Naşterea Domnului – taina comuniunii în familie, în Biserică, în lume

† CASIAN

din darul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Dunării de Jos,

Preacucernicilor şi preacuvioşilor părinţi, cuviosului cin monahal

şi binecredincioşilor creştini din Eparhia noastră, har, milă, pace,

bucurie duhovnicească şi sănătate

de Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului,  Bobotezei şi Anului Nou,

iar de la smerenia noastră, arhierească binecuvântare.

 

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În această zi, cu adevărat măreaţă şi sfântă, lumi­noasă şi izvorâtoare de adevărată bucurie lăuntrică, noi, toţi creş­tinii „um­blăm şi colindăm” şi pe Domnul lăudăm, pe „Domnul cel Preabunul/Căci ne‑a adus iarăşi Crăciunul”¹. De fapt, ne‑a adus şi nouă, celor de astăzi, aceeaşi atmosferă lăuntrică, de acum două mii de ani, de la Peştera din Betleem, încât timpul se comprimă şi devine spiritual. Un „ieri”, de acum două milenii, devine o verigă de aur a credinţei spre un „astăzi” duhovnicesc, pentru că Domnul Iisus Hristos este, în acelaşi timp, şi Prunc dumnezeiesc, „mititel şi‑nfăşeţel/în scutec de bumbăcel!”.

Mai  mult, în aceeaşi lumi­noa­să întâlnire cu Pruncul „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”², Betleemul se aşază, spiritual, atât de aproape de noi, până când noi înşine devenim „case şi palate şi peşteri” în care „Domnul va (doreşte – s.n.) să Se nască”³.

Aceste forme autentice de participare la evenimentul Naş­terii Domnului, „singurul nou de sub Soare”, devin mai curând întâlniri concrete în noi şi între noi cu Fiul lui Dumnezeu.

Omul, „icoana lui Dumnezeu pe pământ”⁴, pierde, în timp, apropierea, comunicarea şi comu­niunea cu Părintele său ceresc.

El devine măsură a propriilor sale limite. Se înstrăinează de iubirea călăuzitoare spre bucurie şi împlinire, acceptă rătăcirea şi singurătatea şi, astfel, pacea, ordinea şi armonia cedează locul dezbinării, urii, violenţei şi morţii, toate ca plată a libertăţii folosite greşit spre distrugere, din pricina păcatului⁵.

În această stare a omului căzut intervine Dumnezeu‑Părintele, Care „aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”⁶.

„Acela «prin care toate s‑au făcut»⁷, El Însuşi S‑a făcut ceea ce a făcut (s.n.) pentru a reface, a ridica făptura Sa din  căderea ei, din pătimirile ei, din păcat, stricăciune şi moarte, El «rămânând ce era, S‑a făcut ce nu era»: om (s.n.)! Şi numai aşa, ca Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, ne poate ridica, ne poate oferi, ne poate împărtăşi înfierea, îndumnezeirea. De aceea, numai prin El, prin Hristos, este cu putinţă salvarea umanităţii (s.n.)”⁸.

În limba română, Naşterea Domnului se mai numeşte „Cră­ciunul”. Cuvântul provine din limba latină: „creatio”, care înseam­nă „creaţie”. Sensul profund, duhovnicesc al cuvân­tului este renaşterea omu­lui decăzut şi îndepărtat de Dumnezeu. Deci, este o nouă creaţie spirituală a omului decăzut din iubirea Părintelui ceresc. El se redresează prin înomenirea Fiului lui Dum­nezeu, ca fiu reînfiat şi înnobilat spiritual. Sfântul Atanasie cel Mare ne dezvăluie, de asemenea, taina minunată a împărtăşirii omului din darurile cereşti ale lui Dumnezeu. Precum Fiul lui Dumnezeu S‑a înomenit, tot astfel omul, înfiat şi înnobilat după har, se îndreaptă spre ţinta finală: îndumnezeirea! „Dumnezeu S‑a făcut Om, ca pe om să‑l îndumnezeiască”.

„Adevărata cale a înfierii noastre divine e tocmai taina Crăciunului, calea adevărată şi unică, Dumnezeu coboară pe pământ şi îl înalţă pe om. «Îşi ridică chipul cel mai înainte căzut». Înălţarea omului se face prin smerenia lui Dumnezeu, Care coboară la noi, Care Se face şi om. Doamne, (câtă) lumină infinită, pătrunde în conştiinţă când te faci părtaş unei asemenea înţelegeri şi che­mări, să recunoşti că Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul Omului, pentru ca noi, oamenii, din orice stare ne‑am afla, să putem deveni fii ai lui Dumnezeu, fii ai luminii, fii ai iubirii…! (s.n.)”⁹.

