Despre Părintele Patriarh Justinian Marina (1948‑1977) s‑au scris şi se vor scrie, probabil, multe pagini. Personalitatea sa şi rolul determinant pe care l‑a avut în cârmuirea Bisericii Ortodoxe Române în vremuri de mare restrişte reprezintă motivul care, la patru decenii de la trecerea sa la cele veşnice, au impulsionat pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi membrii Sfântului Sinod să invite întregul cler şi poporul dreptcredincios la o reflecţie mai profundă asupra slujirii sale, vreme de aproape 30 de ani, în perioada cea mai aspră a regimului comunist. O slujire plină de provocări şi un timp al luptei pentru asigurarea supravieţuirii Bisericii noastre strămoşeşti, în condiţiile în care, în alte Biserici Ortodoxe surori din spaţiul de influenţă ex‑sovietic, sfintele locaşuri erau închise şi transformate în depozite de grâne sau chiar grajduri, preoţii deportaţi în îndepărtata Siberie şi supuşi unui regim inuman de muncă silnică, iar poporul scos din cadrele gândirii şi vieţuirii creştine şi îndoctrinat pentru a se alătura „luptei de clasă“ şi făuririi „omului nou“, lipsit de orice legătură cu Dumnezeu şi de orice reper moral.
Încă de la începutul slujirii sale ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian avea să se confrunte cu acţiunile reprezentanţilor ideologiei ateiste, menite să destabilizeze şi să minimalizeze prezenţa Bisericii în societate. Astfel, la scurt timp după venirea la putere a Partidului Comunist, ca urmare a loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s‑au luat primele măsuri pentru scoaterea Bisericii şi a valorilor ei din mentalul colectiv. Una dintre acestea a fost şi eliminarea învăţământului religios din şcolile de stat1, precum şi a simbolurilor religioase din şcoli, căminele culturale şi instituţiile publice. Acţiunea a fost iniţiată şi condusă de Mihai Roller, directorul Institutului de cercetări istorice al partidului, care a instigat la arderea icoanelor şi distrugerea troiţelor sau crucifixelor. În acest context, Patriarhul Justinian – care fusese instalat de doar câteva luni (6 iunie 1948) ‑ a mers personal la acesta pentru a opri dezastrul, deoarece primea veşti din foarte multe locuri din ţară „(…) despre vandalismul la care se pretau unii directori şi profesori în şcolile şi căminele culturale, incendiind icoanele, crucile; în curtea şcolilor, unde erau troiţe, le‑au dat foc (…)“2. La cursurile de formare din anul 1948, organizate de Departamentul Învăţământului Public, cadrele didactice fuseseră îndrumate nu doar să scoată din şcoli toate obiectele de natură religioasă, dar să facă din aceasta un întreg „spectacol“. Ajunşi acasă, unii dintre ei s‑au grăbit să pună în aplicare această directivă iconoclastă, ceea ce l‑a determinat pe Patriarh să intervină direct la Gheorghe Gheorghiu‑Dej, care era pe atunci secretar general al partidului, arătându‑i ce proporţii luase iniţiativa lui Roller. În amintirile sale, Patriarhul Justinian sublinia rolul decisiv pe care l‑a avut Gheorghiu‑Dej în dejucarea acestui plan anti‑Biserică: „(…) m‑am dus la dânsul şi i‑am arătat toată această situaţie şi ce proporţii ia şi i–am raportat şi discuţiile avute cu Mihai Roller. Atunci m‑a rugat să ţin legătura cu dânsul, după fiecare caz în parte. La interval de câteva zile a venit chiar de câteva ori la cabinetul meu, pentru ca să ceară referinţe prefecţilor la telefon, despre cazurile de care eram informat prin telefoane sau telegrame. Cu ajutorul lui Gheorghiu‑Dej am putut să stăvilim şi să oprim această acţiune (…)“3. În acelaşi timp, ca reacţie la Decretul nr. 175/1948 prin care „toate şcolile confesionale sau particulare de orice fel devin şcoli de stat“, Patriarhul Justinian