Cu aproximativ o săptămână înainte de ajunul Crăciunului – adică înainte de Ignat, sătencile coceau turtele. Toate gospodinele aveau grijă să le coacă neapărat înainte de Ignat, deoarece orice depăşire a acestei date avea repercusiuni nefaste asupra turtelor, care „se umpleau de sânge”. Le preparau din făină de cea mai bună calitate, făină căreia i se mai adăuga doar puţină sare. Aluatul era bine frământat, pentru a nu se „rupe”.
Turtele, numite şi „scutecele Mântuitorului” ‑ subţiri şi albe ca hârtia ‑ se coceau pe plita nu prea încinsă şi erau depozitate apoi într‑o cameră răcoroasă, până în seara dinspre Ajunul Naşterii Domnului.
Înainte de apariţia şi extinderea plitelor, turtele erau coapte pe o bucată de tablă aşezată pe pirostrii sau pe un cotlon. Operaţiunea se petrecea bineînţeles, pe vatră, sub „hoarnă”, acolo unde gospodinele preparau, de fapt, zi de zi, mâncarea. Ultima turtă, mult mai mare decât celelalte, „turta vacii” era păstrată până la Bobotează. În noaptea spre ajun, turtele erau înmuiate în sirop de miere de albine sau de zahăr, una câte una, apoi erau aşezate pe o strachină sau un castron ceva mai plat. Pe suprafaţa fiecăreia era presărat un strat gros de miez de nucă pisat şi amestecat cu zahăr, în care se mai adăugau şi diverse esenţe.
Gospodinele din partea de nord a zonei au folosit, până nu demult, pe lângă miezul de nucă aflat la îndemâna tuturor şi miezul de sămânţă de cânepă. Operaţiunea de curăţire a acestui miez nu era prea complicată. După ce sămânţa vânturată ‑ şi apoi pisată uşor ‑ în piuă cu chilug de lemn, se răsturna într‑un castron de lut, în care se adăuga apă rece. Coaja se ridica deasupra şi era îndepărtată fără nici o dificultate prin scurgerea apei, iar miezul rămas la fundul castronului ‑ numit julfă ‑ era scurs şi amestecat cu miere de albine sau zahăr, la fel ca şi miezul de nucă şi, bineînţeles presărat de asupra turtelor. Majoritatea gospodinelor preparau o parte din turte cu miez de nucă, iar cealaltă parte cu julfă. Dacă turtele preparate cu miez de nucă erau deosebit de gustoase, cele preparate cu julfă erau preferate pentru gustul lor rafinat şi discret. În trecut se folosea şi ‑ sau chiar numai ‑ sămânţă de cânepă sălbatică, sămânţă al cărei efect era, se pare, „uşor energizant”. „Crea ‑ se zice ‑ o bună dispoziţie, fără ca oamenii să ştie din ce motive şi, mai ales, fără ca cineva să devină vreodată dependent de ea”. Atunci când s‑a extins cultura de cânepă domestică, extindere datorată şi reducerii drastice a suprafeţelor necultivate – deci şi a suprafeţelor de cânepă sălbatecă – gospodinele au preferat sămânţa acesteia, considerând‑o ceva mai „boboasă”.
Pe vremuri julfa mai era consumată şi la clăcile de tors cânepă şi lână, în amestec cu grâu sau porumb fiert. Se mai adăuga, bineînţeles şi ceva miere de albine, iar mai târziu, zahăr.
În dimineaţa de ajun, turtele erau tămâiate de gospodină şi binecuvântate de preotul paroh, care umbla prin sat cu ajunul, apoi erau împărţite pe la rude, vecini şi prieteni, după care copiii puteau mânca „pe săturate”. Vârstnicii şi mai ales bătrânii mâncau tocmai seara, căci ei ţineau post negru în această zi.
În ziua de Ajunul Naşterii Domnului se mai împărţeau, pe lângă turte şi sarmale de post, mâncare de prune afumate, pilaf şi chiar mâncare de fasole bine gătită.
Eugen Holban, etnolog