Rememorarea unor aspecte din viața și activitatea desfășurată de Patriarhul Justinian Marina este o datorie de suflet, la cei 40 de ani de la petrecerea spre tărâmul veșniciei.
Trecut la cele veșnice la 26 martie 1977, cel de‑al III‑lea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, adormitul întru fericire Justinian Marina, a fost cel ce și‑a pus amprenta personalității sale, providențial, asupra Bisericii Ortodoxe Române, într‑o perioadă foarte grea din istoria neamului.
Una dintre instituțiile statului care a fost supusă unui tratament represiv a fost, fără îndoială, Biserica Ortodoxă Română, care, după preluarea totală a puterii politice de Partidul Muncitoresc Român, a fost aservită statului prin succesive epurări ale clerului și prin naționalizarea proprietăților lor. Anul 1948 s‑a dovedit crucial pentru Biserică. Instaurarea definitivă a sistemului totalitar a transformat Biserica într‑o instituție marginalizată, tolerată de conducerea atee, activitatea ei limitându‑se la cadrul parohial și la locașul de cult al fiecărei parohii.
Cheia supraviețuirii Bisericii Ortodoxe Române într‑un asemenea context, avea să fie, potrivit Patriarhului Justinian, dragostea clericilor pentru Sfânta Liturghie și pentru rugăciunea neîncetată.
Înțelegând situația prin care trecea țara și simțind pericolul iminent de a avea Biserica desființată, așa cum se întâmplase în țări precum Rusia şi Albania, Patriarhul Justinian a știut să orienteze activitatea Bisericii în vremuri deosebit de tulburi, astfel încât aceasta să supraviețuiască.
Încă de la venirea sa la cârma Patriarhiei Române, acesta s‑a aplecat cu precădere asupra situației clerului, a cinului monahal și a credincioșilor care treceau prin momente deosebit de dificile, datorită convingerilor lor religioase.
Grija și dragostea lui părintească s‑au îndreptat permanent către cei aproape 2000 de preoți ortodocși închiși și martirizați în închisorile comuniste.
Preoţilor şi monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiaţi, pe care n‑a putut să‑i ferească de arestare, deşi a intervenit şi s‑a pus chezaş pentru ei, la ieşirea lor din închisoare le‑a asigurat postul în parohii şi locuri de şedere în mânăstiri. Familiile lor, rămase acasă, au beneficiat de sprijinul discret al Patriarhului, care s‑a îngrijit ca în absența celor întemnițați pe nedrept, copii și soțiile clericilor să nu ducă lipsă de cele trebuincioase.
După ieșirea din închisori, atât preoții cât și monahii, au beneficiat de ajutor din partea Bisericii, putând să își păstreze demnitatea în care au fost rânduiți înainte de întemnițare. Ba mai mult, patriarhul și‑a recrutat ucenici valoroși din rândul acestora, pe care i‑a promovat, pe unii chiar în cele mai înalte demnități clericale.
Grija patriarhului s‑a manifestat și pentru clerul superior, pentru frații săi întru arhierie, căci, odată cu instaurarea regimului comunist, mai mulți arhierei ai Bisericii s‑au văzut în postura de a fi samavolnic scoși din scaunele pe care le ocupau. S‑a ocupat îndeosebi de situația arhiereilor: Tit Simedrea, Nifon Criveanu, Vasile Lăzărescu, Policarp Morușca, Nicolae Popovici, Partenie Ciopron, Emilian Antal, Eugeniu Laiu, Atanasie Dincă, Valerian Zaharia, Veniamin Pocitan și Pavel Șerpe, pe care i‑a cercetat constant și cărora a avut grijă să le asigure un trai decent potrivit demnității la care au fost chemați.
Această implicare deosebită dovedește pe deplin – potrivit celor afirmate de contemporanii săi – faptul că Patriarhul Justinian Marina a fost un adevărat apărător al clericilor, sprijinindu‑i ca un adevărat părinte.