şi membrii Sfântului Sinod s‑au văzut nevoiţi să analizeze efectele acestui Decret în şedinţa sinodală din toamna lui 1948 şi să adopte măsuri cu caracter local (eparhial), pentru a diminua efectele scoaterii Religiei din şcoli, printre acestea numărându‑se: planificarea şi susţinerea de cateheze în sfintele locaşuri şi atragerea tineretului pentru a participa la aceste programe, cooptarea foştilor profesori de religie în comitetele parohiale sau pentru constituirea de formaţiuni corale, încurajarea copiilor pentru a participa la slujbe şi a se înscrie la şcolile teologice (seminar, institut teologic), tipărirea de literatură religioasă etc. Această „politică“ misionară a Bisericii avea să nască reacţii dure la nivelul opozanţilor lui Gheorghiu‑Dej din Partidul Muncitoresc Român (aşa‑numita „troikă“ reprezentată de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu), „încât, în noiembrie 1948, Ana Pauker avea să spună în Biroul politic al PMR că: «Popii fac şcoală în biserici şi trebuie opriţi!» Din acest motiv, Vasile Luca, responsabilul cu probleme religioase din conducerea de partid a ordonat braţului înarmat, Securitatea, să ia măsuri, să diminueze fenomenul mai ales prin arestări în rândurile preoţilor sub acuzaţia, cea mai la îndemână, de activitate legionară“4. Acelaşi grup de opozanţi avea să trimită mai târziu la Palatul Patriarhiei, care pe vremea aceea era sediul Parlamentului, un grup de muncitori, cu macarale şi scări, pentru a da jos Vulturul ce purta Crucea în cioc. „Când a văzut aceasta, Patriarhul Justinian i‑a telefonat lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej, care nu ştia nimic. Aşadar acţiunea era pornită de alte grupuri din Partidul Comunist, fără ştirea lui. Aşa a potolit Patriarhul această încercare, iar vulturul cu Crucea în cioc a rămas acolo până în zilele noastre“5.
De altfel, Patriarhul Justinian avea experienţa unor astfel de confruntări încă de pe vremea când era preot la biserica „Sfântul Gheorghe“ din Râmnicu Vâlcea. În calitate de membru al comitetului Asociaţiei Generale a Clerului din România, în anul 1943 participa, la sediul Patriarhiei Române, la întâlnirea dintre Patriarhul Nicodim cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, Ică Antonescu ş.a. cu privire la intenţia guvernului antonescian de impunere a muncii obligatorii în zilele de duminică şi de sărbătoare, sub motivul că este nevoie de creşterea producţiei de război. La acel moment, fiind invitat de Patriarhul Nicodim să ia cuvântul, preotul Marina ‑ viitorul Patriarh Justinian ‑ a avut o pledoarie foarte convingătoare prin care arăta faptul că: „Prăznuirea sărbătorilor şi duminicilor a fost orânduită de către Soboarele Ecumenice şi nicio Biserică nu poate să le suspende, deoarece aceea care ar face aceasta ar intra în schismă (…) măsura de a închide bisericile pe timpul sărbătorilor şi al zilelor de duminică şi credincioşii cu preoţii în frunte să meargă la câmp sau în fabrică nu ar fi admisă, sub niciun motiv, nici de popor“6. După discursul foarte violent al lui Mihai (Ică) Antonescu, Patriarhul Nicodim, apreciind cuvântul categoric al preotului Marina, a concluzionat: „Domnule vicepreşedinte al guvernului, ce‑a spus el, acesta este adevărul şi nu pot face decât aşa! “7. Urmarea a fost arestarea din ordinul mareşalului, pentru aproape un an, a preoţilor din comitetul Asociaţiei Clerului, desfiinţarea acesteia, dar totodată şi protestul Patriarhului Nicodim, care s‑a retras la Mănăstirea Neamţ şi nu a revenit în Bucureşti decât anul următor, de Sfintele Paşti, după eliberarea, la intervenţia Reginei mamă Elena, a preoţilor în cauză, care fuseseră deţinuţi, la ordinul regimului antonescian, la Mănăstirea Tismana.