Asemenea convingeri, pro­fun­de şi sincere, mărturisite de la frageda tinereţe, ne arată şi o fiică duhovnicească, prea devreme plecată, prin jertfă, din lumea aceasta către cea fru­moasă, a Împărăţiei Domnului Iisus Hristos, oferindu‑ne o pers­pectivă creştină asupra vie­­ţii trăite cu sens, chiar şi în lumea noastră prea adesea dezorientată şi secularizată.

„Nimic nu se compară cu fru­museţea şi lumina acestei sărbători ce ne aminteşte că Domnul Iisus Hristos este pentru noi lumină de speranţă, flacără veşnică (s.n.). Cu scopul de a ne încălzi sufletele «în iarna vieţii» (s.n.), minunea Naşterii Domnului este cel mai bun lucru ce ni se putea întâmpla nouă, oamenilor! Şi nu în fiecare an ar trebui să ne arătăm pentru aceasta recunoştinţa, ci în fie­care clipă ce trece, ca o bă­taie din palme, ca o fâlfâire de aripi”! Pe Domnul (s.n.) L‑aş primi în inima mea, unde L‑aş încălzi cu sufletul şi L‑aş păstra acolo pentru totdeauna”¹⁰.

Aceeaşi mărturie a eliberării omului de rău, de păcat şi de moarte prin Întrupare, ne oferă şi Sfântul Irineu al Lionului, în sec. II: „Fiul uneşte omul cu Dumnezeu şi realizează comu­niunea lui Dumnezeu cu omul, căci altfel noi n‑am fi avut nicio altă modalitate de a primi acces la nevinovăţie, dacă El n‑ar fi venit la noi”¹¹.

Iubiţilor,

Iată, doar o parte din bogăţia niciodată cunoscută în întregime a Tainei vieţii veşnice! Naşterea Domnului – Crăciunul – este Taina Vieţii! Este viaţa văzută, trăită, înţeleasă şi preţuită ca taină. Taina este însăşi raţiunea, profunzimea, adevărul şi esenţa vieţii de aici, de pe pământ, cu deschidere luminoasă spre Veşnicie.

Naşterea Mântuitorului, Prunc dumnezeiesc, oferă în smerenia, în simplitatea, în singurătatea, în unicitatea Peşterii din Betleem, accesul omului la Dumnezeu, pe cea mai scurtă, mai precisă şi mai sigură cărare: copilăria, prin puritatea şi nevinovăţia pruncului.

Astfel vom înţelege, mai adânc, mai adevărat, mai convingător, sensul acestei sărbători. Este o şansă de a redobândi şi noi pruncia sufletească a existenţei noastre omeneşti. La această măsură – starea de puritate – se împlineşte în realitate, cu fiecare dintre noi, chemarea Mântuitorului pentru
a‑L înţelege, a‑L primi şi a‑L invita şi‑n suflete, şi‑n case, şi‑n viaţă, şi‑n lumea aceasta: „Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”¹².

Aici este adâncul Tainei! Dom­nul resta­bileşte Împărăţia lui Dumnezeu în spaţiul interior al persoanei deschise spre El, care devine şi ea „palat, casă şi templu” în care locuieşte „Cel neîncăput şi Dum­nezeu”.

Tainic, Fiul lui Dumnezeu oficiază pe „altarul” inimii noastre „Liturghia” iubirii, a iertării şi a înfierii.

Astfel, „cei curaţi cu inima (…) vor vedea pe Dumnezeu”, iar făcătorii de pace „fiii lui Dumnezeu se vor chema”¹³.

De aceea, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, iar fiii oamenilor, care‑L primesc şi‑L iubesc, devin şi ei, după har, fiii lui Dumnezeu! Acesta este mesajul Naş­terii Domnului pentru umanitate, pentru noi, creştinii, în special!

Mai precis, aşa s‑ar cuveni să interpretăm şi să trăim creş­tineşte acest eveniment mult mai important decât un repaus din oboseala activităţilor de zi cu zi, decât darurile omeneşti sau decât vizitele în locuri alese ale lumii.

