unui mizantrop izolat în singurătatea gândurilor lui, un popor nu există şi nu colaborează la civilizaţia universală, decât în măsura în care izbuteşte să‑şi valorifice personalitatea. Trăiesc poate între noi individua­lităţi puternice care au creat pentru propria lor satisfacţie capodopere de frumuseţe genială. Aceste presupuse capodopere nu există decât din clipa în care s‑au impus admiraţiei obşteşti. Tot aşa se întâmplă cu popoarele ce se izolează într‑un naţionalism îngust, dispreţuind factorul inter­naţional şi preamărind exclusiv propria lor existenţă. Aceste popoare există fără a exista şi oricât ar fi de puternică vitalitatea lor iniţială, porţile viitorului le vor rămâne de‑a pururi închise.

Iată, Domnilor, câteva din învăţămintele pe care le trag din experienţa mea de propagare a românismului. Datoria care decurge din aceste consideraţii sumare se defineşte de la sine: nu vom reuşi să închegăm personalitatea noastră de Stat şi de neam, decât în lumina valorilor universale. Tipul patriotului autentic mi se pare acela care ştie să ţină cumpăna dreaptă între elementul naţional şi factorul internaţional. Cu rădăcini adânc înfipte în glia românească şi în substanţa trecutului, sufletul nostru va îmbrăţişa, cu privire ageră şi nepărtinitoare, toate orizonturile. Cu cât va privi mai departe, cu atât rădăcinile lui vor pătrunde mai puternic în elementul natal. O floare nu poate creşte şi rodi decât dovedind potrivnicia plantelor parazite ce‑o înăbuşesc şi străbătând victorios în lumina însorită a cerului larg cuprinzător.

Aceste consideraţii, Domnilor, m‑au îndreptat pe nesimţite către Contesa Anna de Noailles, a cărei amintire doresc s‑o celebrez în minutele ce‑mi rămân. Ilustra poetă franceză mi se pare a fi posedat, printre alte numeroase virtuţi, şi pe aceea de mesager al sufletului românesc în lume. Această vedere nu vi se va părea nouă, dumnea­voastră care aţi manifestat un sentiment analog în ziua când, odată cu mine, aţi chemat în sânul Academiei pe Anna Brâncoveanu. Marele Maurice Barres, care i‑a fost prieten drag şi devotat până la moarte, a recunoscut în dânsa scânteia nestinsă a sufletului românesc: „Vous etes venue du Danube comme Ronsard et de Byzance comme Chenier…“, îi scria Barres. Cu prilejul fiecărui volum nou, cu prilejul dureros al morţii, vreme de treizeci de ani, presa franceză a celebrat în Anna de Noailles, nu numai pe un autentic poet francez, dar şi pe coborâtoarea din cele mai vechi familii dunărene. Doresc să adaug la atâtea alte mărturii şi  mărturia mea. Doresc ca în acest minut solemn să integrez, fie şi numai parţial, spiritul şi opera Contesei de Noailles, în patri­moniul românesc.

Și îndrăznesc, domnilor, să afirm că mărturia mea este autorizată. De Anna de Noailles mă leagă treizeci şi cinci de ani de amintiri scumpe, o viaţă întreagă de prietenie devotată, luminoasă şi fără umbră. În restriştea încercărilor grele din vremea războiului, Anna de Noailles era necon­tenit alături de mine, cu vorba ei blândă şi consolatoare, cu îmbieri meşteşugite spre nădejde. I‑am cunoscut viaţa şi gloria zi cu zi, ceas cu ceas. Îi ştiu suferinţele şi durerile, neliniştea şi tulbu­rarea. Şi vin să proclam aici că avem dreptul să revendicăm, pentru românime, partea noastră din gloria poetei.