Odată cu declanşarea marii prigoane şi a arestărilor în masă ale clerului şi monahilor din 1958‑1959, s‑a aplicat un program sistematic de intimidare a populaţiei pentru a nu mai participa la slujbele de duminică şi de la marile sărbători creştine. Câţiva ani mai târziu, după ce la conducere venise deja Nicolae Ceauşescu, se ducea o luptă făţişă din partea activiştilor de partid şi a securiştilor, prin ameninţări directe sau voalate, pentru a diminua cât mai mult numărul celor prezenţi la Sfânta Liturghie sau pentru a interzice primirea Tainei Botezului şi a Cununiei de către cei ce activau în sistem (angajaţii instituţiilor oficiale, ofiţerii din Securitate şi Armată etc.) şi membrii familiilor acestora. Cel mai dureros pentru creştini era faptul că la praznicele Naşterii şi Învierii Domnului nu erau acordate zile libere, fiind organizate, în contra‑partidă, spectacole, concerte şi manifestări sportive la care erau obligaţi să participe în special tinerii. Toate acestea l‑au determinat pe Patriarhul Justinian Marina să transmită lui Nicolae Ceauşescu, în martie 1968, o scrisoare – devenită de acum celebră ‑ în care afirma, cu mult curaj pentru acele vremuri: „Au trecut douăzeci de ani de când credincioşii cultelor religioase creştine din ţara noastră au fost puşi în situaţia de a nu mai putea cinsti cum se cuvine unele din marile sărbători ale credinţei lor. Ne gândim, în primul rând, la sărbătoarea Crăciunului, sărbătoare cu dată fixă: 25 decembrie, cinstită cu adâncă evlavie de creştinii din întreaga lume, indiferent de confesiunea sau cultul căruia aparţin, şi pentru care cârmuirile politice din multe ţări acordă una, două sau chiar trei zile de întrerupere a lucrului în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare. (…) Credincioşii Bisericii Ortodoxe Române, care lucrează în instituţii, întreprinderi şi pe ogoare, cer să poată sărbători Crăciunul nu numai pentru că aceasta constituie o îndatorire sfântă faţă de întemeietorul credinţei lor religioase, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi nici pentru că aceasta ar însemna readucerea unor tradiţii străvechi în actualitatea cultural artistică a neamului nostru, ci mai ales pentru că ei ştiu că ziua Naşterii Domnului este sărbătorită, prin întreruperea lucrului, în câteva din ţările cu regim politic socialist, vecine cu ţara noastră: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia.
Lucruri asemănătoare spunem şi în legătură cu sărbătoarea Paştelui, devenită, în aceşti ultimi douăzeci de ani, o duminică oarecare, sărbătorită prin întreruperea lucrului numai pentru că Paştele cade totdeauna în zi de duminică, dar pentru care credincioşii n‑au cel puţin o zi de răgaz, un răgaz al reculegerii, înaintea sărbătorii, şi un răgaz al reintegrării în tradiţie, după ziua propriu‑zisă a sărbătorii. Una din sărbătorile cele mai mari este şi sărbătoarea Maicii Domnului, din ziua de 15 august, cinstită de creştinii ortodocşi şi romano‑catolici în mod deosebit, ca şi sărbătorile Naşterii (Crăciunul) şi Învierii Domnului Iisus Hristos (Paştele) şi, la fel, precedate de câteva săptămâni de post.(…) Pentru sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui, credincioşii ar consimţi bucuros la reducerea sărbătorii Anului Nou şi zilei de 1 Mai la o singură zi.
Vă rugăm, deci, să binevoiţi a acorda norodului drept‑credincios din ţara noastră putinţa de a sărbători, după datină, Crăciunul, Paştele şi Sfânta Maria Mare, trei sărbători mari ale întregii creştinătăţi, aşa cum fac creştinii de pretutindeni, chiar cei din ţările socialiste numite mai sus“8.
Pr. Gelu Aron, Consilier administrativ
1. Decretul nr. 175/1948 (Monitorul Oficial nr. 177/03.08.1948), care menţiona faptul că învăţământul „este organizat exclusiv de stat, pe temeiul unităţii de structură şi este aşezat pe baze democratice, populare şi realist‑ştiinţifice“.
2. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Amintiri, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2015, p. 160.
3. Ibidem, p. 161.
4. Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist (IV), în Ziarul Lumina, miercuri, 5 aprilie 2017, nr. 79 (3671), an XIII, p. 6.
5. „O personalitate deosebită, cu multe daruri“, interviu realizat de dr. Alexandru Briciu cu acad. prof. dr. Emilian Popescu despre Patriarhul Justinian Marina, în Ziarul Lumina, miercuri, 12 aprilie 2017, nr. 85 (3677), an XIII, p. 5.
6. Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 68.
7. Ibidem, p. 69.
8. Diac. Dorin-Demostene Iancu, Sfintele Paşti în timpul Patriarhului Justinian, în Lumina de Duminică, duminică, 16 aprilie 2017, nr. 15 (590), an XIII, p. 7.