Deschidem prin intermediul buletinului nostru „Călăuză ortodoxă“ seria unor precizări necesare din punct de vedere doctrinar, teologic, liturgic, artistic şi nu mai puţin duhovnicesc şi misionar în legătură cu sfintele icoane, „ferestre“ către cer şi locuri sfinte ale unor prezenţe creştine în viul vieţii noastre cotidiene, acasă, în biserică, în lume. De această dată, un punct de vedere teologic, istoric pentru a fi bine orientate în problematica atât de importantă pe tema „În faţa sfintelor icoane!“
În secolul al VIII‑lea, viaţa Bisericii Răsăritene din graniţele Imperiului Bizantin a fost tulburată de ultima mare erezie a primului mileniu creştin, iconoclasmul sau lupta împotriva sfintelor icoane, erezie apărută din neputinţa unor episcopi bizantini de a înţelege hotărârile dogmatice ale Sinoadelor III şi IV Ecumenice cu privire la unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Întrupată a Fiului lui Dumnezeu, a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iconoclasmul, ai cărui adepţi au făcut recurs deopotrivă la ereziile nestoriană / dioprosopistă şi eutihiană / monofizită pentru argumentarea învăţăturilor eretice promovate, a fost cu atât mai nociv pentru viaţa Bisericii cu cât s‑a manifestat o lungă perioadă de timp, de aproape un secol, şi a fost susţinut de împăraţii bizantini ai dinastiilor isauriană şi amoriană, care au recurs la persecuţii extrem de dure şi de crude împotriva opozanţilor acestei erezii.
Iconoclasmul, care se mai manifestase sporadic în Biserică şi în secolele precedente, a fost iniţiat la începutul secolului al VIII‑lea de episcopul Constantin al Nacoleei, din Frigia, care, prevalându‑se de porunca a II‑a a Decalogului, a dispus scoaterea icoanelor din biserici în eparhia sa, decizie condamnată de mitropolitul său şi de alţi episcopi. Constantin al Nacoleei a căutat sprijinul patriarhului Gherman I (715‑730) al Constantinopolului dar, fiind refuzat de acesta, care i‑a lămurit chestiunea cinstirii icoanelor, deşi i‑a promis că nu va mai interzice cinstirea icoanelor în eparhia sa, bucurându‑se de sprijinul împăratului Leon al III‑lea Isaurul (717‑740) şi al episcopilor Toma de Claudiopolis şi Teodosie de Efes, s‑a dezis de promisiunea făcută.
Totuşi, ceea ce părea să aibă un caracter local şi temporal a căpătat un caracter general prin promulgarea, de către împăratul Leon al III‑lea, în anul 726, la presiunile celor trei episcopi, a unui edict imperial prin care era interzisă cinstirea icoanelor, pretextul constituindu‑l erupţia unui vulcan în apropierea insulei Thera, iconomahii văzând în aceasta semnul mâniei lui Dumnezeu împotriva cinstirii icoanelor. Porunca împăratului de a fi dărâmată statuia Mântuitorului, numită „Antiphonetes“, de pe poarta de la intrarea în cartierul Chalkoprateia a condus la revolta credincioşilor, care i‑au linşat pe soldaţii însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a poruncii.
Pentru a conferi luptei împotriva icoanelor un caracter oficial, nu unul personal, ca până atunci, Leon a întrunit la 17 ianuarie 730 un silentium, o adunare a înalţilor dregători de la Curte şi a episcopilor prezenţi în capitală, care a emis un edict prin care era interzisă cinstirea icoanelor pe motivul că „întrucât înseamnă a practica o artă idolatră pentru a face icoane, nu trebuie să venerăm aceste icoane“.
Întrucât a refuzat să semneze edictul, patriarhul Gherman a fost depus în mod necanonic şi înlocuit cu sincelul său, Anastasius (730‑754), care de mult râvnea să‑i ia locul. Edictul a fost respins şi condamnat în sinoade şi de episcopii Romei, Grigorie al II‑lea (715‑731) şi Grigorie al III‑lea (731‑741).
Cel dintâi mare apărător al Ortodoxiei, învăţăturii şi practicii cinstirii sfintelor icoane a fost Sfântul Ioan Damaschin (675‑749), care a alcătuit în acest sens trei tratate împotriva iconoclaştilor. În aceste scrieri el a justificat reprezentarea iconografică a Mântuitorului Iisus Hristos prin dogma Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a arătat că orice acţiune împotriva icoanei este îndreptată împotriva celui zugrăvit pe ea, acuzându‑i pe iconoclaşti de sacrilegiu.
