Noi Sfinţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române

Posted on By admin

În şedinţa din 5‑6 octombrie 2017, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au   aşezat în Calendarul Bisericii noastre doi Sfinţi ai lui Hristos: Mitropolitul Iosif al II‑lea Naniescu, cu numele de „Iosif cel Milostiv“, considerat drept cel mai strălucit vlădică al Bisericii noastre din secolul al XIX‑lea, după Sfântul Calinic de la Cernica, prăznuit pe 26 ianuarie şi pe nevoitorul Gheorghe Lazăr, „modelul adevăratului pelerin român“, cu numele de Gheorghe Pelerinul († 1916), cu dată de cinstire în 17 august.

Sfântul Iosif cel Milostiv (1820‑1902) a slujit ca arhiereu, călugăr, preot, profesor şi a rămas în memoria celor care l‑au cunoscut un model de viaţă creştină întotdeauna, om drept, milostiv, devotat misiunii sale, „bun, blând, îngăduitor şi făcător de bine“1, cum îl caracteriza ministrul Spiru Haret, la înmormântarea sa.

S‑a născut la 27 iulie 1820, în satul Răzălăi, Soroca, în familia preotului Anania (Nane) Mihalache şi al presbiterei Teodosia. La botez a primit numele de Ioan. A rămas orfan de la doi ani şi, în alegerile sale din viaţă, determinant a fost sprijinul  unchiului său, ierodiaconul Teofilact, care pe la 1831 l‑a dus pe micul Ioan la Mănăstirea „Sfântul Spiridon“ din Iaşi, pentru a învăţa carte. În 1834, unchiul Teofilact este numit egumen la Mănăstirea „Sfântul Proroc Samuil“ din Focşani, unde îl ia şi pe nepotul său Ioan, pentru ca în următorul an, în 1835, să fie chemat ca ecleziarh, la Buzău, de Episcopul Chesarie al Buzăului.

În 23 noiembrie 1835, rasoforul Ioan a fost călugărit cu numele de Iosif, în Catedrala din Buzău, în următoarea zi fiind hirotonit diacon. Între 1836‑1840, ierodiaconul Iosif Naniescu a urmat Seminarul din Buzău, după care, între 1840‑1847, Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti2.

A urcat toate treptele slujirii. În 1852, a fost hirotesit protosinghel de Sfântul Calinic, Episcopul Râmnicului, iar în 1860, arhimandrit. Între anii 1862 şi 1864 a fost un desăvârşit profesor de Religie la Liceul „Gheorghe Lazăr“, apoi la Liceul „Matei Basarab“ (1866‑1873), Școala Normală (1867‑1873) şi  director la Seminarul Central, între 1870‑1871, toate din Bucureşti. A fost egumen la Mănăstirea „Șerbăneştii Morunglavului“ din Vâlcea (1849‑1857) şi al aşezării mo­nahale „Găiseni“, judeţul Dâm­boviţa (1857‑1863), „curator“ la Mănăstirea „Sărindar“ din Bu­cureşti (1863‑1864). La 23 aprilie 1872,  în ziua prăznuirii Sfântului Gheorghe a fost hirotonit arhiereu, în 18 ianuarie 1873 a devenit Episcop de Argeş, iar la 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, fiind aşezat în scaunul mitropolitan la 6 iulie 1875. A păstorit, neîntrerupt, vreme de douăzeci şi şapte de ani în scaunul Moldovei, până când, în 26 ianuarie 1902, a fost chemat de Dumnezeu la ceruri3.

În decembrie 1888, a fost primit ca membru de onoare, apoi titular, în rândurile Academiei Române. Publicaţiile vremii ne zugrăvesc un rugător‑model, un Arhiereu jertfitor, cu suflet mare. A purtat înalte responsabilităţi, de la cea de preot‑profesor şi monah, la înalta demnitate de Arhiereu şi membru al Academiei Române. Dar, în acelaşi timp, a fost „bunicul“ sărmanilor, al văduvelor de război şi al orfanilor. Între lucrările de referinţă, în timpul păstoririi sale, Mitropolitul Iosif a reluat, după patru decenii de stagnare, restaurarea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, ale cărei lucrări se oprise de pe vremea Mitropolitului Veniamin Costachi4.

Din Patericul Românesc re­ţi­nem că după terminarea Războiului de Independenţă, Mitropolitul Iosif s‑a dus în audienţă la primul ministru al vremii ca să ceară ajutor pentru reparaţiile Catedralei. „Vin cu o rugăminte mică pentru dumneavoastră, dar foarte mare pentru noi. Și anume, să ne daţi fonduri pentru terminarea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, care zace în ruină de patruzeci de ani şi în care dorm noaptea vitele oamenilor“. Casierul Trezoreriei Naţionale i‑a răspuns că nu are fonduri. „Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, atunci eu îmi dau demisia din Mitropolie. Poftim cârja!“5, a spus hotărât Mitropolitul Iosif Naniescu.