Observăm, preaiubiţi părinţi şi păstori de suflete, împreună cu fraţii şi surorile din comunităţile noastre, cu toţii, uneori tendinţa de îndepărtare de iubirea lui Dumnezeu, de Biserică – Maica bună, iertătoare şi mângâietoare. Ne aflăm într‑o etapă chiar a înstrăinării de noi înşine, de datinile creştineşti şi de obi­ceiurile identitare, de valorile şi de modelele sacre, dar şi de bucuriile menite a ne readuce la starea de fericire, de odinioară, în familie, care actualiza atmosfera sacră a Peşterii Betleemului.

Nu întâmplător, la noi, la români,  Betleemul – „Casa Pâi­nii” – este „Colo jos”, deci, foarte aproape, iar viaţa creştinului bun, ca pâinea, de sfintele sărbători era o transpunere a Evangheliei Naş­terii Domnului în viul vieţuirii „de la tinereţe până la bătrâneţe”.

Dar oare cât din bogăţia datinilor, rugăciunilor, posti­rilor, faptelor bune şi bucuriei străbunilor se poate regăsi în casă, pe uliţă şi în sufletul creştinului?!

Un colind străbun readuce această trăire sacră a Naşterii Domnului la timpul prezent:

„Dumnezeu S‑a aşezat,

Trei inele I‑au picat

Şi le‑a dus în depărtare

Să le‑aşeze la hotare,

Unu‑n Ţara Nilului,

Altu‑n a Iordanului,

Altu‑n Ţara Românească,

Moşie dumnezeiască,

Unde Domnul va (doreşte, s.n.)

să Se nască!”.

Cum se ştie, străbunii noştri nu erau atât de preocupaţi de a avea mai multe bunuri, ci de a fi ei buni, de a fi în măsură să transmită spiritul, bogăţia şi darul lăuntric, sufletesc, de fapt autentica avere a umanităţii. Aşa au dăinuit! Aşa trăiesc şi acum în noi şi prin faptele noastre de credinţă, de iubire, de filantropie şi de bucurie! „Tot moş era şi‑n vremea lor, bătrânul Moş Crăciun!”¹⁴.

Ei se bucurau să se ofere, nu să li se ofere. Ei erau darurile neperisabile şi însufleţitoare, din care se nasc atât stările sufleteşti: armonia, pacea, bucuria, gene­rozitatea, iertarea, cât şi frăţie­ta­tea şi buna convieţuire cu semenii de aproape şi de departe.

Fără a idealiza doar înaintaşii, este timpul să observăm ten­dinţa contemporanilor, a noas­tră, a tuturor, de a deplasa ex­ce­siv accentul sărbătorii sacre a Naşterii Mântuitorului de la adevăratul ei scop, care este ridicarea, înnobilarea şi împă­carea noastră cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu semenii, spre o excesivă direcţie consumistă, materială, lumească.

Astfel sărăcim interior, ne în­singurăm şi ne îndepărtăm de leagănul existenţial – familia, precum şi de obiceiurile moşilor şi strămoşilor noştri.

Uităm de cadrul cel mai potrivit pentru a‑L întâlni pe „Dumnezeu Cel mititel, în scutec de bumbăcel”¹⁵, de atmosfera cerească a bucuriei, de colindele unice şi nemaiîntâlnite la alte popoare, de pacea şi de bine­facerea postului curăţitor de păcate şi de boli, dar mai ales de iertarea necondiţionată a seme­nului, pentru a ne împărtăşi din preaplinul iubirii. Prin Naş­terea Sa, Domnul Hristos ne arată iubirea, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”¹⁶.

Acesta este darul esenţial de Crăciun: a ne reaşeza pe temelia statornică a vieţii, a tradiţiilor sacre, a culturii, a civilizaţiei, a istoriei, a limbii, a bunătăţii şi a filantropiei.

Preaiubiţi fraţi creştini,

Cu aceste mirifice, candide şi purificatoare daruri spirituale primite de noi toţi la Naşterea Domnului avansăm în iubire, ne luminăm lăuntric şi redescoperim, în mod înţelept şi folositor, bogăţia sufletului, pe care o împărtăşim şi celor din jur. Sanctuarul unde s‑au păstrat aceste forme simple, purificatoare şi pline de nobleţe interioară, creştină şi umană, este prima noastră biserică domestică – familia!  Nu se putea concepe odinioară sărbătoarea Crăciunului fără în­trunirea familiei. Acolo se pe­treceau datinile pline de sfinţenie, asemenea celei din sfântul lăcaş: rugăciunea, faptele milosteniei, postul, spovedania, spre curăţirea lăuntrică, şi apoi cele pentru în­frumuseţarea locuinţei sau înnoirea hainelor, ca semne ale intrării în lumina şi în duhul sărbătorii!