Criza iconoclastă s‑a acutizat după urcarea pe tron a lui Constantin al V‑lea (741‑775), care a urmărit să dea iconoclasmului un caracter preponderent teologic şi bisericesc, nu doar politico‑administrativ, ca până atunci, motiv pentru care a întrunit în anul 754 un sinod, la Hieria, la care au participat nu mai puţin de 338 de episcopi din tot Orientul, dar nu şi reprezentanţi ai Romei, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, sinodul fiind lipsit din start de voitul caracter ecumenic.
Constantin al V‑lea a mers şi mai departe cu lupta împotriva icoanelor, obţinând interzicerea nu doar a cinstirii icoanelor, ci şi a sfintelor moaşte şi a cultului sfinţilor, nu însă şi a preacinstirii Maicii Domnului, aşa cum îşi dorise, sinodalii adoptând chiar şi o anatemă împotriva celor ce nu ar recunoaşte Fecioarei Maria rolul de mijlocitoare înaintea Fiului său.
Opoziţia cea mai vehementă împotriva hotărârilor acestui sinod a venit din partea monahilor, aceştia având de înfruntat persecuţii ce au amintit de perioada sec. I‑IV, mulţi fiind schingiuiţi, orbiţi, arşi cu fierul roşu, exilaţi sau chiar ucişi.
Primei etape iconoclaste i‑au pus capăt împăratul Constantin al VI‑lea (780‑802), nepotul lui Constantin al V‑lea, şi împărăteasa regentă Irina, mama lui Constantin al VI‑lea, care la urcarea pe tron avea doar zece ani. După o primă încercare de restabilire a cultului icoanelor, eşuată în anul 786 din cauza opoziţiei trupelor imperiale iconoclaste staţionate în capitală, în anul următor, cu sprijinul noului patriarh Tarasie (784‑806), un iconodul convins, împărăteasa Irina a convocat cel de‑al VII‑lea Sinod Ecumenic, deschis la 24 septembrie 787 la Niceea, în biserica „Sfânta Sofia“, şi încheiat la 13 octombrie în palatul Magnaura din Constantinopol, în prezenţa împărătesei şi a fiului său.
În cea de‑a şaptea sesiune de lucru, sinodalii au adoptat hotărârea de credinţă, în care mărturiseau „cu toată convingerea şi claritatea că, precum semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot astfel şi sfintele icoane demne de cinstire, să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material şi să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii (…) căci cu cât sunt mai des contemplate aceste reprezentări biblice, cu atât este mai mult îndreptat credinciosul să‑şi amintească de prototip, să‑i urmeze exemplul, să‑i aducă cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înţeleasă ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci ca acea venerare adusă sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, Sfintei Evanghelii, şi altor sfinte obiecte, adică prin tămâiere şi aprindere de lumânări şi candele, cum ne învaţă vechea Tradiţie, căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în icoană. Cine cinsteşte icoana, cinsteşte persoana zugrăvită pe ea“.
În anul 815, împăratul Leon al V‑lea Armeanul (813‑820) a întrunit la Constantinopol un nou sinod iconoclast, care a reiterat principiile celui de la Hieria, din anul 754.
Politica iconoclastă a fost continuată şi de împăraţii dinastiei amoriene Mihail al II‑lea (820‑829) şi Theofil (829‑842), în timpul celui din urmă persecuţiile ridicându‑se la nivelul celor din timpul lui Constantin al V‑lea.
Iconoclasmul nu a supravieţuit morţii împăratului Theofil, cultul icoanelor fiind restabilit definitiv de soţia acestuia, împărăteasa Theodora, care a deţinut regenţa pe timpul cât fiul său, Mihail al III‑lea (842‑867) a fost minor.
Prima acţiune a împărătesei Theodora ‑ după preluarea puterii ‑ a fost aceea de a pregăti terenul pentru restabilirea cultului icoanelor. În acest sens, l‑a înlocuit pe patriarhul iconoclast Ioan al VII‑lea Grammaticul (837‑843) cu Metodie I (843‑847), un iconodul convins, care a avut de suferit în timpul persecuţiei lui Mihail al II‑lea. Apoi, în luna martie a anului 843 a întrunit la Constantinopol un sinod care a proclamat solemn restabilirea cultului sfintelor icoane.
Hotărârile sinodului, consemnate într‑un „Sinodikon“, au fost citite în toate bisericile din Imperiu în prima duminică din Postul Mare, zi care a căzut atunci duminică ‑ 11 martie, numită până astăzi „Duminica Ortodoxiei“.
Pr. conf. univ. dr. Cristian Gagu