Descendentă, după tată, din familia Bibescu, aliată printr‑o bunică Văcărescu cu propria‑mi familie, Anna de Noailles a fost o Brâncoveancă prin adopţiune. Soarta ei strălucită a vrut ca numele Brâncovenilor să‑i încununeze genealogia cu ghirlande de vechi tradiţii româneşti, cu acea bătrână atmosferă de fast patriarhal care ne‑a rămas atât de scumpă. Mama ei cobora din vechea familie fanariotă Musurus, pe care o vedem în lungul veacurilor trăind în cea mai au­tentică atmosferă bizantină. Anna Brâncoveanu era, astfel, o sinteză româno‑bizantină, o fericită sinteză de fineţe elenă şi de spontaneitate românească. Taina acestui dublu atavism dăinu­ieşte, bogată şi fantastică, în toată opera poetei, precum şi în viaţa ei paradoxală.

A fost o cuceritoare, dospită din farmec nedefinit şi din imperioasă voinţă. O văd mică şi fragilă, cu ochi vioi, cenuşii în ovalul de sidef al figurii, cu mâini lungi şi nervoase… O văd alunecând cu paşi mărunţi de zburătoare neobicinuită cu mersul pământesc… O văd pătrun­zând în vreunul din aceste saloane pariziene unde se întâlneşte tot ce Franţa are mai de seamă în toate domeniile. O privire repede asupra grupu­rilor formate după afinităţi şi interese îi ajunge spre a‑şi alege tactica ei de cuceritoare. Căci Anna de Noailles nu cobora printre muritori decât pentru a‑i robi, pentru a‑i înjuga la carul ei triumfal. Admiraţia şi entuziasmul îi sunt tot aşa de necesare ca aerul pe care‑l respira. Încet, încet, se va desprinde din mulţimea adoratorilor şi va pluti deasupra contigenţelor, singură şi fericită. Zeiţă zburdalnică şi copilărească! Zâmbetul ei distribuit după cuviinţă îi deschide calea inimilor, în jurul ei, cercul de ascultători devine mereu mai larg. Anna vorbeşte. Vorbeşte cu voce de cristal, în propoziţii precipitate, în cascadă de fraze. Povesteşte o întâmplare, evocă amintiri, descrie un lucru văzut, săgetează cutare personagiu cu un cuvânt ascuţit… Vorbeşte şi e ca şi cum ar cânta. Apropieri nebănuite se nasc între lucruri, sugestiuni fascinante poartă sufletul ascultă­torilor în sfera muzicală a gândurilor poetizate. E o vrăjitoare ce transfigurează realitatea cu un semn de baghetă magică. Lucrurile îşi schimbă faţa; sentimentele şi ideile prind trup, devin transparente şi mai adevărate decât obiectele materiale. Cuvântul poetei e o oglindă în care se reflectează adâncul tainic al vieţii spirituale şi divine. Un întreg univers ia fiinţă, un univers miraculos în care totul e alcătuit armonic şi simplu, un univers făurit din pietre preţioase, din munţi de aur; din râuri de argint, un univers aidoma cu viziunea din „O mie şi una de nopţi“. Muritorii de rând se miră de această întâmplare minunată. Iar poeta, liberată de grija pămân­tească, uitând de toate şi de sine însăşi, evoluează în lumea creată de dânsa şi, împăcată cu viaţa, domneşte.

A fost o cuceritoare de oameni, o vrăjitoare de suflete. De unde să‑i fi venit acest instinct domi­nator dacă nu din Bizanţ? Uneori mi se pare că întruchipa o împărăteasă bizantină, în veşmânt de aur şi de purpură, o basilissă mândră de măreţia ei, îmbătată de visuri supraomeneşti şi de parfumul voluptuos al luminilor de dincolo.

