Devenirea Didahiilor în cuvinte de învăţătură la strană (pe baza manuscrisului inedit din Basarabia, 1814)

Posted on By admin

Darul şi activitatea de pre­dicator  ale Mitropo­litu­lui Antim Ivireanul  sunt cunoscute prin manuscrisele aflate la Biblioteca Academiei, descoperite şi publicate în deceniul al optulea al secolului al XIX‑lea.

8Antim Ivireanul a făcut începutul „înregistrării” cuvântărilor sale prin scrierea textului pronunţat la intronizarea sa: „Aceasta o am zis când m‑am făcut mitropolit” şi păstrarea lui printre hârtiile sale. Lui i‑a adăugat, de‑a lungul anilor 1708–1716, încă 28 de predici (didahii). Ele au fost pronunţate la sărbătorile mari din cursul anului bisericesc, aceleaşi la care a revenit, cu formulări complet diferite în ani succesivi, de trei ori sau de două ori, iar pentru majoritatea  alocuţiunilor, o singură dată.

După moartea martirică a Mitropolitului, la 27 septembrie 1716, caterisirea sa de către patriarhul Ieremia al III‑lea al Constantinopolului apăsa conştiinţa slujitorilor bisericii din Ţara Românească. Totuşi,  parohul de la biserica  „Duminica Tuturor Sfinţilor” din Bucureşti, construită de  Antim Ivireanul, popa Stanciul, după  şase ani de la moartea Mitropolitului pe care îl va fi cunoscut personal, însărcinează pe un ucenic, grămăticul Efrem, să copieze un şir de omilii pronunţate şi  lăsate în scris  de acesta. Este sigur că în timpul vieţii sale doar Antim Ivireanul fusese cel care pronunţase   res­pectivele predici. De altfel, o predică nu este  repetată aidoma, chiar de către autor, decât dacă este, de fiecare dată, citită. Textele predicilor sale (Habent sua fata libelli) presupunem că s‑au aflat într‑un loc care nu a fost vandalizat, aşa cum s‑a întâmplat cu biblioteca sa. Popa Stanciul a avut în mână textele predicilor antimiene  (în ordinea în care apar în manuscrisul 3460 al BAR1), pe care le‑a dat la copiat, ca semn al  neuitării şi pomenirii Mitropolitului Antim. Popa Stanciul ţine să consemneze imediat calitatea sa de posesor şi îl datează 1 septembrie 7231 [1722], apoi ‑ peste doi ani ‑ Efrem, care transcrisese manuscrisul „din porunca dascalului mieu, popei Stanciului”,  lasă şi alte însemnări care permit constatarea că şi acest manuscris se afla tot la biserica „Tuturor Sfinţilor”.

După moartea popei Stanciul, manuscrisul, proprietate personală, este vândut şi se vădeşte păstrat  în mediul monahal,  deoarece astfel a şi ajuns în colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi, de unde a trecut, din 1909, în Biblio­teca Academiei Române (BAR, manuscris rom. 3460).  Este sigur că la începutul secolului al XIX‑lea îi lipseau primele file, pentru că autorul nu a putut fi identificat de I. Bianu.

Şansa pentru istoria omileticii româneşti a fost faptul că primul manuscris descoperit în 1886 şi editat este o copie din 1781  (BAR manuscris rom. 524), care are un   titlu complet: Didahii ce să numesc a fi făcute de răposatul vlădica Anthim pe la praznice mari…   scrisă în Sfânta Mitropolie  a Bucureştilor de arhimandritul Grigorie Deleanu.  În acel an 1781 el a copiat „după altă carte ce am găsit‑o scrisă iar cu mâna”, pe care presupunem că a aflat‑o la  Sfânta Mitropolie sau poate la Mănăstirea „Tuturor Sfinţilor”, care din 1717 se afla sub „oblăduirea” Mitropoliei. Un manuscris intermediar poate fi presupus, după formularea titlului de către copist. Toate predicile încep cu „Cuvânt  la…  şi, de aceea, este evident că uniformizarea titlurilor a fost făcută de arhimandrit Grigorie, tot aşa după cum presupunem că el a rearanjat succesiunea predicilor, grupându‑le după sărbători.

Întorcându‑ne  la „copia Efrem” din 1722, observăm că în titlurile didahiilor sunt folosite două denumiri de identificare: Cazanie şi Cuvânt de învăţătură. Mai observăm că  nu a fost notată  adresarea către ascultători, dar putem să presupunem că Mitropolitul  nici nu se adresa cu o anume formulă pentru că îşi începea alocuţiunea făcându‑şi cruce şi punându‑se sub ocrotirea Sfintei Treimi: „În numele Tatălui şi a Fiu­lui şi a Sfântului Duh, amin!”.

Mai fuseseră multiplicate didahiile şi prin anii 1730‑1740, de un copist neidentificat, în manuscrisul proprietate, la un moment dat, a Mănăstirii Căldăruşani, acum aflat tot la Biblioteca Academiei Române (ms. rom. 549).  Acestea sunt cele trei manuscrise care perpetuează aceleaşi didahii ale Mitropolitului Antim Ivireanul, dar nici un indiciu nu ne dă dreptul să considerăm că textele ar fi fost citite în biserică de către  oamenii bisericii care le‑au avut la îndemână. Ca şi multele manuscrise cu Cuvinte de învăţătură ale Sfinţilor Părinţi sau ale unor oratori bisericeşti, şi ele vor fi constituit lectură la chilie şi se poate ca arhimandritul Grigorie (copistul ms. rom. 524) să se fi inspirat pentru propriile predici (poate că acesta a şi fost motivul pentru care el a regrupat cronologic didahiile antimiene, introducând  în titlu data, cu zi şi lună,  a sărbătorii2).