Și văzând hotărârea Mitropolitului, în aceeaşi zi, mai marii zilei au aprobat fonduri pentru zidirea Catedralei Mitropolitane din Iaşi, ne relatează Patericul Românesc. După finalizarea zidirii catedralei ieşene, în 30 decembrie 1886, Mitropolitul Iosif a strămutat trupul înaintaşului său, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea Slatina la Catedrala din Iaşi. A fost sfinţită în 23 aprilie 1887.

De asemenea, a mutat Seminarul „Veniamin Costachi“ de la Socola la Iaşi, în palatul fostului domnitor Mihail Sturdza, pentru „a‑i avea în apropiata sa priveghere pe viitorii apostoli ai Cuvântului lui Dumnezeu“6, sublinia Constantin B. Penescu, primarul Iaşilor, la înmormântarea sa.

Între alte lucrări de referinţă, în timpul păstoririi sale, a  reparat biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi, care suferise după incendiul din 27 decembrie 1888. Sinistrul a ars totul, doar Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva au rămas intacte, Mitropolitul Iosif Naniescu aşezându‑le în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, unde sunt şi astăzi.

La înmormântarea sa, urma­şii, cei care l‑au cunoscut direct sau au lucrat cu Mitropolitul Iosif Naniescu, l‑au caracterizat drept „stâlp puternic al Bisericii Ortodoxe… De câte ori nu l‑am văzut trist şi oftând, când auzea că s‑a atacat acest sacru depozit naţional şi nu pregeta a se lupta cu toată puterea sa intelectuală, chiar cu riscul poziţiei lui“7, spunea  Constantin Erbiceanu8, unul dintre oamenii care a lucrat cu Sfântul Mitropolit Iosif cel Milostiv timp de douăzeci şi şase de ani.

„Pe lângă credinţa tare în Hristos, mai avea, prin excelenţă, calitatea umilinţei, apoi a blândeţii. Departe de el au fost trufia, îngâmfarea, luxul şi desfătarea lumească. El nu trăia pentru el, ci pentru alţii, de aceea, a fost sărac în viaţă, şi a murit sărac, deşi avea mijloace puse la îndemână  îndeajuns. Averea adunată de el ‑ în toată viaţa sa ‑ o împărţea cu văduvele şi orfanii, cu cei lipsiţi şi săraci ai societăţii, o cheltuia cumpărând cărţi de valoare, din cari ‑ încă în viaţă fiind ‑ o parte le dărui Academiei Române“, mai adăuga la înmormântarea sa profesorul Constantin Erbiceanu, delegatul Academiei Române.

„Era un duşman al inovărilor ritualistice şi abrogărei obiceiurilor vechi; iubea însă şi‑i plăcea cultura clerului şi încuraja singur pe şcolari şi studenţi, ajutându‑i la studiu. Mulţi dintre oamenii noştri din cler, ce stau acum în jurul său, sunt crescuţi şi educaţi cu cheltuiala sa, fie în ţară, fie şi în străinătate“, remarca  Erbiceanu în periodicul „Biserica Ortodoxă Română“.

A plecat la Domnul în 26 ianuarie 1902, la Iaşi, în al 82‑lea an al vieţii. A fost înmormântat la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, în partea dinspre miazăzi, potrivit propriei dorinţe. Pentru faptele sale luminoase, pentru sfinţenia şi blândeţea sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l‑a canonizat în şedinţa din 5‑6 octombrie 2017. Va fi prăznuit pe 26 ianuarie, drept „Sfântul Iosif cel Milostiv“.

Sfântul Gheorghe Pelerinul este model al „adevăratului pelerin român“9, iar troparul său  ne vorbeşte despre nevoitorul Gheorghe Lazăr († 1916) ca despre o „podoabă a Bisericii şi a Neamţului“,  un veşnic „pelerin al lui Hristos şi binevestitorul harului“.