Astfel, Domnilor, Anna de Noailles a fost o mare neadaptată. S‑a rătăcit ca o stea în noaptea terestră. A căzut ca o zeiţă din Olimp într‑o lume grăbită, prozaică, plină de griji practice şi de interese imediate. Ştiu, Domnilor, că într‑un fel fiecare mare poet este un neadaptat: în această neadaptare la condiţia omenească stă însăşi condiţia divină a poeziei. Dar mai ştiu că rari, foarte rari sunt poeţii care îşi trăiesc poezia până la capăt, care îşi cântă viaţa ca ciocârlia, care cântă zorile în triluri mereu mai repezi şi mai sfâşietoare. Cine a urmărit fulgerarea Contesei de Noailles pe firmamentul veacului nostru va înţelege, ca mine, adevăratul rost al poeziei creatoare. Un cântec spontan năştea fără încetare pe buzele ei. Ce n‑a cântat? Ce n‑a transfigurat? De la aspectele generale ale creaţiunei, până la notaţiunea infimă a unui subtil moment sufletesc. A cântat cerul şi lumina cu o bogăţie de colori neasemănată, în fiecare ceas al zilei şi al anotimpurilor. În cuibul sonor al cuvântului a prins cu măiestrie jocul capricios al luminii, miile de tonuri ale azurului. Florile n‑au avut prietenă mai înduioşată, mai înţelegătoare şi mai subtilă. Toate fastele vegetale, creşterea copacilor, pocnirea primăvăratecă a mugurilor, viaţa complexă a pădurii, a grădinii, a peisagiilor s‑a reconstituit muzical în planul cu infinite ecouri al sufletului său. „Mon coeur ‑ vaste temoin du monde…“ (Inima, martor imens al lumii…) (Forces eternelles).

Adăugaţi la această transfigurare poetică a universului, transfigurarea lumii sufleteşti. Anna de Noailles a trăit ca nimeni marea dramă a vieţii, dragostea, şi marea ei tragedie, moartea, le‑a găsit sensul poetic, le‑a integrat în lumea misterelor dumnezeieşti. Iar misterul ultim, sensul suprem al vieţii şi neantului, cheia lumii fermecate pe care o crease în visul ei intens au plutit ca o veşnică întrebare în sufletul frământat de o prealucidă curiozitate. În preajma marelui salt în necunoscut, în pragul existenţelor pure şi necon­diţionate de dincolo de lut, lira Contesei de Noailles a sunat cu tulburare şi nedumerire. Pe Dumnezeu L‑a bănuit numai, fără să‑L cunoască, fără să‑L recunoască. De aici durerea tragică a poetei: să iubeşti lumea cu toate făpturile ei până a te topi într‑o rază de lună, într‑un bob de rouă, să te identifici cu zburătoarele cerului şi cu rodul livezilor, să înalţi lumea aceasta pe planul unei înţelegeri curate şi nobile, şi totuşi să cauţi orb până la sfârşit rostul atâtor frumuseţi, atâtor aparenţe! Să creezi fără să ştii de ce, să‑ţi cânţi uimirea faţă de minunile firii şi să nu‑i afli temeiul dintâi şi din urmă: dureroasă tragedie, Domnilor, sub povara căreia Contesa de Noailles a simţit încovoindu‑se umărul ei plăpând…

A fost o inspirată în sensul cel mai precis al cuvântului. A cântat ca privighetoarea, ca cio­cârlia, fiindcă nu putea să nu cânte. Poezia Contesei de Noailles e o fatalitate. Ea curge de‑a dreptul dintr‑un izvor dumnezeiesc, fără sforţare, fără sprijinul nici unei teorii, nici unei şcoli literare. Nu cunosc, într‑adevăr, un poet mai depărtat ca dânsa de orice teorie, de orice ideologică prevedere a mijloacelor de înfăptuire poetică. Trupul ei puţin s‑a mistuit la flacăra focului lăuntric. Iar inima ei vastă s‑a mistuit luminând, desfătând, împărtăşind oamenilor posaci şi grei daruri dumnezeieşti de graţie şi de frumuseţe.

