Poate că niciodată nu a fost mai trebuincios modelul vieţuirii Sfinţilor Trei Ierarhi ca, astăzi. Întrucât corabia Bisericii a fost permanent lovită de valuri, poate că niciodată, mai mult decât astăzi nu este nevoie de corăbieri mai curjoşi, de cârmaci mai înţelepţi, după modelul Sfinţilor Mari Dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
Deşi foarte diferiţi ca şi temperament, diferiţi ca şi caracter sau lucrând în arii relativ diferite, totuşi, dincolo de aceste diferenţe, trebuie să afirmăm cu putere virtuţile care le sunt comune; dar, mai ales pe cele care traversează ca nişte comete pline de lumină cerul întunecat al lumii în care trăim noi.
Sfântul Vasile cel Mare (330‑379) se impune conştiinţei Bisericii mai ales prin asceza sa; prin efortul constant de a dobândi eliberarea de patimi şi cucerirea patriei. Sfântul Vasile scrie în Omilii la Psalmi: „Este o fericire să nu ai în mintea ta păcatul. Dar dacă prin viclenia vrăjmaşului ai primit în suflet gânduri de necredinţă, caută să nu rămâi în păcat; iar dacă ai păţit şi asta, caută să nu te statorniceşti în păcat. Deci să nu şezi pe scaunul cimaţilor“ (Omilii la Pasalmi, Ps. I, 1).
Venirea zilelor de post este o bucurie pentru Sfântul Vasile; El scrie astfel, în „Omiliile“ sale: „Zilele de post mult dorite să le primim cu dragoste, ca pe nişte doici bătrâne, cu care Biserica ne‑a alăptat spre evlavie“; Când vrei să posteşti, nu te «posomorî» ca iudeii, ci veseleşte‑te, după cum scrie în Evanghelie…“
Postul integral la care îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare îmbrăţişează omul deplin, căci scrie astfel: „Nu este de ajuns să ne înfrânăm numai de la mâncăruri… postul adevărat este înstrăinare şi de la păcat, înfrânarea limbii, depărtare de pofte, bârfe, minciună, jurământ strâmb…“ Desprinderea de lumea degradată, cu pasiunile ei devastatoare, o vede Sfântul Vasile în contextul unei dialectici a urcuşului dinspre cele trecătoare spre cele veşnice. El scrie astfel: „Nu te alipi de cele muritoare ca şi cum ar fi veşnice şi nu dispreţui pe cele veşnice ca şi cum ar fi trecătoare…“
Sfântul Grigorie de Nazianz (329‑390), dincolo de faptul că a fost întreaga sa viaţă un spirit contemplativ, un postitor, un rugător sihastru, un iubitor al singurătăţii, în care putea vorbi în tihnă cu Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nazianz este cel care se remarcă în viaţa Biserici prin supranumele de „Teolog“. Definiţiile sale privind teologhisirea sunt cele mai precise, niciodată egalate, dar şi actuale. Într‑un context frământat de neoplatonism, stoicism sau aristotelism, Sfântul Grigorie arată că „Teologia“ este adevărata filosofie, delimitându‑se de toate sistemele anterioare care fascinau pe contemporanii lui. Are un curaj unic şi afirmă asta public, deşi era un suflet delicat, retras şi solidar.
Scriind contra eunomienilor, în Cuvântarea întâi despre Dumnezeu, Sfântul Grigorie opreşte vorbăria despre Dumnezeu, astfel: „Nu continua aducere aminte de Dumnezeu o opresc eu, ci discuţia despre Dumnezeu. Dar, nu opresc orice discuţie despre Dumnezeu…, ci lipsa de măsură în această învăţătură…, ori timpul nepotrivit…“.
Cioplind pe teolog ca pe o statuie, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă că: „Pe cât este cu putinţă, Teologul trebuie să fie curat, astfel încât lumina să fie cuprinsă de Lumină…“, căci, „nu este fără de primejdie apropierea de Dumnezeu“, asemenea iudeilor ce s‑au apropiat de Muntele Sinai, în vremea dării Legii prin Moise. La fel ca şi Moise, teologul urcă înălţimile cunoaşterii de Dumnezeu spre norul cel luminos, pentru a vedea nu firea nepătrunsă şi neapropiată, ci reflexia luminii dumnezeieşti peste chipurile lucrurilor create. Căci, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântarea a doua teologică, „spatele lui Dumnezeu îl alcătuiesc lucrurile care ne arată existenţa Lui,după cum umbrele şi chipurile soarelui, reflectate peste ape, arată vederilor stricate soarele, de vreme ce nu pot să‑l privească drept, căci puritatea luminii lui copleşeşte vederea“.