Satul, localitatea, uliţele ră­sunau de armoniile îngereşti ale colindătorilor, iar venirea preo­tului în casă, cu sfânta icoană, se trăia ca şi un pelerinaj de la Betleem spre inimile creştinilor! Din toate acestea izvora aşteptarea participării la Sfânta Liturghie, pentru împărtăşire, ca apoi să se „oficieze”, în fiecare familie, datina dăruirii de bunuri, începând cu cei mai săraci şi continuând cu cei dragi. Nimeni nu era exclus de la agapa comunitară a Crăciunului.

Aceste suave amintiri, din fericire, renasc, iată, în zilele noastre, prin mai buna implicare a slujitorilor şi credincioşilor în reaşezarea acestor rânduieli sacre de Crăciun, spre binele tuturor, în familie, în şcoală, în societate.Multe familii tinere se întorc la înţelesurile creştine ale vieţii, pe care le transpun înţelept, în viul bucuriei comunitare, în ciu­da provocărilor modernităţii, stopând astfel unele din prea mul­tele exemple ale înstrăinării de lumea valorilor morale şi a egoismului consumist şi dis­trugător.

La aceste semne ale speranţei şi renaşterii familiei pe pilonii sănătoşi ai iubirii lui Dumnezeu, contribuie mult educaţia creştină.

Educaţia creştină în familie, în şcoală, în biserică şi în societate este cea mai valoroasă investiţie, nu numai în viitorul copiilor, ci şi în siguranţa omenirii, tot mai tulburată de agresivitate, de boală, de violenţă şi de moarte, care nu ocoleşte nici copiii – „icoanele” cele mai reuşite ale Împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ!

Cu credinţa puternică în mila Mântuitorului pentru fraţii Săi mai mici, copiii şi tinerii, în general, Sfânta noastră Biserică, prin slujitorii, prin părinţii şi dascălii creştini propune ample programe educaţionale în familie, în şcoală, în lume. Anul ce‑l încheiem este un exemplu viu şi convingător al eforturilor tuturor forţelor binelui din Biserică şi din societatea noastră pentru educaţia creştină sănătoasă. De la familie, de la şcoală, de la parohie până la Sfânta Patriarhie am beneficiat, cu toţii, mici şi mari, de şansa unică de a fi „absolvit” un an la Şcoala vieţii creştine – cu tinerii şi pentru tineri! Am învăţat şi am primit de la ei extrem de multe îndemnuri, am asistat la fapte cu adevărat extraordinare ale comuniunii şi solidarităţii lor, împreună cu tinerii ortodocşi din toată lumea poftiţi la Bucureşti de Preafericitul Patriarh Daniel, într‑o unică familie! Ce lecţie de redresare a lumii prin educaţia creştină! Tinerii în Biserică au devenit tinerii Bisericii, iar Biserica a redevenit şcoala lor iubită, cercetată şi întărită! Cum să nu ne bucurăm de Crăciun auzind, văzând şi cunoscând aceste luminoase mărturii, care actualizează şi Evanghelia şi Betleemul. Tinerii colindă acum în mai toate sfintele locaşuri şi, astfel, glasuri de îngeri, pe melodii cereşti, Îl aduc în sufletele şi în inimile noastre pe Mântuitorul! Toţi ne înălţăm deasupra grijilor mărunte şi ne îndreptăm unii către alţii în cea mai frumoasă clipă a iubirii şi a frăţietăţii! Iată o astfel de mărturie din Eparhia noastră: „Sunt pregătit de Familie, de Şcoală, dar înălţat spre cer de Biserică”¹⁷.

Să‑i ascultăm, să‑i urmăm, să‑i sprijinim, să‑i ocrotim pe copiii şi tinerii noştri şi, astfel, să pregătim pentru noi toţi Betleemul sufletesc, singura bucurie din care renaştem ca oameni buni şi în ţară şi în lume! „Tinerii împrospătează de Crăciun (şi nu numai – s.n.) atmosfera în biserică, ei fiind tinereţea credinţei”¹⁸.