A scris o poezie senzuală, scăldată în belşug de parfumuri şi conţinând ceva din savoarea mirodeniilor arabe şi persane. E ca un rod greu al verilor noastre calde, un rod mustos şi plin de rumeniri ademenitoare. Fiecare senzaţie îşi revelează poetei propria ei personalitate, devine un tip, o fiinţă, o idee, un sentiment. Poeta resimte atât de puternic ecoul lucrurilor ce‑i întâlnesc simţurile, încât toată fiinţa ei se topeşte în azurul Lemanului, în verdele grădinii, în roşul aprins al fiorii. Sufletul ei se înalţă vehement, se coboară până la şoaptă, alunecând neîncetat pe gama colorilor şi a sunetelor.

Nu din întâmplare sau dintr‑o fantezie personală întrebuinţez aceşti termeni muzicali. Căci poezia Contesei de Noailles îmi face impresia unei vaste partituri muzicale cu infinite modulaţii. Şi acest caracter mi se pare revelator pentru natura temperamentului său poetic. Consideraţi unul din peisagiile ei scânteietoare, una din elegiile pe care i le inspira presimţirea neantului. Veţi descoperi că procedeul întrebuinţat nu este nici pictural, nici retoric. Peisagiile apar fără contur precis, fără nici o căutare plastică sau lapidară a liniei ori a volumului. Ele se topesc într‑o curgere sonoră, sugerată atât de muzi­calitatea vocalelor, cât mai ales de jocul şi degradarea nesimţită a colorilor. Nu logica înlăn­ţuirii ideilor explică trecerea de la o frază la alta, de la o strofă la altă strofă, ci o logică muzicală, un sens al orchestraţiei sentimentale care vrea instinctiv ca poemul să se moduleze melodic.

O mare neadaptată; o cântăreaţă cu inspiraţie bogat curgătoare, dotată cu viziunea senzuală şi muzicală a lucrurilor şi a sufletului. Aşa am cunoscut‑o. Dacă însă cercetez mai adânc natura geniului ei frământat, ajung la concluzia care interesează de‑a dreptul această comunicare. Neadaptarea Contesei de Noailles se explică prin raţiuni atavice. A fost o fiică a Orientului nostru fierbinte, înrudită de aproape cu mitul acestui leagăn al civilizaţiei care a fost Asia. Trans­plantată în Occidentul tuturor prudenţelor şi al strictei măsuri, răsădind sufletul ei iluminat de irizări orientale în termenul bine zăgăzuit al limbii franceze, Anna de Noailles şi‑a suspinat prin fiecare vers, prin fiecare gest, nostalgia paradisului pierdut. Nostalgie uneori conştientă, cele mai deseori nelămurită. Amănunte şi amintiri oarecum materiale vin să mărturisească obsesia Orientului în opera ei. Cu ce pătrunzătoare melancolie a evocat pe acea străbună ‑ Greaca cu ochii lungi ‑ de la care recunoaşte a fi primit plânsul poetic! O altă străbună greacă îşi profilează silueta în acelaşi poem din volumul „Forces eternelles“: poeta o vede brodând sau mânuind harpa la umbra unui chiparos; îi cunoaşte cuvioşia şi dragul pentru icoanele de aur cu care îşi ctitorea mănăstirile. Iată o a treia bunică, pe care o reprezintă luându‑şi rămas bun de la Creta natală, pe când corabia se depărtează de ţărm. În gestul acesta de despărţire, eu închipuiesc tot destinul poetic al Contesei de Noailles, toată aspiraţia ei de mai târziu către limanul natal, către insulele greceşti nimbate de mitul homeric, către plaiurile bogate ale întreg Orientului nostru. Nostalgia aceasta se dovedeşte atât de viguroasă încât versul francez econom şi bine cumpănit parcă se sparge sub presiunea substanţei străine pe care o închide. În măsurile lui limpezi şi corecte se desfăşura o imensă bacanală de sunete, de colori, de parfumuri, o lume întreagă de vehemente doruri şi de imnuri senzuale. Reţeaua metrică impune cu greu disciplina ei rigidă luxului verbal, exuberanţei pe care poeta le‑a moştenit de la înaintaşii săi orientali.