Cunoaşterea de tip catafatic se completează cu o cunoaştere de tip apofatic, după modelul urcuşului ceresc, pe Muntele Sinai, despre care vorbeşte într‑un tratat distinct Sfântul Grigorie de Nyssa. Totuşi, contemplarea lucrurilor nevăzute este treapta cea mai înaltă, deşi imperfectă a cunoaşterii lui Dumnezeu prin experienţa personală, sfinţitoare.
„După ce, scrie Sfântul Grigorie de Nazianz, am pătruns dincolo de catapeteasmă şi am depăşit lumea sensibilă, să privim de aproape, la Sfintele, la natura inteligibilă şi supracerească…“
Sfântul Ioan Hristostom (354‑407) este actual prin determinarea sa unică de a împlini Legea lui Hristos, prin căldura rugăciunii sale euharistice, prin curajul de a vesti „Vestea cea Bună“, într‑o lume plină de veşti rele, atunci, dar plină de veşti rele şi astăzi.Dincolo de calităţile pastorale, trebuincioase fiecărui sacerdot sau catehet, trebuie să amintim şi o virtute actuală, aceea a predicii. Paradoxal, avem atâtea mijloace de comunicare electronică şi, totuşi, oamenii devin mai singuri, mai trişti, pentru că viaţa lor devine tot mai virtuală.
În aceste condiţii, un cuvânt viu redă viaţă celor ce agonizează. Sfântul Ioan este prin excelenţă oratorul Bisericii de Răsărit. El scria în „Tratatul despre preoţie“ că „preotul trebuie să facă totul pentru a dobândi această putere: aceea de a predica…“
El continuă astfel: „Preotul să fie sărac în cuvinte. Să‑şi aranjeze simplu şi fără meşteşugire cuvintele în frază. Dar să nu fie neiscusit în ştiinţă, să nu fie neiscusit în precizia dogmelor; Pe Sfântul Pavel, licaonienii „l‑au socotit zeu, nu din pricina minunilor, ci din pricina cuvântului“, scrie acelaşi Sfânt Ioan.
Dacă minunile sunt necesare, deşi nu toţi sacerdoţii au acest dar, totuşi, darul de a cuvânta în mod convingător este imperios necesar fiecărui învăţător. „Poeta nascitur, orator fit“, spuneau romanii; prin urmare, elocinţa sacră nu este o rată exclusivă.
Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi „duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit‑o Hristos“.
Iată astfel o interesantă corelaţie între învăţătura sănătoasă şi ferice la Sfântul Ioan, similară cu corelaţia între absenţa păcatului în gând, de care vorbea Sfântul Vasile şi fericirea durabilă.
În acest context, Sfântul Ioan însufleţeşte dreapta vieţuire cu dreapta învăţătură, potrivit cuvintelor Domnului: „Cel ce va face şi astfel va învăţa (bine), acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 19). Căci, scrie Sfântul Ioan, pentru a convinge (învăţa) nu‑i de ajuns numai să faci (binele n.n.). Într‑o lume a rătăcirilor, a limbajului teologic amorţit şi neatractiv, mesajul Sfântului Ioan este vindecător. Referitor la rătăciri, schisme şi erezii, Sfântul Ioan scrie astfel: „La ce foloseşte să ai o credinţă sănătoasă, dacă ai o viaţă stricată? Din pricina asta, ai mai mult decât toţi, trebuie să fie iscusit în astfel de lupte (ideologic, doctrinare, n. n.) cel care a primit sarcina de a învăţa pe ceilalţi“.
În finalul cărţii IV a Tratatului despre Preoţie, Sfântul Ioan supune atenţiei prietenului său, erudiţia şi eforturile uriaşe pe care le‑a depus pentru a‑şi forma o educaţie aleasă, un discurs strălucitor, un stil oratoric ales, scriind astfel: „Este oare o mândrie, este oare un umblet după slavă deşartă faptul că nu am voit să ajung pricina pieirii atâtor suflete şi că nu am vrut să atrag asupra mea o pedeapsă mai mare decât aceea care mă aşteptă acum, dincolo? Cine ar putea‑o spune? Nimeni! Afară numai dacă cineva vrea cu tot dinadinsul să mă ţină de rău pe degeaba, şi să filozofeze pe seama nenorocirilor altora“.
Pr. conf. dr. Gabriel Pandele