Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică (vol. IV), Editura Cuvântul vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2010, 211 p.
Părintele profesor dr. Nicolae D. Necula este una dintre cele mai proeminente prezenţe în scrisul teologic românesc al ultimului pătrar de veac. Preocupările sale teologice s-au focalizat, mai cu seamă, asupra lămuririi unor aspecte ale slujirii preotului, la Sfântul Altar, în lume şi acasă, în timpul nostru. Experienţa sa preoţească şi slujirea la catedra de Liturgică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti îl prezintă pe părintele profesor Necula drept cel mai pertinent şi bun analist al problemelor ce intervin şi riscă să tulbure slujirea corectă, frumoasă şi de folos a preotului, în lumea de astăzi.
Prezenţa sa, timp de aproape două decenii, număr de număr, prin rubrica liturgică, în periodicul „Vestitorul Ortodoxiei” al Patriarhiei Române s-a concretizat prin oferirea, către preoţi, studenţi teologi, elevi seminarişti, monahi sau simpli creştini dornici de a cunoaşte mai bine frumuseţea cultului ortodox, a trei volume, sub acelaşi titlu – Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică (Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996 şi 1999 şi Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006).
În anul de har 2010, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, părintele profesor Nicolae Necula ne oferă al patrulea volum, omonim. Izvorât din hărnicia coresiană a condeiului său şi din neostenita preocupare de a studia şi necontenit a perfecţiona slujirea preoţească, volumul IV este o sinteză de răspunsuri pertinente, la întrebări şi probleme practice, „adevărate cateheze care explică, cu claritate, ferm şi fără echivoc… care sunt izvoarele tradiţiei şi limitele înnoirii în slujirea liturgică”, aşa cum se exprimă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în generosul Cuvânt înainte cu care se deschide volumul.
Conţinutul cărţii este sistematizat în cinci capitole (I. Cultul divin în general; II. Biserica, lăcaş de cult; III. Anul liturgic, calendarul bisericesc şi sărbătorile; IV. Sfintele Taine; V. Probleme pastorale) care cuprind răspunsuri la 30 de întrebări. Obiectivul general al tuturor răspunsurilor părintelui profesor este îndreptarea preotului spre slujirea ferită de inovaţii liturgice, de improvizaţii păguboase şi neteologice, de adaosuri sau „tăieturi” pe care autorul le consideră „duşmanul principal al uniformităţii” (în slujirea liturgică, n.n.) şi care sunt datorate „atât ignoranţei şi spiritului de afirmare, cât şi lipsei de rânduieli tipiconale precise”.
Volumul aduce precizări privind elemente liturgice care centrează cultul ortodox („Ce importanţă are Antimisul în viaţa cultică şi administrativă a Bisericii Ortodoxe?”, „Ce însemnătate are grija de cele sfinte în viaţa preotului şi a credincioşilor?”, „Care este sensul binecuvântării în viaţa Bisericii Ortodoxe?”), tratează probleme legate de viaţa preotului şi a comunităţii, în lumea de astăzi („Ce este conştiinţa de enoriaş şi ce importanţă are ea în viaţa pastorală?”, „De ce este navetismul preoţilor incompatibil cu pastoraţia?”), dezbate chestiuni „fierbinţi”, care au suscitat interesul presei tendenţioase şi au generat, adesea, interminabile şi neprofesioniste discuţii („Există un ritual sau o rânduială de exorcizare în Biserica Ortodoxă?”, „Există kitsch în arta Bisericii Ortodoxe Române?”, „Este îngăduit creştinilor să creadă în horoscop sau în zodiac?”, „Se poate vorbi de o căsătorie între parteneri de acelaşi sex?”, „Constituie intrarea României în Uniunea Europeană motiv de îngrijorare pentru Biserica Ortodoxă Română?”) sau aduce în discuţie probleme de frontieră, între alte domenii de cercetare şi cel teologic („Ce noutate aduce legislaţia de ultimă oră cu privire la restaurarea picturii bisericeşti?”, „Ce consecinţe nefaste pot avea modificările Codului penal privitoare la adulter?”, „Ce priorităţi se impun astăzi în învăţământul teologic universitar românesc?”).
Valoarea de excepţie a întregului demers al părintelui profesor, început prin primele trei volume şi încununat acum de cel de-al patrulea constă aşadar, pe de o parte, în lămurirea multora dintre neclarităţile şi ambiguităţile legate de slujire, şi, mai ales, în afirmarea tezaurului liturgic ortodox, care cuprinde şi relevă întreaga învăţătură de credinţă, care arată Biserica, în strălucirea ei cerească, cu spaţiul şi timpul liturgic sacre în care, comunitar şi comunional, omul se pregăteşte pentru dobândirea împărăţiei cerurilor. O consistentă bibliografie liturgică întregeşte „oferta” volumului.
