Părintele Placide Deseille s‑a mutat la slujirea cerească

Părintele arhimandrit Placide Deseille, unul dintre cei mai im­portanţi părinţi duhovnici şi teologi ortodocşi francezi, contemporani, a trecut la Domnul anul acesta la data de 7 ianuarie, în ziua de prăznuire a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Născut la 16 aprilie 1926, în Issy‑les‑Moulineaux, lângă Paris, a fost primit la vârsta de şaisprezece ani (1942) în Abaţia Cisterciană (benedictină) de la Bellefontaine.

În căutarea unor izvoare autentice ale creştinismului şi ale monahismului, frecventează pentru o perioadă cursurile Institutului Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde în urma îndemnului părintelui Cyprien Kern, începe studiul asupra Sfinţilor Părinţi.

În 1966, întemeiază împreună cu alţi prieteni călugări, o mănăstire de rit bizantin la Aubazine en Corrèze. O vreme a condus publicarea colecţiei Sources Chrétiennes.

Dornic de a aprofunda viaţa monahală, alege să vină în România, unde în urma căutărilor îl întâlneşte pe părintele Cleopa, dar şi pe alţi călugări cu viaţă duhovnicească îmbunătăţită din mănăstirile nemţene. Tot în această perioadă îl va cunoaşte şi pe Patriarhul Justinian, căruia îi va purta, în suflet, o pioasă amintire.

Datorită regimului ateo‑comunist, nu poate rămâne în Ro­mânia şi merge în Muntele Athos.

La 19 iunie 1977, împreună cu alţi călugări din abaţia sa este primit în Biserica Ortodoxă, iar în februarie 1978, este închinoviat împreună cu aceştia la Mănăstirea Simonos Petra.

În acelaşi an au fost trimişi în Franţa de către arhimandritul Emilianos, Stareţul Mănăstirii Simonos Petra, pentru a întemeia un metoc al mănăstirii athonite. Astfel, părintele Placide, împreună cu părintele Serafim au pus bazele Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare pe 14 septembrie 1978, slujind la început într‑o casă dărăpănată din Saint Laurent en Royans (Drôme), într‑o vale sălbatică din masivul Vercors.

Vorbind despre mănăstirea întemeiată de el şi despre tipicul stabilit în aceasta, părintele spunea: „Mănăstirea noastră este altoită astfel pe trunchiul monahismului athonit. O binecuvântare nepreţuită, pentru care nu încetăm să aducem mulţumire Domnului. Vom păstra cu mare grijă această legătură de dependenţă şi de comuniune duhovnicească cu mănăstirea mamă: vom pomeni mereu numele stareţului de la Simonos Petra, după acela al Patriarhului Ecumenic, la slujbele noastre liturgice. Rânduiala de organizare a vieţii monahale este alcătuită în principal din texte adunate din întreaga tradiţie monahală şi alese în funcţie de duhul şi de necesităţile specifice mănăstirii noastre; după modelul Sfântului Nicodim Aghioritul, am preluat câte ceva din tradiţia spirituală a Apusului creştin în care suntem chemaţi să vieţuim, fiind cu mare băgare de seamă pentru ca textele alese să fie în consonanţă deplină cu ansamblul tradiţiei ortodoxe“¹.

Părintele a predat Patristica la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint‑Serge. Fondator al Colecţiei „Spiritualité Orientale“ al editurii Mănăstirii Bellefontaine.

Prin operele sale şi prin ancorarea profundă a gândirii sale teologice în Tradiţia Bisericii şi în lucrările Sfinţilor Părinţi, prin autenticitatea vieţuirii sale monahale după rânduielile Sfântului Munte al Athonului, părintele arhimandrit se înscrie cu fermitate în tradiţia marilor monahi athoniţi: gheron Iosif Isihastul, gheron Iosif Vatopedinul, părinţii Paisie Aghioritul şi Petroniu Tănase, cu care părintele Placide a fost bun prieten.