Smeritul Gheorghe Pelerinul s‑a născut în comuna Șugag, judeţul Alba, în anul 1846. Când a împlinit vârsta de 24 de ani, părinţii l‑au căsătorit cu Pelaghia, cu care a vieţuit douăzeci de ani, având cinci copii. De mic era un om al rugăciunii şi „cel mai mult citea Psaltirea“, pe care o ştia pe de rost, ne relatează în Patericul românesc, părintele Ioanichie Bălan. În 1884, cu mult dor de Locurile Sfinte, Gheorghe Lazăr şi‑a pus în traistă Evanghelia şi Psaltirea, a luat un toiag în mână şi a pornit spre Ţara Făgăduinţei. „Până la Constanţa a mers pe jos, iar de acolo a luat vaporul“; tot drumul s‑a rugat cu lacrimi fierbinţi. A rămas în aşezările monahale din Pustia Iudeii şi din Valea Iordanului mai mult de un an. A tras întâi la un călugăr care se nevoia la peştera Sfântului Xenofont. Cu binecuvântarea acestui călugăr, Gheorghe Pelerinul s‑a bucurat de ospitalitatea din mănăstirile Palestinei timp de un an. Ziua ajuta la udatul grădinii şi la alte treburi, iar noaptea citea psalmi. S‑a îndreptat apoi spre Muntele Athos, unde a rămas un an şi jumătate10, după care a revenit la Șugag, de unde, în scurt timp, a pornit într‑un pelerinaj prin ţară, întrucât gândul şi inima lui jinduiau după mai multă nevoinţă în Hristos.

După ce şi‑a pus copiii în rânduială, timp de trei ani, Gheorghe Pelerinul a bătut la pas drumurile din Transilvania şi Muntenia, până la mănăstirile din nordul Moldovei. „Îmbrăcat cu cojoc, desculţ, cu capul descoperit, cu Psaltirea sub braţ, şi cu toiagul în mână, bunul pelerin mergea din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David. Ziua călătorea, iar seara poposea prin sate, cât mai aproape de biserici. După ce se odihnea câteva ceasuri, intra în biserică şi se ruga acolo, singur, cu rugăciuni de tihnă, până dimineaţa. Apoi pleca mai departe“. 

În anul 1890, a ajuns în nordul Moldovei şi s‑a stabilit la biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Piatra Neamţ, ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Timp de 26 de ani, până la sfârşitul vieţii s‑a nevoit în clopotniţa lui Ștefan cel Mare din acest frumos oraş moldovenesc, având drept model viaţa stâlpnicilor şi a pustnicilor. Trăia într‑o asceză de neimaginat, pentru noi, astăzi, şi doar din mila lui Dumnezeu. În post, rugăciune şi cu minimum de condiţii de trai; vara sau iarnă, fără pat, fără haine, desculţ, iarna fără foc. Era mereu cu Evanghelia şi Psaltirea sub braţ şi se ruga. „Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea, pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el. Mulţi credincioşi îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui şi ascultând psalmii pe care îi rostea în auz“, reţinem din aceeaşi sursă.

Banii pe care‑i primea de la cre­dincioşi îi „convertea“ în pâine, pe care o împărţea săracilor şi necăjiţilor din oraş. Odată a ve­nit la el o văduvă cu cinci copii la şcoală şi foarte săracă, ce i s‑a plâns „moşului Gheorghe“ că nu are niciun ban. „De cât ai nevoie?, o întrebă bătrânul. Îmi trebuie o sută de lei. Atunci el i‑a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea“, povesteşte ucenicul său, protos. Damaschin Trofin.

A trecut la cele veşnice în 15 august 1916 şi a fost înmormântat în cimitirul din Piatra Neamţ. În 1934, ucenicul său protosinghelul Damaschin Trofin a dorit să‑i strămute rămăşiţele pământeşti la Mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, unde era stareţ. Caii căruţei s-au îndreptat spre Văratec, unde a şi fost înmormântat.

În 5‑6 octombrie 2017, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Sinodului Mitropolitan al Moldovei şi Bucovinei, a aprobat canonizarea acestui nevoitor, cu prăznuire pe 17 august.

Maria Stanciu

 

Tot în şedinţa de lucru din 5 octombrie a.c., Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a hotărât înscrierea în calendar a Sfântului Neofit Zăvorâtul, canonizat de Biserica Ortodoxă a Ciprului.

Cinstit de români Sfântul Cuvios Neofit Zăvorâtul s-a născut în anul 1134 la Lefcara, în insula Cipru. Părinţii lui se numeau Atanasie şi Eudoxia, care l-au crescut în dreapta credinţă ortodoxă. Ajungând la vârsta de 18 ani, dorind jugul cel uşor al Domnului, a părăsit în ascuns casa părintească şi a mers la Mănăstirea Sfântul Ioan Hrisostom din Muntele Kuţoventi, unde a primit schima monahală.