Mulţumim părintelui profesor Nicolae D. Necula pentru acest dar de carte, adus ca o ofrandă a unei vieţi închinate slujirii Sfântului Altar şi catedrei universitare. Sfaturile practice şi soluţiile teologice fac din acest volum un adevărat compendiu, un „vademecum” liturgic pentru orice slujitor preocupat de acurateţea, frumuseţea şi sfinţenia slujirii, în Biserică.
Lidia Popiţa-Stoicescu, Adevărul fără plural…, Editura Paideea, Bucureşti, 2010, 599 p.
O seamă de gânduri, simţăminte, cugetări, sinteze şi concluzii. Un tom al înţelepciunii, ce izvorăşte din viaţa trăită în dor de Dumnezeu şi de aproapele. O carte care îngemănează, în chip fericit, domeniul teologic cu fiorul literar şi care se adresează, inspirat şi pertinent, atât căutătorului de sensuri teologice, cât şi iubitorului de frumuseţi ale condeiului.
Doamna Lidia Popiţa-Stoicescu ne invită, prin calea acestei cărţi, la a aprofunda şi a conştientiza „cât de mult bine ne-a făcut nouă Dumnezeu”, la câte daruri revarsă El, necontenit, asupra noastră. Pelerinul pe poteca acestei cărţi face primii paşi dând curs invitaţiei la prospectarea tainei aproapelui; un aproape, adesea, atât de departe, atât de neînţeles, lipsit de noi! Îl numeşte „aproapele anonim”, cel pierdut „într-un scaun, într-un fotoliu cu arcurile desfundate, într-un scaun cu rotile sau într-un pat tare”. Este aproapele infestat de „virusul singurătăţii”, pe care nu-l poate salva altceva decât „vaccinul” cu iubire creştină, arătată printr-un gând, printr-un colind, printr-o creangă de brad, printr-o rugăciune…
Al doilea pas se leagă simbiotic de cel dintâi: descoperind omul, Îl descoperi pe Domnul, căci în om zace, adesea, ascuns adânc, Mântuitorul Hristos, Cel care le spune celor izbăviţi de singurătate „Bucuraţi-vă!”. Autoarea se opreşte asupra slujirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care, sub adumbrirea harului Duhului Sfânt, se oferă cu smerenie şi cu credinţă, iconomiei Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a mântuirii neamului omenesc. De aici izvorăşte slujirea femeii-mame, în lumea de astăzi, eroismul ei de a purta prunc în pântece, de a-l naşte, de a-l preface dintr-un „aluat nedefinit” şi „pui de om”, prin educaţie, prin exemplu personal, prin jertfă, printr-o luptă „…într-adevăr uriaşă, înfricoşată!”, într-un om deplin, capabil de a înţelege, trăi şi conduce, la timpul cuvenit, familia sa creştină spre idealul sfinţeniei. Este uimitoare măiestria cu care autoarea ordonează, într-o elegantă logomahie, elemente ale educaţiei clasice creştine cu provocări şi atentate prin care modernitatea loveşte familia creştină: clonarea, avortul, eutanasia, imoralitatea.
Toate sunt atentate la „destinul uman”, încercări de a arăta căsătoria şi familia drept doar un spaţiu în care omul şi-o reprimă anumite porniri nietzscheniene şi s-ar împlini doar biologic. Argumente patristice, soluţii teologice din viaţa şi opera unor trăitori ai Tainei Cununiei, în familie (părintele Stăniloae, Paul Evdokimov) şi convingerea internă a scriitoarei converg spre concluzia că familia trebuie astăzi izbăvită de „criza de iubire”. Paradigmatică ar fi, pentru cei dornici de a-şi împlini viaţa prin căsătorie, familia preoţească, în care cuvântul „bărbatul să fie cap femeii, iar femeia să se teamă de bărbat” nu are nimic hilar sau vetust, ci capătă sens, împlinire. Nu sunt prescrise sfaturi, ci se oferă modele şi se formulează chemări. „Tânăra soţie de preot” trebuie să înţeleagă „la timp şi temeinic misiunea preotului”. Capul familiei, preotul este „om sfinţit. Nu un sfânt, dar sfinţit prin Taina Hirotoniei” şi care lucrează cele sfinte, cu mână sfinţită şi sfinţitoare, cu mâini „prin care ne atinge Hristos”.