Vorbind despre rugăciunea curată şi rugăciunea neîncetată, părintele Placide nota în termeni extraordinar de profunzi: „În ceea ce Sfântul Ioan Casian numeşte «rugăciunea curată», omul este atât de profund cuprins de Dumnezeu, a Cărui prezenţă extrem de apropiată o experiază dincolo de orice discurs lăuntric, în tăcerea imaginilor şi‑a conceptelor, încât el este deja ca răpit din lumea prezentă şi gustă din începutul bucuriei celei veşnice. Autorii monastici din vechime asociază adesea acestei experienţe, care nu este acordată în deplinătate decât unui număr mic de suflete ajunse la smerenia cea adevărată, lacrimile. Lacrimile tăcute şi liniştite, care nu sunt rodul unei emoţii superficiale a sensibilităţii, ci o mărturie a transfigurării întregii fiinţe  de către har. (…) Remodelarea inimii de către Duhul Sfânt îl conduce în cele din urmă pe om încă şi mai departe de o simplă experienţă trecătoare, oricât de luminoasă ar fi, şi anume, la o stare de rugăciune constantă. Iubirea este atât de adânc şi de universal înrădăcinată în sufletul lui încât toate faptele şi toate atitudinile sale izvorăsc din ea în mod spontan. Întreaga viaţă îi devine atunci o rugăciune, fiind complet orientată spre Dumnezeu, fără urmă de egoism, în măsura în care acest lucru îi este cu putinţă slăbiciunii fiinţei umane. Înlăuntrul cel mai adânc al fiinţei sale, inima omului redevine ceea ce era înainte de cădere: un loc de liturghie continuă, de comuniune neîntreruptă cu liturghia cerească a îngerilor şi a sfinţilor, unde rugăciunea nu se mai opreşte, rugăciune care, la câţiva puţini aleşi, devine ca o linişte vie a inimii, pe care nimic nu o mai poate distrage de la amintirea iubirii de Dumnezeu nici în timpul ocupaţiilor celor mai diverse.“²

Tot legat de rugăciunea neîncetată, părintele Placide spunea că „nu măsurarea urcuşului duhovnicesc, aducător de mulţumire sau descurajare, de vanitate sau nerăbdare, contează de fapt. Ceea ce Domnul ne cere în fiecare zi, în fiecare clipă, este să începem să‑L slujim chiar atunci, cu conştiinţa faptului că nu am făcut încă nimic. O permanentă luare de la capăt, mereu încrezătoare în mila Domnului şi în puterea biruitoare a Învierii Sale, aceasta este desăvârşirea spre care trebuie să tindem în viaţa aceasta“³.

Urcuşul duhovnicesc nu se poate realiza, decât cu ajutorul unui părinte duhovnicesc, înzestrat cu suficientă maturitate lăuntrică şi care are rolul de a‑şi ajuta ucenicul să conştientizeze adevăratul sens al fiecăruia dintre gândurile tainice, pentru a‑şi exprima o consimţire personală faţă de glasul Duhului Sfânt, odată ce acest sens a fost înţeles⁴.

Înmormântarea părinte­lui Pla­­­ci­­de Deseille a avut loc la 11 ianuarie a.c., la Mă­năstirea Sfân­­tul Antonie cel Mare din Saint‑Laurent‑en‑Royans din Franţa.

Slujba de înmormântare a fost oficiată de Mitropolitul Emmanuel al Franţei din partea Patriarhiei Ecumenice. Din soborul slujitor au făcut parte: Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, Înaltpreasfinţitul Părinte Job, Arhiepiscop de Telmissos şi Preasfinţitul Părinte Marc Nemţeanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale.

La aflarea veştii despre trecerea din această viaţă a Părintelui Arhimandrit Placide, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj de condoleanţe obştii mănăstirii şi Mitropolitului grec Emmanuel în care l‑a numit pe părintele Placide „una dintre personalităţile marcante ale Ortodoxiei franceze“.

Dumnezeu să îl odihnească în lumina Preasfintei Treimi şi să îl numere cu drepţii!

Pr. drd. Alexandru Bulgaru

 

1. Părintele Placide Deseille, Monahismul ortodox – Principiile de bază și practica, Ed. Doxologia, Iași, 2013, pp. 122‑123.

2. Ibidem, p. 56.

3. Ibidem, p. 57.

4. Ibidem, p. 102.