Colindatul în sudul Moldovei

În sudul Moldovei, ne referim la zona judeţului Galaţi, colindatul de zi sau colindatul propriu‑zis, începea, de obicei, în dimineaţa zilei de 24 decembrie. De exemplu, în comuna Cudalbi se umbla cu „Leroiu”; umblau mai întâi copiii cei mai mici, în vârstă de 7 ‑ 13 ani. Porneau chiar din zorii zilei şi terminau în amurg. Umblau în cete mici, câte doi, trei sau chiar patru băieţi, rareori ‑ în ultimele şapte ‑ opt decenii mai intrau în componenţa lor şi fete. Foarte rar se constituiau şi cete numai din fetiţe. Gospodarii le ofereau colindătorilor colaci, nuci, bani, mere, pere şi covrigi. Din momentul în care se înnopta, porneau cei mari cu Leroiul, în cete formate din 4 ‑ 6 flăcăi. În Cudalbi nu existau colinde de noapte sau de zi. Atât copiii, precum şi flăcăii, cântau aceleaşi colinde, şi ziua şi noaptea. Re­pertoriul, bineînţeles, cel surprins de cercetările noastre, nu era prea bogat. Cităm câteva titluri: „Sub aripa cerului”, „Raza soarelui”, „Floarea mărului”, „Domn, Domn să‑nălţăm”.

Cel mai vechi şi mai autentic colind, şi care face parte dintr‑un fond arhaic, mi se pare a fi primul citat, adică, „Sub aripa cerului”.

Sub aripa cerului,

Hai leroi şi leroi Doamne,

‑ refren

Ionică, Făt‑Frumos,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Cu chipiu’ntors pe dos,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Iar la strungă cine şade?

Hai leroi şi leroi Doamne,

Mărioara, fată mare,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Cu păr galben pe spinare

Hai leroi şi leroi Doamne,

Ori e ploaie ori ninsoare,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Ori lacrimi de‑a Mărioarei

Hai leroi şi leroi Doamne,

Busuioc stâlpit pe masă,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Rămâi gazdă sănătoasă,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Că plecăm la altă casă,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Unde‑i fata mai frumoasă,

Hai leroi şi leroi Doamne,

Unii flăcăi colindau doar până la miezul nopţii; alţii continuau însă chiar şi până la ziuă.

Colindul se spunea la geam. Flăcăilor li se ofereau bani, iar fetele dăruiau prietenilor lor un colac mare, special pregătit ‑ însă ceva mai mic decât îl făceau fetele din alte sate.

Pentru a reuşi să colinde pe la toate casele, unii flăcăi împărţeau satul ori cătuna în mai multe sectoare ‑ în funcţie, bineînţeles, de numărul total de gospodării, constituind câte o „sub‑ceată” pen­tru fiecare sector. Sub‑ceata se compunea de obicei din prieteni şi mai ales din băieţi care locuiau în acelaşi sector. Nici în această situaţie cei dintr‑o sub‑ceată nu depăşeau limitele hotărâte de comun acord, decât în cazul în care prietena unuia se afla în alt sector. Bunăoară, satul Fundeni era împărţit, în patru sectoare. Fiecare sector îşi avea propria ceată, fiecare ceată îşi avea propriul zaraf, ce se alegea prin licitaţie, cu puţin timp înainte de a porni prin sat. Ca şi în celelalte sate mai din nordul zonei, concurenţii licitau cu câte o sumă, iar câştigătorul licitaţiei împărţea imediat banii, colindătorilor. Banii ce se adunau în timpul colindatului îi reveneau apoi lui. O ceată avea în componenţă aproximativ 20 de flăcăi. La rândul ei, ceata se împărţea în două subcete şi cântau în caracter antifonic.

În localităţile Fundeni, Nă­mo­loasa, Gugeşti ‑ Vrancea ş.a. din zona etno‑folclorică Galaţi, colindătorii porneau prin sat – începând cam din amurg şi umblau până în dimineaţa zilei de Crăciun. Porneau prima dată cei mari ‑ flăcăii ‑, apoi urmau cei mici, la oarecare distanţă.

Colindătorii din satul Viile – comuna Fârţăneşti – purtau neapărat pe umeri câte o traistă nouă, din lână, decorată cu „vrâste”, genuţe şi ghioci. Gospodina oferea fiecărui băiat câte un colac obişnuit, pe lângă colacul mare, pe care îl oferea întregii cete sau numai prietenului fetei. Pe acesta îl oferea, de fapt, însăşi fata. Erau prin sate şi unii gospodari mai ursuzi, care închideau porţile, stingeau lămpile şi lăsau câinii slobozi. Numărul lor era însă cu totul nesemnificativ şi „nu aveau cinste în sat!” Iar dacă astfel de gospodari aveau cumva fete mari, ele nu erau primite în horă.

Majoritatea aşezărilor din zona etnoculturală Galaţi aveau un repertoriu foarte bogat de colinde, care satisfăceau aproape toate temele de bază ale genului, teme cunoscute în multe zone de câmpie şi de deal ale ţării noastre.

Copiii şi tinerii le învăţau de regulă pe toate, căci după ce cân­tau la fereastră colindul pe care îl considerau cel mai potrivit pentru gospodăria respectivă, gazda le putea cere să mai cânte încă unul, două ori mai multe colinde, bineînţeles, tot din repertoriul local. A nu le cunoaşte foarte bine ar fi însemnat o mare ru­şine. Sătenii, care nu erau străini nici de muzica şi nici textele colindelor, ur­măreau cu mare atenţie fie­care vers, fiecare cuvânt. Când „cetaşii” greşeau, ei băteau în geam şi strigau s‑o ia din nou, de la capăt. Moş Potârniche din sa­tul Fundeni spunea, în 1978, că punea pe masă o grămăjoară de monezi, chiar în momentul în care ceata începea să cânte. Grămăjoara con­stituia su­ma maximă oferită de el pentru o interpretare impe­cabilă. După fiecare greşeală comisă, fie în textul literar fie în linia melodică, el scotea câte o monedă din grămadă. Doar monezile rămase până la urmă în grămadă reveneau colindătorilor. În cazul unei interpretări foarte corecte, colindătorii mai erau in­vitaţi şi în casă, fapt ce constituia o mare cinste.

Eugen Holban, etnolog