Al treilea pas pe calea cărţii cheamă spre coborârea, cu Hristos, în problematica actuală a lumii. Este atinsă, în inima ei, problema educaţiei, a educaţiei creştine în special. Rostul milosteniei, modelul samarineanului milostiv, demonstrarea iubirii creştine, lumina comuniunii sunt valori ale Bisericii din care suntem chemaţi a gusta, prin educaţie. Ele se imprimă pentru totdeauna, în sufletul celui dornic de a se ridica dintr-o viaţă orizontală. Citarea cuvintelor de foc ale Sfântului Simion Noul Teolog, despre iubirea creştină, „preadorită iubire… dumnezeiască iubire”, ne ajută să înţelegem că bucuria sfântă în Domnul Hristos poate deveni o stare a vieţii noastre şi ideal tangibil. De aceea, viaţa în lumina lui Hristos devine singura modalitate prin care profesoara de religie, atât de iscusit creionată dulce-acrişor îşi poate afla sensul trudei sale, depăşind vanităţile tinereţii şi ţintind spre înţelepciunea unei vieţi din care copiii să se aprindă ca „lumină din lumină”.
Pasul al patrulea ne aduce în duhul sărbătoririi celor două mari praznice ale anului liturgic – Crăciunul şi Paştele; ni se oferă un studiu consistent de teologie şi estetică a colindului şi o exegeză a oului închistrit. Mai departe, în capitolul cinci, cititorului i se arată că viaţa lui trebuie să se umple de sfinţenie, de la Hristos, şi să caute cu însetare „spiritualitate – cultură – artă”. În aproape 60 de pagini este redat un „jurnal literar” paulin, în care sunt prezentate călătoriile misionare, referiri la opera şi faptele, suferinţele şi viaţa duhovnicească ale „Apostolului Neamurilor”. Trei popasuri apropie şi mai mult mesajul de sufletul nostru: referirile la Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, la Sfântul Ierarh Varlaam şi Sfântul Ierarh Dosoftei, ultimul numit plastic „ocrotitorul condeierilor”. După aceştia sunt amintiţi, citaţi poeţi români aflaţi „în căutarea lui Dumnezeu”: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Vasile Voiculescu, Ştefan Augustin Doinaş, Gheorghe Istrate, Virgil Gheorghiu, Ioan Neniţescu, Sandu Daniil Tudor, Zorica Laţcu. Asemenea aezilor antici, autoarea a reuşit să „coase” nume, excerpte de operă, esenţe teologice, idei şi frumuseţi poetice, într-un covor preafrumos multicolor, asemenea covorului ţărănesc ce iese din stativele harnice ale ţărăncii.
Alte două popasuri se referă la doi bărbaţi duhovniceşti ai neamului: românesc: părintele Cleopa şi părintele Stăniloae. Două intersectări luminoase cu biografia autoarei, timpi infimi cantitativ, dar cu reverberaţii de neşters şi germinatori a două soluţii duhovniceşti, valabile şi pentru noi: „Citeşte Psaltirea la candela aprinsă” (părintele Cleopa) şi „Cred că noi nu murim cu totul” (părintele Stăniloae). La finalul volumului rămân nişte „uimiri” atât de fireşti pentru omul ce a încercat această scară de sensuri şi trăiri…
Încă trei elemente întregesc frumuseţea volumului. Primul este aşezat discret, pe verso-ul paginii de titlu şi sună duios: „Închin această carte cu pioasă amintire părinţilor mei – preotul Ioan Popiţa şi presbitera Eleonora – cu nădejdea că şi de acolo se vor bucura pentru întârziata mea recunoştinţă”. Al doilea se ascunde delicat şi se revelează ca o surpriză nebănuită de sub coliţa copertei a patra: un DVD în care, în format mp3 sunt stocate rostiri cu inconfundabila voce a autoarei, chiar dintre textele volumului. Şi, cel mai evident, imposibil de trecut cu vederea este vestmântul copertei, semnat „Maria Constantinescu”, redând, stilizat, pe un fundal al îngemănării pământului cu cerul (metonimie pentru om, care le uneşte în sine pe cele două), alegoria bobului de grâu care cade în brazdă, moare şi încolţeşte, înfinge adânc rădăcinile în ţărână, dar roadele sale sunt în lumină, sărută cerul.
O carte din suflet, o carte pentru suflet!
Pr. Lucian Petroaia