Pentru ajutorarea parohiilor mici din ţară, îndeosebi ale celor din Ardeal, care se luptau cu mari greutăţi materiale, neputând să‑şi termine bisericile începute, să le repare pe cele deteriorate şi să achite salariile slujitorilor bisericeşti, la propunerea Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a aprobat să se facă apel la credincioşi, în prima duminică din Postul Mare ‑ a Ortodoxiei ca să‑şi dea obolul lor pentru constituirea unui fond de sprijinire a bisericilor aflate în nevoi. Aşa s‑a născut, începând cu anul 1957, Fondul Central Misionar, cu care s‑au împlinit lipsurile materiale ale multor parohii şi biserici.
Tot Patriarhul Justinian s‑a preocupat de reabilitarea unor construcţii bisericeşti monahale, în special biserici, pe care le‑a redat cultului. Iar acolo unde nu a putut înfiinţa mănăstiri, a organizat fostele aşezăminte monahale fie ca azile pentru monahi sau monahii bătrâni/bătrâne, fie le‑a amenajat ca spaţii pentru învăţământul teologic, cum au fost cel de la Curtea de Argeş, sau atelierele Institutului Biblic şi de Misiune, care se desfăşurau la Schitul Maicilor sau Mănăstirea Antim din capitală. Totul pentru ca statul să nu preia spaţiile fostelor mănăstiri ortodoxe.
Socotind că îşi face o sfântă datorie faţă de evlavia adâncă a credincioşilor Bisericii noastre şi dă expresie rugilor lor fierbinţi către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda şi modelul sfinţilor de pretutindeni şi a celor de pe pământul românesc, care le luminează calea mântuirii ca nişte făclii cereşti, Patriarhul Justinian a iniţiat în 1950 şi 1955 canonizarea unor sfinţi români, lucrare ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toţi.
Între alte înfăptuiri pe plan central bisericesc ale Patriarhului Justinian ar mai fi de notat că în timpul arhipăstoririi sale s‑a sfinţit de şase ori ‑ în 1950, 1955, 1958, 1965, 1968 şi 1973 ‑ Sfântul şi Marele Mir. Iar în 1975, la propunerea sa, Adunarea Naţională Bisericească a refăcut străvechiul centru eparhial de la Alba lulia, cu titulatura de Episcopia Alba Iuliei, având reşedinţa în Alba lulia, şi în dependenţă canonică faţă de Mitropolia Ardealului. În acelaşi an, Sfântul Sinod a reînfiinţat Arhiepiscopia Tomisului, prin ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, având reşedinţa pentru arhiepiscop la Galaţi şi pentru episcop vicar la Constanța
Este aproape de necrezut câte a putut înfăptui Patriarhul Justinian într‑o singură viaţă de om, sub izvorul dragostei sale pentru Biserica pe care a avut‑o sub păstorire. Lista împlinirilor sale este impresionantă.
Patriarhul Justinian s‑a mutat din lumea aceasta cu credinţa că şi‑a făcut deplin datoria către obştea dreptcredincioasă încredinţată lui spre păstorire şi către poporul din care a făcut parte, către lumea însetată de dreptate şi pace şi către omul în suferinţă. Epitaful scris pe piatra sa de mormânt, sintetizează, poate, cel mai potrivit, viața sa: „M‑am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi‑o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea.“
Trecerea timpului ni‑l descoperă parcă şi mai mare, iar înfăptuirile sale în slujba Bisericii şi neamului nostru ne cheamă să ni‑l amintim mereu cu respect şi recunoştinţă. Înconjurat de nimbul înfăptuirilor sale, chipul Patriarhului Justinian s‑a aşezat în panteonul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi numele lui va fi pomenit din neam în neam.
Rămâne pentru cei ce vor urma să îi cinstească viața și să îl pomenească cu dragoste în rugăciunile lor.
Drd. Alexandru Bulgaru
„Binecuvântez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m‑au urât, pe cei ce m‑au nedreptăţit şi pe cei ce mi‑au făcut rău, văzut ori nevăzut, rugând pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să‑i ierte pe toţi, după cum i‑am iertat eu“.
(Fragment din Testamentul Patriarhului Justinian Marina,
scris la 7 martie 1976)