De aceea, fiind cunoscute doar cele trei manuscrise enumerate mai sus, la care se adaugă un florilegiu în care se găseşte o singură cuvântare antimiană (BAR ms. rom. 525) şi un ms. păstrat la Muzeul Judeţean din Craiova, a avut dreptate Gabriel  Ştrempel să afirme că  „circulaţia manuscrisă a didahiilor a fost destul de restrânsă”3. Ni se pare greu de presupus că textele didahiilor lui Antim Ivireanul vor fi fost citite tale quale, după moartea sa, în vreo biserică din Ţara Românească. Iată însă că pe pământul românesc al Basarabiei, aflat între 1812‑1918 sub străpânire străină ţaristă, cuvântul  Sfântului Antim Ivireanul a adus lumina învăţăturii sale în limba română.

La mănăstirea Dobruşa din Basarabia au fost copiate, într‑un manuscris acefal, în  care este menţionat anul 1814 (f.130), 33 de predici ale Mitropolitului Antim Ivireanul, identificate pe baza comparaţiei cu textul din ediţia tipărită de Gabriel Ştrempel4, identice cu cele din ms. rom. 3460.

Descrierea manuscrisului din Basarabia, aflat acum sub tipar,  a fost publicată de curând5, aşa încât din motive de economie nu vom reveni asupra aspectelor codicologice.

Provenienţa manuscrisului de la mănăstirea Dobruşa se bazează pe mărturia venerabilului preot profesor Constantin Popovici,  fost  rector al Seminarului Teolo­gic din Chişinău, care a afirmat că l‑a primit în dar de la un călugăr din  această mănăstire şi pe care,   la rândul său,  l‑a dăruit la 30 aprilie 1933, la hirotonirea ca diacon, tânărului Paul Mihail(ovici), fostul său elev. Mănăstirea Do­bruşa din Basarabia a adăpostit un scriptoriu cunoscut de‑a lungul  timpului.

Particularitatea esenţială a aces­­­tui manuscris este menţiunea: „Blagosloveşte, Părinte, a ceti”,  la începutul fiecărei predici care fusese pronunţată de Mitropolitul Antim, ceea ce conferă statut de  Cuvânt de învăţătură care se citeşte la strană,  la sfârşitul fiecărei liturghii,  acestor omilii. Transcrierea s‑a făcut în Basarabia deoarece este pomenit numele Împăratului Alexandru Pavlovici al Rusiei  (f. 280v., r. 8 ), acolo unde, în alte manuscrise apare numele Domnitorului  din Ţara Românească. Această menţiune arată deschiderea largă, pentru lectura cu voce tare, a omiliilor Mitropolitului Antim,  pe care slujitorii bi­sericii basarabene, loiali limbii române, le‑au folosit pentru luminarea poporului. Adevărate lecţii de învăţăminte duhovniceşti şi de limbă  românească ascultate de toţi cei prezenţi la slujbe, care au contribuit la perenitatea limbii române şi au influenţat  adecvarea la normele limbii române a vorbitorilor români din Basarabia, alături de toate cărţile de cult româneşti tipărite de Mitropolitul Gavriil.

Prototipul manuscrisului din Basarabia am presupus că a fost adus de mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bodoni de la Bucureşti în Moldova, în perioada în care a fost  Exarh în Principate, începând din 1808 şi pe care l‑a purtat cu el în Basarabia, provincie românească ocupată fraudulos de Imperiul ţarist, la numirea sa, după 1812, ca Mitropolit al Chişinăului şi Hotinului.  Manuscrisul este o dovadă foarte preţioasă pentru circulaţia textelor predicilor mitropolitului Antim, care erau transcrise şi după un secol de la moartea sa, iar urmele de folosire arată că a fost citit de‑a lungul secolului de stăpânire străină.

Cercetarea circulaţiei cărţii româneşti, în genere,  se cuvine completată şi de detalierea unor aspecte referitoare la istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia, necesară pentru înţelegerea împre­­jurărilor în care, în sec. al XIX‑lea, cartea românească de cult şi legătura neîntreruptă cu centrele bisericeşti din celelalte provincii româneşti, cu toate res­tricţiile cenzurei ţariste, aspră şi vindicativă, a fost neîntreruptă. Omiliile Mitropolitului An­tim Ivireanul  şi‑au  desăvârşit,   astfel, menirea  lor  învăţătoare.

Prof. univ. dr. Zamfira Mihail

 

  1. Este şi părerea lui Gabriel Ştrempel, în Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, 1973, p. XLVI.
  2. În ms. din 1722 se face menţiunea doar la prima didahie de la 6 august.
  3. Idem, p. XLIV.
  4. Articolul a fost cenzurat şi nu a putut fi folosit cuvântul Basarabia, pentru a indica locul unde a fost copiat manuscrisul, Paul Mihail şi Zamfira Mihail, Document în replică. Un manuscris din 1814 al predicilor lui Antim Ivireanul, în „Manuscriptum”, 1973, 2, p. 170‑ 173.
  5. Zamfira Mihail, Un manuscris al Predicilor lui Antim Ivireanul din sec. al XIX‑lea, din Basarabia, în Antimiana II, Centrul de Studii Medievale şi Premoderne „Antim Ivireanul” ‑ Râmnicu‑Vâlcea, Editura „Babel”, Bacău, 2012, p.525‑ 529 şi Idem, Scrierile Sfântului Antim în unificarea limbii române literare, în Şerban Cantacuzino, Antim Ivireanul şi Neofit Cretanul ‑ promotori ai limbii române în cult, Editura „Cuvântul Vieţii”, Bucureşti, 2013, p. 195‑ 221 .