„Aici e taina salvării! Nu­mai asemenea (oameni – s.n.) nevinovaţi îşi pot deschide inte­gral şi inimi, şi case, şi palate. Ei nu au ce ascunde, iar ei ajung la conştiinţa şi convingerea în duhul Pruncului Sfânt că nu puterea armelor va birui în veci, nici arta diplomaţiei… şi că nici aurul singur nu va vindeca lipsurile şi suferinţele lumii”¹⁹.

Taina iubirii şi faptele iubirii milostive şi purificatoare ne vor ajuta, ne vor schimba direcţia spre Hristos, spre Betleem – „Casa Pâinii” pentru cei fără de pâine, casa pentru cei fără de adăpost, a înţelegerii pentru cei neînţeleşi, a ajutorării pentru cei neajutoraţi, a vindecării pentru cei bolnavi, a bucuriei pentru cei trişti şi a

comuniunii în cele sfinte şi înalte pentru toţi cei marginalizaţi, trişti, singuri şi izolaţi.

Doamne, Iisuse Hristoase, Prunc dumnezeiesc, dă‑ne şi nouă astăzi, tuturor slujitorilor sfintelor altare de la pa­­rohii, filii, capele şi mănăstiri puterea de a ne împăca cu Tine şi cu toţi fraţii, pe care i‑am supărat sau nu i‑am putut ajuta ori sfătui, aşa cum s‑ar fi cuvenit! Apropie‑i şi pe dânşii de Tine şi de noi, în unica familie creştină de la brazda binecuvântată a Dunării de Jos!

Îţi mulţumim, Mântuitorule, şi pentru faptele credinţei, ale iubirii filantropice, ale educaţiei şi bunătăţii în­dreptate, cu gene­rozitate către fraţii şi surorile în suferinţe, în boli şi în lipsuri, sinistraţi din Câmpia Covurluiului, prin slujirea frumoasă a preoţimii, a tineretului şi a jertfelnicilor noştri creştini.

Dăruieşte‑ne de Crăciun, de Bobotează şi la clipa păşirii – la miezul nopţii – în Noul An, prin rugăciuni în sfintele lăcaşuri, puterea „de a iubi, în loc de a fi iubiţi, de a ierta, în loc de a fi iertaţi şi de a sluji pe toţi, în loc de a fi slujiţi noi înşine”.

Aşa să devenim, iubiţilor, „peşteri” primitoare pentru cin­sti­­rea Pruncuşorului Sfânt şi Fiul lui Dumnezeu, dar şi pentru toţi fraţii Săi mai mici din această lume! Să fim, aşadar, fiecare, un dar pentru fiecare, în toate familiile din satele, din oraşele şi din Arhiepiscopia noastră, din ţara noastră scumpă şi din toată lumea!

„Şi acum te las, fii sănătos

Şi vesel de Crăciun,

Dar nu uita, când eşti voios,

Creştine, române, să fii bun!”

 

Al vostru de tot binele voitor

şi către Domnul rugător,

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

1. Colind.
2. Crezul, art. 6.
3. Colind.
4. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 214.
5. Romani VI, 23.
6. Ioan III, 16.
7. Ioan I, 3.
8. Părintele Galeriu, Tâlcuiri la marile praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 8.
9. Ibidem, p. 9.
10. Valentina Florea, absolventă a Colegiului Naţional „Vasile Alecsandri” – Galaţi, text publicat în periodicul eparhial „Călăuza ortodoxă”, nr. 145/2000, p. 17. A plecat intempestiv din lumea aceasta, în stare de jertfă, la clubul „Colectiv”, în 2015, dar prin ceea ce a lăsat, măcar şi acest text mistic şi filocalic, ea trăieşte în lumina eternă a Vieţii!
11. Irénée de Lyon, La gloire de Dieu c’est l’homme vivant, Les Edition du Cerf, Paris, 2016, p. 68.
12. Marcu X, 15.
13. Matei V, 8‑9.
14. Colind.
15. Colind.
16. I Corinteni XIII, 7
17. Elevul Iancu Adrian, clasa a VI‑a, în vol. Tinerii în Biserică, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2016, p. 5.
18. Elevul Brăileanu Tiberiu, clasa a V‑a, în vol. citat supra, p. 5.
19. Părintele Galeriu, op. cit. p. 25.