Deşi în copilărie nu a învăţat carte, odată ajuns la mănăstire a deprins cititul şi scrisul, dedicându-se cu multă stăruinţă citirii Sfintelor Scripturi şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, ajungând nu doar un învăţat autodidact, ci şi un iscusit scriitor, aşa cum o dovedesc numeroasele sale scrieri păstrate până astăzi.

A învăţat pe de rost Psaltirea şi avea ascultarea de eclesiarh. După şapte ani de nevoinţă, căutând un loc mai liniştit pentru o înaltă viaţă duhovnicească, a plecat la Ierusalim, dar, negăsind ceea ce dorea, s-a închinat cu evlavie la Preasfântul Mormânt al Domnului şi la celelalte Sfinte Locuri, după care s-a întors în Cipru.

Înţelegând că este voia lui Dumnezeu să rămână în patria sa, a căutat un loc liniştit şi pustiu pentru nevoinţă în apropiere de Pafos şi a aflat o peşteră pe care a numit-o „Enclistra“, adică „loc zăvorât“, şi s-a aşezat în acea peşteră, fapt pentru care s-a numit „Zăvorâtul“ („Enklistos“). Nevoindu-se în aspre osteneli, privegheri şi rugăciuni, a devenit lăcaş al Duhului Sfânt şi pildă pentru ucenicii care s-au adunat în preajma lui.

Peştera a fost împărţită în biserică, trapeză şi chilii şi a fost pictată. Înmulţindu-se monahii şi închinătorii, Cuviosul şi-a pregătit mai sus o peşteră mică în care s-a aşezat, învăţând de acolo pe cei care-1 cercetau.

A lăsat o mare mulţime de scrieri, printre care: predici şi tâlcuiri ale textelor scripturistice, îndrumări pentru viaţa monahilor, vieţi şi slujbe ale Sfinţilor din Cipru, precum şi o cronică în care istoriseşte cele mai însemnate întâmplări din vremea sa, precum căderea Ierusalimului sub Saladin (1187), căderea Ciprului în stăpânirea latinilor (1191), jefuirea Constantinopolului de către cruciaţi (1204), fiind un izvor istoric foarte important.

La 24 ianuarie 1198, pe când îşi pregătea peştera cea mică, Cuviosul a alunecat în prăpastie, dar a fost izbăvit în chip minunat de Dumnezeu, pentru care Sfântul a prăznuit în fiecare an această minune, mulţumind Celui ce poartă grijă tuturor.

Astfel, îngereşte vieţuind la peştera sa vreme de 60 de ani şi ajungând mare întru virtuţi, s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în ziua de 12 aprilie 1219, primind de la Hristos răsplata nevoinţelor, iar trupul său a fost îngropat într-un mormânt cioplit în piatră, în peştera sa.

În anul 1750, pe 28 septembrie, a fost descoperit în chip minunat mormântul Cuviosului, peste care se aşternuse uitarea. De acolo au fost scoase cinstitele sale moaşte, care răspândeau bună mireasmă, şi au fost aşezate în biserica mare a mănăstirii sale.

Pomenirea Sfântului Cuvios Neofit Zăvorâtul se face, în Cipru, la 24 ianuarie (ziua izbăvirii lui de la moarte în anul 1198), 12 aprilie (ziua în care a răposat) şi 28 septembrie (ziua aflării moaştelor).

Preluare de pe www.basilica.ro

 

  1. „Discursul domnului Spiru Haret“, în Biserica Ortodoxă Română, anul XXV, 1901‑1902, Tipografia „Cărţilor Bisericeşti“, Bucureşti, 1902, pp. 1157‑1158.
  2. Ieromonah Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 488.
  3. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 300.
  4. Mitropolit al Moldovei (1768-1846), promotor al culturii şi spiritualităţii ortodoxe, traducător şi susţinător al învăţământului.
  5. Ieromonah Ioanichie Bălan, Patericul Românesc…, p. 491.
  6. „Discursul Domnului Erbiceanu“, în Biserica Ortodoxă Română, anul XXV, p. 1159.
  7. „Discursul Domnului Erbiceanu“, în Biserica Ortodoxă Română, anul XXV, p. 1161.
  8. Constantin Erbiceanu (n. 5 august 1838, în Erbiceni, jud. Iaşi, † 21 martie 1913, în Bucureşti), profesor de Teologie, istoric. Între 1883‑1887, a condus, la Iaşi, „Revista Teologică“, înfiinţată de Mitropolitul Iosif Naniescu. A publicat în periodicul „Biserica Ortodoxă Română“.
  9. Ieromonah Ioanichie Bălan, Patericul românesc…, p. 517.
  10. Ieromonah Ioanichie Bălan, Patericul românesc…, p. 517.