Intimitatea ei cu lucrurile firii mi se pare a veni din acelaşi izvor oriental. Contesa de Noailles poseda acea viziune directă, acea pătrundere în inima făpturilor, pe care Occidentul nu i le putea mijloci. Tendinţa ei către jocul dezin­teresat şi naraţional, gustul ei in­stin­ctiv pentru toate capriciile, pen­tru toate contrastele violente, pen­tru colorile prea vii, toate aceste elemente descind din orizontul nos­tru oriental, grec, asiatic şi românesc.

Izvor românesc! Clocot de sânge românesc alături de clocotul sângelui ionic şi asiatic! Să fie, Domnilor, o simplă întâmplare că unul din ultimele sale poeme închide în rimele lui mărturisirea de româncă a poetei? Acest prea frumos poem se intitulează „Le souvenir des aieux“ (Amintirea strămoşilor) şi îmi este dedicat. A apărut în revista „Illustration“ din septembrie 1929, sub ocrotirea unei reproduceri a ciobanului lui Grigorescu. Ajunsă la sfârşitul încă nebănuit al vieţii sale fragede, prin ce miracol fiinţa românească s‑a descătuşat în sufletul poetei, smulgându‑i ceea ce mi se pare a fi un adevărat Testament spiritual? Suferinţele noastre în război, eroismul ţăranului‑soldat va fi dat de gândit acestui suflet solicitat de numeroase chemări atavice. Se poate de asemeni ca apropierea şi rudenia cu românca ferventă ce totdeauna am reprezentat în ochii ei, să nu fi rămas fără ecou în sensibilitatea sinceră a poetei. Mă gândesc la generaţia ei generoasă pentru baladele româneşti pe care în tinereţea mea le adunasem din gura poporului şi pe care le‑am publicat pe franţuzeşte în „Rapsodul Dâmboviţei“. Anna Brâncoveanu simţea acolo vigoarea elementară a sufletului ţărănesc de la noi. O mişca până la lacrimi acest lirism exprimat cu simplicitate epică şi desfăşurat în cadrul marilor evenimente ale creaţiunii. Cu ce căldură încerca să pătrundă taina acestor naive capodopere! În ele descoperea ecouri din sufletul ei şi păstrez credinţa că, la lumina lor, Contesa de Noailles a desluşit cu încetul semnele pe care rasa românească le înscrisese în plăsmuirea ei.

Oricare ar fi cauza revelaţiei târzii, ea rămâne absolut sigură, săpată pentru eternitate în mar­mura poemului pe care l‑am citat. Poeta evocă „Patria depărtată şi visătoare“ care‑i formase ursita în torsul harnic al fusului, întrevede prin bruma depărtărilor ţărmuri bucolice, spaţii scânteind din porumbul şi grâul lor, spaţii vegheate de un ţăran cu râsul pe buze, dar cu melancolia în suflet… Ne spune cum a înfiorat‑o un cântec din fluier: poate că viaţa mea veşnic însetată vine din acest cântec frenetic şi nomad ‑ adaugă poeta pe gânduri. „Ţara aurită, vorbă­reaţă şi naivă“, cu zile fără sfârşit de coloarea zorilor, copii cu trupul gol, ziduri albe; biserici, morminte ‑ toate aceste fugare viziuni româneşti capătă un prestigiu venerabil, căci „neştiutorul suflet“ al poetei din ele se născuse…

Vedeţi, Domnilor, că nu fără temei am încercat să revendic pentru patrimoniul românesc o parte din geniul poetic al Annei Brâncoveanu. Din sferele înalte, unde sufletul ei complex şi dureros va fi găsit pacea senină de care nu s‑a bucurat în viaţă, moarta ilustră ascultă, poate, aceste cuvinte ale mele şi sunt sigură, Domnilor, că le aprobă.

Elena Văcărescu

 

* A fost rostit în 1925 şi preluat după periodicul „Revista Română“, anul XXIII, nr. 4 (90), fondată în 1861 de Al. I. Odobescu.